Cam asa arata capul meu dupa ce am apasat stop celei de-a sasea parti a seriei documentare ‘Wild, Wild Country’ regizata de fratii Chapman and Maclain Way.

S-ar fi putut ca pana acum sa imi fi manifestat prea des entuziasmul pentru documentarele vazute, si acum cand strig in gura mare:

‘Duuuude asta e printre cele mai complexe documentare pe care le-am vazut!’

sa ziceti:

‘Da, da, am mai auzit asta cand ne povesteai despre documentarul ala cu traficantul de droguri care a adus cocaina in L.A.’.

Recunosc, sunt acest Petrica din ‘Petrica si lupul’. Strig ‘Lupuuuuu’!’ prea des. Ce sa fac daca imi plac documentarele? Mi se par asa ca niste felii mari de tort de realitate. Si torturile de fictiune sunt interesante, numai ca… parca n-au gust real. Acuma dand dintr-una intr-alta, in timp ce ma uitam la ‘I am a Killer’ (da, tot pe Netflix), mi-a aparut in recommended ‘Wild, Wild Country’… si i-am dat play.

Ceea ce a urmat au fost cateva seri in care a trebuit sa ma lupt cu nevoia de baza care mi-e cea mai draga (aka somnul) ca sa ma uit la cate un episod – doua din documentar.

Cand a fost ultima data cand v-ati intors acasa cu gandul ca o sa apucati sa va uitati la finalul un film foarte interesant? Pentru mine a fost astazi dupa-amiaza.

Cred ca unul dintre lucrurile care mi-au placut cel mai mult la acest documentar a fost impartialitatea, care evident ca e subsumata genului, insa in cazul de fata contrasta atat de tare cu outrage-ul meu incat mi-am zis in sinea mea:

‘Oamenii astia chiar vor sa prezinte ambele parti ale povestii cat sa ti se ridice paru’-n cap si sa te ia cu fiori pe sira spinarii…’.

Nu am citit vreo cartea de-a lui Osho sau despre Osho.

Am auzit o groaza despre invataturile sale.

Am auzit ca exista si casete cu discursurile sale.

Ca sunt centre Osho unde se face meditatie dinamica.

Daca scrii ‘Osho quotes’ pe Google iti vor aparea cele mai heart-melting, soul-searching, mind-enlightening treburi.

Daca ai citit vreo carte de-a lui Osho, trebuie sa vezi documentarul de care iti vorbesc.

Daca esti in cautarea spiritualitatii, trebuie sa vezi documentarul de care iti vorbesc.

Daca habar n-ai cine-i Osho, dar vrei sa te uiti la o serie documentara buna, trebuie sa te uiti la documentarul de care iti vorbesc.

Evident ca nu ma voi apuca sa-l povestesc, dar o sa ma rabdati inca un pic pana imi pun in scris toate intrebarile existentiale pe care mi le-a starnit materialul respectiv. Sa va spun sincer, io una m-am mai uitat la filme despre taramul sensibil unde religia se imbina cu spiritualitatea si vulnerabilitatea umana.

Am vazut un film despre scientologi (tot pe Netflix), un altul despre o scoala catolica de prin S.U.A. unde abuzurile se tineau lant, inca unul despre evrei hasidici si organizatii care te ajuta sa ‘te lasi de hasidism’, dar asta goes far and beyond my wildest imagination.

Information is power, baby! Gold!  

Faza e ca pe tot parcursul celor peste 6 ore petrecute in fata laptopului (in zile diferite), ma tot bantuia gandul ca:

‘Asta puteam fie eu… putea fi un prieten de-al meu… putea fi un vecin de-al meu…’.

Povestea asta este atat de aproape de noi, incat devine infricosator de reala. Ceea ce m-a frapat iremediabil a fost alaturarea dintre o filosofie de viata de tip ‘do good’ si un comportament de tipul ‘fuck everyone over, while smiling’.

Acum ca am scris asta, mi se pare puerila afirmatia, ca asa se intampla cam peste tot. Intre ‘purtatorul de cuvant al divinitatii’ si ‘dogma propovaduita’ exista 50 fucken shades of grey in care se scalda umanitatea aia reprimata, explodata, umbra siroind printre rosturile unei fiinte eminamente ‘sfinte si fara de prihana’.

O sa ma urasca niste oameni care merg duminica la biserica, spunand ca iau numele Domnului in desert. Va invit si pe voi, oamenilor, sa va uitati la ‘Wild, Wild Country’. Are desert, un domn si niste nume. Dezbatem fapte, judecati, dreptati si moralitati dupa…

Vizionare placuta!