The chances we would take
And the boundaries we could break
For everything we should make
The bridges we could cross
Together we would pass
Away from all undone
Should we have none
Of misery and doubt
But hope for what has yet to come
These words are left to freeze
That could, or should or tease
Cuz in reality I would be just another fool(ed)
And you unbothered…
Sa fi trecut mai bine de 2 saptamani de tacere scriitoriceasca. Rusine, rusine, de trei ori rusine! Vreau sa scriu istorii si in mijlocul evenimentelor dau bir cu fugitii. Asa se intampla cand ma iau io pe mine pe dinainte. Nu mi-am dat timp nici macar sa derulez cele traite, simtite sau gandite in ultima vreme. Ca in goana nebuna a facutului cum trebuie, a ceea ce trebuie… la timp. Cand ma apuc sa-mi planific viata lucrurile devin intortochiate si cu muuulte cusururi.
Dar azi mi-am zis: Pana aici! Imi voi face timp sa ma astern pe hartie si sa nu plec pana nu voi fi dat tot ce aveam de dat in materie de pseudoliteratura post-moderna da blog. Stau tolanita in pat avand toata matza la picioare. Da, in peisajul meu domestic a aparut, culmea, tot de vreo 2 saptamani… o matza. E nebuna, zaluda si curioasa. O sari matza departe de stapani, dar pana la urma tot cine se aseamana se aduna! 🙂
Ea jongleza cu cele noua vieti ale ei aruncandu-se dupa diverse mobile din spatele carora devine un adevarat “rescue party” recuperarea ei, iar io jonglez cam cu tot atatea. Ca mi-s proaspata mama de matza. Sper totusi sa nu-mi cresca mustati, ca de zgariat stiu ca nu ma pot abtine. Mi-s partenera de viata cu bune, rele si urate. Mai sunt eternul psiholog in cautare de conexiuni si legaturi multicauzale. La care se adauga psihoterapeutul din mine cu ipoteze sistemice, interventii social constructiviste si curiozitatea cat casa.
Sunt profesor pentru niste copii care ma fac sa rad si sa ma pun la mintea lor in fiecare zi. Sunt invatacel supervizat in activitati de formare si master. Sunt o fiica si sora care incerca pe cat poate sa le dea celor dragi o felie buna din timpul sau. Si cica mai sunt si prietena care mai iese la o vorba, la o depanare de amintiri sau punere la cale. Ati numarat voi cate vieti am pana acum, ca io deja le-am pierdut sirul.
Si cateva minute pe zi imi permit luxul de a fi io cu mine, la mine in cap, suflet, corp, spirit. De obicei cand ma transport in multele locuri in care trebuie sa fiu. Atunci, in momentul meu de timp cu mine, cand sunt inconjorata de straini grabiti care ma inghesuie in tramvai, ma lafai in interiorul meu. Mintea este dezlegata la peste si toate minunile pamantului. Visez cum o sa calatoresc io peste mari si tari ca tare mi-i dor de-o escapada in lumea larga.
Ma imaginez peste cativa ani… oare oi ramane intreaga la trup, minte si suflet? Imi dau cu parerea despre ce nume s-ar potrivi mai bine pentru copiii-mi nenascuti. Imi aduc aminte de bocancii aia pe care nu am avut timp sa mi-i comand si incerc sa vad cand o sa mi-i permit (probabil nu prea curand!). Ma ratoiesc la oamenii care ma calca pe nervi prin aroganta sau ignoranta lor zilnic. Ma umflu in pene revazand secventele din filmul lucrurilor facute de mine in ultima vreme.
Ma gandesc ca nu mi-ar strica mai multa miscare (adica sport efectiv, ca alergatul in sus/jos pe scari nu intra la categoria asta), cat nici sa mai scap de vreo 2-5-9 kilograme. Se apropie Casin… Gata cu lafaiala! Hai ca ne vedem maine dimineata din nou. Ai grija pe unde iti umbla gandurile! 😉
EA isi pieptana coama rosa in mijlocul camerei de zi. EL o privea cu un ochi, in timp ce celalalt strabatea forumuri moto. EA se gandea ca naparleste precum un animal de casa si ca nici nu le-ar mai trebui vreunul de vreme ce EA se descurca de minune in acest sens.
EL (oprindu-se brusc din contemplat si navigat, ridica un smoc de par rosu de pe covor): Ia uite, nici nu mai avem nevoie de pisica. Te avem pe tine. There are hairballs everywhere!
EA (oprindu-se parca prinsa intr-un flagrant delict, ranji prelung): Miaaaaau!
EL zambi inapoi la EA si ii trimise in zbor o pupatura. EA o primi cu drag si continua operatiunea “descurcarea capilara”. EL reveni la roc si informatii moto.
EA se dadea in leagan in timp ce lacrimi ii siroiau pe obrajii rumeni, iar privirea-i era pierduta undeva in zare.
EL trece pe langa ea calare pe niste roti si se opreste pentru cateva clipe. Vorbesc ceva, dupa care EL pleaca in tromba spre alte zari.
Vine si imi spune ca EL crede (nu e chiar sigur) ca EA plange. Il intreb daca asta e de bine sau de rau. EL imi raspunde ca de rau. Continui prin a-l intreba de ce crede el ca EA plange. Ridica din umeri si replica abrupt: Habar n-am!
Ce ar putea face EL ca EA sa se opreasca din plans ca doar sunt prieteni, deci se stiu de ceva vreme.
EL se intoarce in trecut amintindu-si ca o data i-a dat un inel. Dupa care pleaca cu rotile lui cu tot in lumea larga.
EA continua sa se dea in leagan si sa planga. Dupa care isi da seama ca tine doar de EA sa se linisteasca. Asa ca se opreste si continua sa se dea in leagan.
Langa leaganul vecin EL face conversatie cu o alta ea si incepe sa o dea in leagan. Cealalta ea rade cristalin cu parul balai fluturand in vant.
E timpul de plecare. EA se ridica din leagan si se duce spre iesire. EL isi repune rotile in miscare si apare in stanga ei pe care nu o va parasi intreaga zi.
Pentru ca EA si cu EL sunt nedespartiti. Mai putin atunci cand EA plange. Cand EA plange, EL habar n-are asa ca pleaca, dupa care se intoarce… cu rotile intre picioare.
Nota Bene: EA & EL sunt doi copii de 6 ani, iar istorisirea are la baza fapte cat se poate de reale.
Morala: Ea va plange o data si o data, iar El va rupe pamantul in goana fricii nebune. Ele vor plange o data si o data, iar ei vor rupe pamantul in goana fricii nebune. Io voi plange o data si o data, iar Tu…
Dilema: Do we really grow up or just keep tormenting ourselves repeating karmically the same old patterns?
Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.
Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.
La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.
Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.
Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.
Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.
Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.
Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.
Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!
Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.
Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.
Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.
Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.
Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.
Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.
Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.
Sa fie rata sau vanator.
Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.
Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.
Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.
Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.
Ce zici? Cap ou pas cap? 😉
