Tag Archives: io

All the Single Ladies

All the Single Ladies

Ar trebui sa isi faca timp din cand in cand si pentru ele. Separat si impreuna. Pentru ca am ajuns io la concluzia ca timpul petrecut cu si pentru tine este cel mai important, si parca atunci se dilata mai tare, lasandu-te sa te bucuri de ce traiesti.

Cum e sa te simti indeajuns de libera incat sa faci cam orice iti trece prin cap? Sau sa zici: Scuze, dar sunt cu fetele mele in seara asta. Si atat!

Ma duc invariabil cu ochii mintii spre reprezentarea cea mai frecventa a unui grup de femei care invata sa creasca impreuna si sa isi fie alaturi una alteia in timpuri de restriste, sex si urbanism ;). Care rad, se revolta si se plang una alteia ca niste femei moderne. Care vor totul si au dobandit foarte multe in viata, cu munca si pasiune. Care au trecut prin furtuni emotionale, linisti apasatoare si urcusuri galopante.

Si care nu s-au sfiit sa continue sa mearga in proprii lor pantofi, independent de cat de greu ar fi drumul, pentru ca aia sunt singurii care li se potriveau. Si cu ajutorul lor realitatea devenea palpabila. E o provocare sa ajung in punctul in care sa imi dau seama ca am si eu fetele mele. Cu care ma pot prosti in toate felurile posibile la o cafea de week-end. Si cu care ma pot distra magistral intr-o sambata seara strabatand strazile si cateva locuri faine ale capitalei in cautare de libertate si amuzament.

Pe care le pot intreba retoric: Cum de nu m-a sunat pana la ora asta? sau Va vine sa credeti ca a facut asta? si care no matter what imi vor fi aproape, crucificandu-l pe netrebnic ori de cate ori vor vedea in privirea mea ca am nevoie de asa ceva. Si care vor izbucni in ras la unison cand imi suna telefonul si e EL.

Poate pare o poveste de liceu desprinsa dintr-o alta pelicula, dar adevarul e ca as we grow up unele probleme si teme de viata raman aceleasi. Diferenta e ca legaturile care se innoada intre femei sunt water, weather si timeproof. Si ma incanta la maxim lucrul asta! Ca am oame cu care ma pot intalni in fiecare zi sau o data pe an si in preajma carora simt aceeasi vibratie care ma hraneste interior.

Nu crede tot ce crezi, ci mult mai mult. Nu te atasa irecuperabil de propriile tale viziuni despre lume, oameni si viata, pentru ca life, my beloved readers, is full of surprises.

Si cand zici hai gata, nu e un gata definitiv. E fix cat sa iti dea timp sa stai si cu tine si sa asezi in sertarasele sufletului tau tot ce ai trait in ultima vreme. Sa le simti in continuare gustul si sa stii cand e indeajuns. Oare o fi vreodata indeajuns, sau sunt eu defecta? E genial sa fii hooked on life. It keeps your juices flowing, your heart beating and your mind exploring. So give it a try…

Ati simtit vreodata ca…

Ati simtit vreodata ca…

…va iese inima din piept la vedere unei persoane dragi? A unui om care inseamna mult pentru ceea ce ati fost, caruia ii datorati parte din ceea ce sunteti si care cu siguranta va va fi alaturi pentru ceea ce va sa vie. Si nu vorbesc de prieteni sau iubiti aici.

E un pic mai altfel. E o relatie al carei impact in devenirea noastra cea de toate zilele nu este inteles de multa lume. Ignorat chiar de majoritate, si pus la rang de “parintii nu ti-i alegi”. Tin sa contrazic opinia publica aici. Inca o data, da! 🙂

Printre lectiile de viata pe care le-am invatat obligat-fortat – ca mie scoala, inclusiv aia a vietii, nu prea mi-a placut, a fost ca intre tati si fiicele lor este o conexiune la fel de mistica precum cea dintre mame si fii. Dat fiind ca io mi-s fiica, nu fiu, o sa imi iau avant patriotesc, si cu vantul in pupa o sa ma apuc sa mi-aduc aminte de cum e sa te simti fata lu’ tata.

Eeee… ceva care nu prea se poate pune in cuvinte, nici mai simple, nici mai complicate.

E nespusul.

E totul intr-o imbratisare paterna.

E golul din stomac pe care il simti cand tac’-tu iti zice: Sunt mandru de tine, te-ai descurcat excelent!

E revolta care te macina atunci cand iti atrage atentia ca viata nu-i roz si are trebui sa mai cresti un pic.

E ranjetul atat de autentic si stangaci care iti apare pe chip atunci cand impartiti niste parizer cu paine care niciodata nu au fost mai gustoase decat in acel moment.

E falfaitul de aripi care iti face pielea de gaina atunci cand iti intinde o tigara – Da, tatii isi invata fiicele din cand in cand si la prostii, pe care ti-o aprinde cu o miscare eleganta a incheieturii asupra unei brichete cu personalitate.

Si mai presus de toate sunt orele petrecute vorbind, racnind si razand despre lume, viata si sens.

Deci pot sa spun cu mana pe inima ca ce zice tata are sens. Capata sens, deschide minti si pileste muchii ascutite. In fond si la urma urmei, a avea un tata cu care sa te simti libera sa faci toate astea devine a matter of choice.

Si eu intotdeauna imi asum alegerile facute in viata. 😉

Inhale…Exhale…Zen?!

Inhale…Exhale…Zen?!

Let there be Zen! And warmth…and peace…and love…and sunshine…and birds singing…and flowers blossoming. End. Si totusi oricat de mult as chema io Zen-ul la mine in momentele in care scot fum pe nari si urechi, parca si Zen-ul se sperie si zice: No way! Too much occupational hazard for me, m’am! Si nu-l invinovatesc.

Ca tine de mine teoretic sa imi canalizez putintele si energiile astfel incat sa privesc spre the blinding lights, nu spre pitch blackness sau rings of fire. Dar imi vine sa ma pup uneori cand vad how far I have come in my emotions management. Me gusta mucho! 😀 Fata-mi va ramane forever enervant de expresiva, dar esential este ca atunci cand imi propun pot sa imi reorientez reactivitatile spre zone utile si simpatice. Fara a ma avanta nici in explozii incomode sau implozii caustice. Numai ca evident, ca fiecare fiinta ganditoare bipeda (care nu e neaparat si inteligenta 24/7) am nevoie de niste ancore care sa imi tina Zen-ul aproape.

As fi extrem de descumpanita daca m-ar parasi. Asa ca il momesc si eu cum pot. Ii mai zic de Karma si de Buddha pentru a-l face sa se simta ca acasa in interiorul fiintei mele. Uneori functioneaza. Alteori ma fenteaza si imi cere sa mai gasesc si lucruri mici si specifice de care sa ma agat cand imi vine supararea, fara sa rup camasa dupe mine – I love clothes, so I cannot hurt them! O ciudatenie pe care am descoperit-o cu mare surpriza la mine e aceea ca atunci cand eram abia iesita de pe bancile facultatii si proaspat angajata la ONG aveam niste ancore auditive.

In traducere libera, atunci cand shit got bad, incepeam sa fredonez cate un cantecel. Si nu, nu erau inca timpurile lui “Sunt singurel, bing, bang…” ;). Si ce puteam sa fredonez altceva decat genericul de la “Tezaur Folcloric” sau cel de la “Dallas”? Gata? V-ati oprit din ras? Nu? Bine…Va mai las un mini-ragaz. Asa…si m-am intrebat desigur dar de ce ori aia ori cealalta? Care ar fi explicatia psihologica?

I got as far as ca amandoua erau emisiuni de weekend in copilaria mea si in weekend incepea viata. La Tezaur se uita mamaia mea, iar la Dallas, pai cine nu se uita la Dallas? Devenise deja un ritual de familie unde ne adunam cu mic cu mare in fata televizorului sa-i urmarim pe Bobi, Pamela, Jere si Suelen cu dramele si pasiunile lor. Voi nu? Hai ca nu are sens sa va mintiti singuri pe blogul meu. Thou shalt not lie here, reader! :))

Asa ca de fiecare data cand aveam o situatie dubioasa care implica fum de neuroni carbonizati ma mai apuca cantatul (scuzata-mi fie cacofonia, but think of it as a politically correct one such as biserica catolica sau Ion Luca Caragiale). Ulterior, parca cele doua cantecele au scazut ca intensitate in calmarea A.N.S.-ului meu mai ceva ca valeriana cu ceai de tei. Si a trebuit sa gasesc alte supape. Mai vizuale de data asta.

Which I did! They’re called SHOES! Mai nou cand ma simt oarecum depasita emotional de o trebusoara mai mult sau mai putin (ne)dreapta – Da, am o tema existentiala cu dreptatea deci sunt o stangace convinsa, incep sa ma uit pe site-uri cu pantofi. Frumosi. Sclipitori. Cu toc mai cui sau mai teava. Si brusc totul se domoleste intr-un slow-motion idilic. Si asa ma refocalizez si analizez trebusoara dand la o parte excesul de emotii colaterale.

Dar trebuie sa va marturisesc ca zenuielile cele mai mari le am atunci cand fie merg/alerg fie scriu in galop intelectual dupa propriile-mi idei. Miscarea ma pune in functiune miraculos si imi disipa energiile in colturi sigure si productive ale spiritului meu. Si asta nu se intampla de azi, de ieri, ci de o buna bucata de vreme. Mai are un pic lumea si ma porecleste Roadrunner pentru ca eu atunci cand merg, merg intr-un ritm alert. Catre ceva. Nu la plimbare agale. Si ma eliberez de reziduurile de peste zi cu care ma trezesc peste mine din mai multe directii – Dupa cum bate vantul zilei bineinteles!

Cat despre scris, nu sunt indeajuns de evidenta? Mai e oare nevoie sa specific cat de mult ma relaxeaza, ma energineaza si ma transpune intr-o lume care stiu cu siguranta ca e doar a mea? Inca de pustoaica am cochetat timid cu scrisul.

Incepand cu compuneri in care incercam sa folosesc corect metaforele si comparatiile si sfarseam prin a induce in oroare cititorul, cat si pe doamna invatatoare.

Continuand cu eseuri interminabile la engleza scrise pe jumatate de pagina si disecate pana in maduva cuvintelor de catre proful meu de engleza care era mai special de fel – Din pacate pentru el, cat si pentru mine nu spun asta strapunsa de vreun sentiment de admiratie profunda.

Plusand cu caracterizari si comentarii la romana pe care le citeam cu atata mandrie de ma intreba profa daca chiar eu le scrisesem pe bune.

Ce sa zic dom’le am fost o scriitoreasa precoaca! Aceasta Sylvia Plath aflata la rascruce (de vanturi) cu surorile Bronte, Virginia Woolfe, Elfride Jelinek si Herta Muller. Mi-a luat totusi ceva pana sa ma las sa scriu fix asa cum simteam frazele iesindu-mi din minte prin degete. Dar cred ca sunt pe drumul cel bun.

Unii zic ca scriu bine. Altii ma critica vehement, mai ales pentru ca am prostul obicei de a nu imi reciti scrierile inainte de a le publica lasand sa mai apara cate o greseala de ortografie nevoita, dar deranjanta. Promit ca nu mai fac! 😛 Multi nici nu ma citesc, deci nu prea au habar daca scriu sau nu, si daca da de ce o fac.

Cu toate astea eu scriu in continuare ca o forma personalizata de zenuiala. Pfff si ce mai merge! Ca unsa! Daca sublimam macar sa sublimam cu stil…:) And this specific form of (f)art exhilarates my soul and puts my mind at ease. Deci daca-i ZEN, atunci ZEN sa fie… Ceea ce va doresc si domniilor voastre. Sa aveti o noapte zen! 😉

1st Thing’s 1st

1st Thing’s 1st

Cred in puterea primei impresii.

Si in influenta primelor experiente care formeaza oameni.

Si contureaza clipociri tembele in priviri.

Genul de luminite care iti insenineaza diminetile si te fac sa visezi chiar daca soarele rasare, nu apune.

Prima amintire cuibarita in mintea ta de copil.

Prima tabara in care parca poti sa atingi sentimentul de libertate absoluta.

Primul sotron sarit perfect sub privirile curioase ale celorlalti copii de la bloc.

Prima zi de scoala in care camasa era mult prea alba si scorbita pentru tine.

Prima linie primita la palma de la “tovarasa” pentru comportament indisciplinat.

Primul manual simtit pe spate in semn de apreciere vesnica de la colegul de banca.

Prima tigara fumata in baia comuna in timpul orei de bio.

Prima alocatie cheltuita pe prostii impartite cu prietenii.

Primul bairam “cand parintii nu-s acasa” cu Tanita si “Adevar sau Provocare”.

Primii fluturi care au invatat sa zboare ca nebunii in captivitatea propriului tau stomac.

Prima data cand ai tresarit la auzul telefonului pentru ca stiai ca e EL.

Prima rochie din multele probate in speranta ca vei arata drop dead gorgeous.

Primul misto facut pe seama ta de baietii din clasa pentru ca “You’re such a giiiirl!”.

Prima amutire in fata unui acces de inteligenta care te-a luat prin surprindere fix in fata clasei.

Prima declaratie de iubire netarmurita soldata cu o imbratisare stangace.

Primele frunze cazand care anunta inceputul toamnei si al scolii.

Prima oara cand ti-ai simtit inima sfasiindu-ti pieptul de drag.

Prima intalnire sub clar de luna cu tineri de mana si de minte.

Prima serata cu cina, dans si mmmmulta pasiune lasata sa isi faca de cap.

Primul “mie-mi cam place de tine asa” auzit pe infundate de urechile tale deja inrosite de emotie.

Primul strigat de durere pe care il simti pana in maduva oaselor o data cu cerul care vine peste tine.

Prima gura de aer proaspat respirata dupa ce things start making sense again.

Primul examen picat cu gratie si sarbatorit la bodega de langa facultate.

Primul scancet gatuit de placere care iti inunda tot corpul cu o energie nebanuita.

Primul ras in hohote recurente din senin.

Primele maini care s-au nascut pentru a se cuprinde una pe cealalta.

Primul rush de adrenalina pe doua roti printre lanurile multicolore.

Prima noapte in bratele omului iubit intr-o casa care brusc devine a ta pentru ca inima iti spune ca aici esti acasa.

Prima decizie inteleapta dupa un roi de copilarii reactive care te trezeste la realitate.

Prima speranta aparuta ca o naluca dupa taifunul devastator.

Prima zi in care realizezi in sfarsit ca tu esti mai presus de tot si toate, intotdeauna.

Primul job care te face sa te simti cu adevarat valoros si util.

Prima recunoastere a meritelor dupa nopti de tocit de minti si coate pe carti.

Prima reverenta in semn de respect primita din partea unei persoane importante in viata ta.

Sa nu se termine niciodata primele!

Asta imi doresc…

Si nici secundele…Sau minutele in care viata chiar curge fara a fi pusa sub lupa mult prea exacta a firii.

Cer prea mult? 🙂

Imi place…

Imi place…

sa rad cu gura pana la urechi pana ma dor falcile, imi lacrimeaza ochii si am febra musculara la burta

….sa ma uit la lume atunci cand ea nu se uita la mine mai ceva ca un voyeur

…..sa alerg prin ploaie in timp ce ma balacesc prin baltoacele urbane

……sa ascult aceeasi piesa fara sa ma plictisesc, ba chiar pana ajunge sa ma incante si mai mult

…….sa ma cocolosesc noaptea in pat cu perna botita intr-o forma nedefinita, dar atat de confortabila

……..sa visez mult si divers si in zile cu soare, dupa-amieze cu ploaie si nopti cu luna plina

………sa ma joc ca o prescolara nastrusnica care tocmai a fost scapata din vedere de parinti

……….sa vorbesc pe limbi stalcite cu vietatile latratoare, miorlaitoare sau ciripitoare

………..sa scriu mult si dens despre lucruri simple si marunte

…………sa pornesc in cautarea mea si sa ma distrez de minune pe drum

………….sa imi pun semne de intrebare despre viata, lume si sens pentru ca in final sa descopar altele noi

…………..sa conduc lumea in lupta pentru constientizare si sensibilizare mai ceva ca Ioana d’Arc

……………sa revad filme doar ca sa ma pun la incercarea descoperirii de noi semnificatii

……………sa mananc bunatati cu incetinitorul pentru a nu scapa din papile nici o farama de savoare

…………….sa citesc o carte buna in lumina naturala , facuta acordeon in fotoliul meu preferat

……………..sa ma rasfat avand grija de mine si de cuibul meu in solitudine si intimitate absoluta

………………sa privesc analitic la documentare pe teme sociale care mai apoi sa ma bantuie pana le pun pe hartie

……………….sa petrec ore in tacere alaturi de oameni de care nu ma leaga cuvintele neaparat

………………..sa ma stramb la mine in timp ce imi fac poze din plictiseala

…………………sa traiesc in felul meu, vazand realitatea prin ochii mei strabisti si sufletul-mi hoinar

………………….sa ma contrazic atunci cand stiu ca am dreptate, dar sa predau armele atunci cand dreptatea deja nu mai conteaza

…………………..sa ma tin de mana cu un om pana cand ne transpira palmele si se fac lipicioase de la atata drag

……………………sa cant cat ma tin plamanii in timp ce sunt purtata cu 200km/h pe sosele nebanuite

…………………….sa dau de banuit oamenilor care tin musai sa ma citeasca ca pe o carte deschisa

………………………sa zvacnesc

……………………….sa iubesc

…………………………sa ametesc

…………………………..sa intineresc

……………………………..sa rosesc

………………………………..sa incetinesc

…………………………………saescescu