Tag Archives: drame de familie

Generatia cu cheia luptei de gat

Generatia cu cheia luptei de gat

Navigam ca o bezmetica in marea informatica cautand ceva. Si-am gasit ceva care mi-a captat atentia. Un documentar romanesc realizat in 2005 de regizorul Florin Iepan, consacrat deja pentru filmele sale documentare in Romania. Recunosc ca am pornit la drum in vizionarea peliculei cu ceva preconceptii legate de masura obiectivitatii unui material despre Romania creat de un roman.

Pe masura ce curgeau minutele, mintea mi se elibera de asteptarile ca filmul de fata imi va confirma ipoteza subiectivismului involuntar a romanului care isi investigheaza propria istorie. Ba mai mult, se duce in directia documentarii asupra unui experiment social al carui produs este. Titlul filmului: Nascuti la comanda/Children of the Decree.

Timisoreanul Florin Iepan, nascut in 1968 (si fac aceasta mentiune pentru ca mi se pare esentiala in intelegerea semnificatiilor filmului), a decis ca vrea sa aduca in prim-plan unul dintre cele mai mari fenomene sociale din istoria omenirii, initiat prin reglementarea de catre regimul Ceausescu in anul 1966/1967 a Decretului 770.

In contextul unei Romanii a carei metoda contraceptiva predilecta era avortul, a carui legalizare s-a petrecut in 1957, oficialii acelor vremuri au ajuns la concluzia ca pentru evitarea unei scaderi vertiginoase a natalitatii trebuie data o lege. Si a aparut sumbrul Decret 770 care declara avortul, cat si alte metode contraceptive, ilegale.

Exceptiile de la regula erau: femeile peste 40 ani (ulterior peste 45 ani), femeile care deja nascusera 4 copii (ulterior 5), femei ale caror vieti erau puse in pericol de ducerea la termen a sarcinii datorita complicatiilor medicale si femeile care ramasesera gravide in urma unui viol sau incest.

Oamenii care au trait acele timpuri stiu prea bine ca unde era lege nu era tocmeala, intrucat normele de aplicare ale acestei legi sterile menite sa creasca natalitatea si sa gratifice fertilitatea tinerelor femei romance s-au dovedit a fi cu atat mai sinistre.

Spitale monitorizate de militie si procuratura, medici carora li se ordona sa efectueze vizite periodice in marile fabrici pentru realizarea pe banda rulanta de controale ginecologice obligatorii pentru personal si pedepse aspre pentru femeile care isi permiteau sa incalce legea.

Si cum trairea acelei perioade de disperare, implica si cautarea de masuri la fel de disperate, unele dintre femeile ale caror libertati bazale le erau incalcate au decis sa apeleze la metode “contraceptive” facute in casa. Cu mana proprie sau cu ajutorul unor oameni care se incumetau sa le devina complici.

*M-am oprit un pic din scris si ma gandesc cum sa imi structurez expunerea mai bine, pentru ca nu as vrea sa imi scape nimic important. Problema e ca atunci cand vorbim de acest subiect totul devine important. Vital.*

Povestile de viata ale oamenilor care au acceptat sa se expuna in acest documentar vor ramane cu mine multa vreme. Toti parti ale unui sistem social si politic care isi dorea crearea Omului Nou. Cine era acest om nou? Un concept utopic utilizat de propaganda sistemelor politice totalitare care se refera la un profil de gandire, moral si actional conform cu dogmele ideologice si care respinge si se deosebeste radical de cel din trecut al membrilor unei societati ce a cunoscut sau urmeaza sa strabata un proces revoluționar.

Si fiecare parte a sistemului trebuia sa actioneze in virtutea finalizarii acestui proiect maret. Caracterul uman al partilor fusese omis pe ici pe colo prin locurile esentiale si la nivel social se instalase o stare de fapt cu efecte terifiante.

Femeile nu isi mai doreau sa faca sex pentru ca povara unui copil nedorit sau a unui avort era prea mare.

Barbatii nu isi asumau rolul de tata in cazul in care sexul premarital se solda si cu o sarcina.

Copiii nascuti “in conformitate cu legea”, dar neprogramati, stiau de la bun inceput ca nu fusesera doriti de parinti.

Medicii care trebuiau sa isi practice meseria sub indrumarea sistemului, se simteau ca niste marionete intr-un spectacol grotesc.

Asistentele pactau cu pacientele care se prezentau la spital pentru finalizarea unui chiuretaj inceput de acasa si le repetau obsesiv acestora ca orice s-ar intampla nu trebuie sa recunoasca in fata autoritatilor ca si-ar fi provocat singure avortul.

Pseudomedicii care livrau in clandestinitate iluzia unui avort facut ca la carte, sfarseau prin a fi adevarati macelari de utere si suflete.

Mamele necasatorite erau fortate prin intermediul media sa se autodenunte drept “mame denaturate”, si sa isi predea copiii in bratele regimului dornic sa-i cazeze in orfelinatele deja supra-aglomerate.

Iar copiii care nu corespundeau criteriilor “omului nou” erau externati din maternitati, doar pentru a fi transferati in institutii camin-spital precum cel de la Cighid de unde nu mai ieseau.

Numai mie mi se ridica parul pe mine in timp ce trec cu privirea peste ceea ce tocmai am scris? Oricat de cliseica ar parea, indignarea mea e cat se poate de autentica. Atat de autentica incat ma apuca toate pandaliile si intreb racnind din toti rarunchii:

Cum de ne mai miram ca inca exista femei care recurg la a-si scoate singure fetusii din ele, in loc sa se adreseze unei institutii medicale, cand memoria noastra colectiva adaposteste o amintire atat de concreta asupra maternitatii si avortului?

Sau cum inca indraznim sa punem la indoiala lupta unei generatii intregi care pe de o parte il numeau pe Ceausescu tata lor al tuturor, iar pe de alta parte se conformau cu faptul ca nu fusesera doriti de proprii parinti?

In cei 23 de ani, timp in care Decretul 770 a fost in vigoare, au fost adusi pe lume peste 2,000,000 de copii nedoriti, in vreme ce peste 10,000 de femei au murit in urma unor avorturi clandestine.

Ceea ce este si mai revolutionar in perspectiva documentarului “Nascuti la comanda” este incercarea de conturare a profilului generatiei decreteilor. Copii care trebuie sa isi dovedeasca permanent utilitatea pe lumea asta, sa multumeasca sistemului sub o forma sau alta pentru ca le-a permis sa traiasca si care se lupta in tot ceea ce fac.

Si daca stam sa ne gandim ca majoritatea revolutionarilor morti in 1989 aveau undeva pe la 20-25 ani, putem sa ne dam seama de adevarata forta a acestor copii nedoriti. Va invit sa vedeti pelicula si sa luati contact cu timpuri pe care le-ati trait (sa nu) puse cap la cap intr-o constructie cinematografica coerenta si obiectiva realizata de un decretel.

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Tocmai m-am oprit din plans si mi s-au uscat ceva lacrimi in colturile ochilor. Youtube-ul imi canta To Build a Home care imi prelungeste creativ latenta emotionala post-vizionare. Avantajul scurt-metrajelor e ca sunt scurte si pana sa te dezmeticesti deja iti apare genericul de final. Dezavantajul e ca ramai invariabil cu dorinta ca ai fi vrut mai mult.

N-a fost si cazul celei mai recente pelicule de dimensiuni reduse regizate de Tudor Giurgiu. Care in 11’27” a cuprins esenta vietii Aaronului de 4 ani care alege sa fie Spiderman, in ciuda trezirii la realitate aplicate de tatal sau cum ca “Spiderman nu exista, sunt doar niste benzi desenate”. Stateam asa si ruminam ca filmul putea fi si mut, iar mesajul ar fi strapuns poate si mai puternic inima publicului. Dar prezenta inflexiunilor din dialogurile tata – fiu, combinate cu accentul clujean si rasetele de copil au conferit o aura de gingasie si realism productiei.

Aaron e un baiat de 4 ani. De-o schioapa, cu parul lung si castaniu, ochi albastri si vise de salvat lumea precum un supererou. Majoritatea baietilor de varsta lui isi doresc sa fie Superman…Spiderman…sau Batman. Pentru ca sunt puternici, si stiu asta cu varf si indesat, chiar daca se mai gaseste cate-un parinte sa ii trezeasca din visare cu explicatii despre ceea ce este real si ceea ce este fictiune. Daca ar fi sa descriu intr-o expresie Superman, Spiderman or Batman, as spune ca este despre conectare emotionala.

De la inceput pana la sfarsit. Despre un cap de familie care isi mentine capul pe umeri intr-o situatie de criza si ramane disponibil emotional pentru copilul sau, pe masura ce universul sau familial se zdruncina din temelii. Despre inima unei mame care poate sa inceteze sa bata in orice secunda. Despre un copil de 4 ani care devine salvatorul mamei sale oferindu-i acesteia in dar lucrul de care are cea mai mare nevoie… o inima. De fapt mai multe, plamadite din suflet cu o sinceritate si o concretete socante.

Ca in orice material cinematografic pe final imi aleg momentul care a facut diferenta pentru mine. Si in cazul asta a fost secretul pungii celei verzi. Pe care tatal lui Aaron decide sa il respecte cu strictete, conferindu-i fiului sau putere. Sub impresia incertitudinii si a nevoii de control multi parinti nu le permit copiilor lor sa aibe secrete fata de ei, incercand sa-i goleasca permanent de informatii… pentru binele lor. Si linistea parintilor.

Si totusi Aaron a fost demn de increderea tatalui sau si a primit punga cea verde fara intrebari suplimentare. Fara DE CE?-uri inutile. Si acolo a bagat comoara cea pret pentru mama sa. Aaron e un copil matur prin simplul fapt ca intelege exact ce se intampla in jurul sau. Si alearga sa isi salveze mama. Nu cu o inima, ci nenumarate, de toate culorile si marimile, pentru ca e vorba aici si de compatibilitate cu donatorul, nu? Aaron isi ajuta tatal, ca un baiat mare, sa treaca prin experienta neputintei in relatie cu femeia pe care o iubeste si mama copilului sau.

Dupa vizionarea acestui film, mai aveti vreun dubiu in legatura cu puterea pe care o au copiii din jurul nostru asupra lumii oamenilor mari?

Chapeau-bas, Tudor Giurgiu, pentru virtuozitatea expunerii si profunzimea trairilor induse!