Tag Archives: nemtzi

Dec13

The Fun Theory

Posted on by
The Fun Theory

E surprinzator ca intr-o lume atat de preocupata de supravietuire exista si oameni care se gandesc la imbunatatirea calitatii vietii. Unii isi fac buncare, isi cumpara kit-uri de supravietuire in salbaticie si isi fac testamente preapocaliptice. Iar altii… altii incearca sa isi faca viata mai usoara, amuzanta si sigura.

O initiativa mi-a atras atentia in mod special, respectiv cea a celor de la Volkswagen, denumita oportun: THE FUN THEORY. Sa fi descoperit cercetatorii germani vreun concept stiintific denumit FUN? Nici pe departe! Ceea ce au scos in lumina reflectoarelor intr-o maniera inedita si captivanta pentru mase a fost o teorie a invatarii.

Invatarea prin joaca, explorare care are ca si combustibil nesfarsit curiozitatea individului. Curiozitatea reprezinta o calitate umana care este profund conectata cu forme ale gandirii inchizitorii cum sunt explorarea, investigarea sau pur si simplu invatarea prin observatie a altor reprezentanti ai speciei. Curiorizatea poate fi considerata o emotie in sine intrucat se refera la setea de cunoastere.

Deci putem afirma cu mana pe ce organ vreti voi ca la baza oricaror studii, fie ele mai elocvente sau tampe, sta curiozitatea unui individ care se trezeste gandind cu voce tare: Ba, ce-ar fi sa investigam asta?

Proiectele de cercetare initiate de echipa Volkswagen pot fi lesne categorisite ca dovezi de ingeniozitate si inalta civilizatie.

Ipotezele de cercetare au fost cum nu se poate mai simple.

Metodologia de lucru alambicata, dar extrem de bine organizata.

Esantionul de populatie suedez… deci mai civilizati de atat cre’ca sunt pinguinii de pe langa cercul polar, asa ca-i bine si aici.

Evolutia testarii fabuloasa in termeni de reactii ale populatiei si actiuni directe legate de obiectivul propus.

Rezultatele uimitoare si imbucuratoare totodata.

Pentru o non-cercetatoare (nu ca n-as musti de curiozitate, insa n-am patalama de cercetatoare :P) am fost extrem de vaga prin afirmatiile anterioare. Adica v-am spus cate ceva, dar fara cifre si date concrete. Doar cu aprecieri si interpretari. Trebuia sa am si io momentul meu de subiectivism, nu?

Acum ca l-am descarcat, sunt pregatita sa imi pun ochelarii obiectivi si sa va povestesc cate ceva despre proiectele de cercetare realizate sub tzidula The Fun Theory. Din sapaturile mele proprii si personale sunt 5 astfel de proiecte adica:

– Centura de siguranta ludica a.k.a. The Play Belt;
– Reciclatorul de sticle de tip tonomat de jocuri a.k.a. Bottle Bank Arcade Machine;
– Loteria camerei limitatoare de viteza a.k.a. The Speed Camera Lottery;
– Scara pian a.k.a. The Piano Staircase;
– Cel mai adanc cos de gunoi din lume a.k.a. The World’s Deepest Bin.

The Play Belt are la baza ideea sarboaicei Nevena Stojanovic care a s-a si situat printre finalistii Premiului The Fun Theory. Premisa de la care porneste aceasta Teorie a Fun-ului este aceea conform careia: Comportamentul uman se poate schimba in bine, sub influenta unor stimuli care inlesnesc invatarea involuntara si amuzanta.. Unul dintre obiectivele operationale ale Volkswagen in The Fun Theory a fost acela de a incuraja condusul ecologic.

Sarboaica noastra cea de toate zilele si cu creativitatea cat casa, a mers un pic mai departe, propunandu-si sa faciliteze condusul in conditii de siguranta sporite. Mai exact, in cazul modelelor Volkswagen family care poseda si sisteme audio-video pentru locurile din spate, acestea au ca si pre-conditie de accesare punerea centurii de siguranta. Astfel, totul capata o cronologie care conditioneaza automat si comportamentului persoanelor din interiorul masinii: Mai intai iti pui centura de siguranta, dupa care poti sa asculti muzica preferata sau sa vizionezi show-ul mult-asteptat.

Atat specialistii in psihologia traficului rutier din Suedia, cat si managerii de vanzari VW considera ca ideea are parghii solide de implementare atat pentru ca da rezultate din punct de vedere comportamental, cat si pentru ca printre efectele pe termen lung se numara si salvarea de vieti in trafic prin cresterea masurilor de siguranta a pasagerilor. Bravo, Nevena!

The Bottle Bank Arcade Machine a avut ca si intrebare centrala: Oare putem determina cresterea numarului de utilizatori ai reciclatorului de sticla daca acesta ar capata o imagine amuzanta? Asa ca o sleahta de mecanici suedezi au luat un anost reciclator de sticla si l-au transformat in cel mai interesant joc cu fise inventat vreodata. Zici ca joci pinball, sau vreun alt joc asemanator, nicidecum ca duci sticle la reciclat.

Grozavia e verde (eco!), are fo 6 orificii de introdus sticlele (nimic neobisnuit pana acum!), are beculete rosii deasupra fiecarui orificiu (pe bune?) si un ecran considerabil care iti arata cate puncte ai castigat pe masura ce bagi sticlele si iti mai da si un incentive doo de genul: Good job! Deci daca vreau sa-mi creasca un pic self-esteemul sifonat de vremea de afara nu trebuie decat sa iau o sacosa cu sticle si sa ma duc cu ele la acest aparat de reciclat din Stockholm? Beton!

In doar o seara reciclatorul revolutionar a adunat peste 100 de oameni dornici sa scape de sticlele din dotare. In tot aceeasi perioada de timp, reciclatorul conventional de la cateva strazi distanta a fost folosit de doo ori mai putin. Interesaaaant!

The Speed Camera Lottery este materializarea ideii lui Kevin Richardson, cetatean american, a carui preocupare principala a fost: Cum pot respecta oamenii limitarile de viteza, iar aceasta experienta sa fie pentru ei una amuzanta nu stresanta sau constrangatoare? . Cobaii acestui proiect-pilot au fost tot suedezii, desigur, respectiv stockholmezii, care s-au trezit peste noapte cu un panou limitator de viteza mai aparte.

Aparea a fi mult mai vesel decat clasicele limitatoare de viteza care iti fac poza in timp ce iti dai seama cam cu cati km ai depasit viteza legala si iti iei la revedere de la o suma frumusica din salariu cu care va trebui sa platesti amenda. Ceea ce este cu adevarat amuzant la acest limitator de viteza este prezentarea sa sub forma unei loterii. Cum adica loterii?

Pai banii incasati de la cei care nu pot in fel si chip sa ia piciorul de pe acceleratie si sa mai foloseasca si frana din cand in cand, nu se duc la bugetul de stat, ci intr-o tombola cu premii la care au acces cei care respecta limitarea de viteza. Se face o extragere si brusc te trezesti ca respecti legea si esti si platit pentru asta! Ain’t that fabulous? 😀 Pe o perioada de 3 zile, peste 24,000 de masini s-au perindat prin fata camerelor noului limitator de viteza. Viteza medie inainte de experiment era de 32 km/h. Viteza medie din timpul experimentului a fost de 25 km/h.

Not bad! Not bad at all I might say myself! Deci se poate! Acum nu pot sa nu stau sa ma gandesc ca suedezii aveau o problema cu viteza de 32 km/h, in vreme ce pe stradutele noastre cu limitare de 30 km/h se trezesc vitezomanii de cartier sa ii dea tare. Ma scuzati, nu concorda cu subiectul postului. A fost sa-i zicem, o verbalizare a unei frustrari mai vechi. Gata! Si good job, bai Kevin! 😉

The Piano Staircase este fara chip de indoiala proiectul meu preferat dintre cele cinci realizate de The Fun Theory. Are acel ceva care transcende celelalte idei prezentate pana acum. Si in plus mi se pare din reactiile participantilor la experiment ca a fost cel mai distractiv. Sa va spun despre ce e vorba! Statia de tren Odenplan din centrul Stockholmului a suferit o modificare muzicala in doi timpi si trei miscari.

Una dintre caile de acces, respectiv o scara obisnuita a fost acoperita cu un sistem care permitea emisia de sunete asemanatoare unui pian, dupa care intreg sistemul asezat pe treptele scarii a fost acoperit cu un material cu imprimeu de claviatura de pian. Scopul? S-a dorit cresterea numarului de oameni care utilizeaza scara obisnuita, in locul celei rulante amplasate chiar langa scara in cauza. Reactiile oamenilor au fost nepretuite! De la uimire, la bucurie maxima, la alergat in susul si josul scarilor in incercarea de a crea o melodie. Singuri. In cuplu. In grup. De zabovire pe scari pentru a vedea cat de mult persista sunetul.

La sfarsitul experimentului s-a constatat ca utilizarea scarii neconventionale crescuse cu 60% fata de momentul initial. Deci da, oamenii isi modifica comportamentul sub actiunea unui stimul amuzant care le trezeste curiozitatea si dorinta de schimbare. Tin minte cand au tapetat scarile de la metrou cu diverse modele sau culori ca le urcam doar ca sa vad cum se termina modelul. Si daca tot vorbim de metrou si de introducerea unui stimul inedit care sa educe populatia intr-o anumita directie sunt fanul statiei de metrou Victoriei si a peretilor tapetati cu carti ;). Si la noi se poate cu un pic de Vodafone si nitel Humanitas.

Ultima idee funny din seria celor 5 pe care mi-am propus sa vi le prezint astazi este The World's Deepest Bin. S-a luat una bucata cos de gunoi albastru si total obisnuit dintr-un parc suedez. S-a amplasat pe portiunea superioara din interiorul cosului un sistem audio cu senzor de miscare care de fiecare data cand cineva arunca o hartie la cos se activa.

Sunetul era precum un suierat de hau fara sfarsit, dar cu un pic de sfarsit sa-i dea satisfactie aruncatorului ca gunoiul sau nu zboara prin neant, ci chiar a aterizat in locul destinat. Oamenii s-au speriat initial de sunetele scoase de cosul magic, insa cum era si de asteptat, au continuat sa-l testeze, gandindu-se daca nu cumva conteaza si greutatea gunoiului in modificarea sunetului de aterizare. Nu, nu conta, pentru ca sistemul era destul de simplu! Dar extrem de eficient. Cosul suierator a fost senzatia parcului si probabil e folosit si in clipa asta de cei care isi aduc aminte de faptul ca poate si vorbi.

Si ca sa bag o concluzie stiintifica la ditai expunerea de fun si experimentalisme suedeze made by Germans, as zice ca noi toti functionam pe baza de recompense. Alegem sa facem sau sa continuam o anumita activitate daca suntem manati de ideea unei recompense pe care o vom primi la indeplinirea activitatii. Chiar de nu-s vreo comportamentala prin formarea mea profesionala, pot spune ca ce-i al lor e al lor.

Fie ca e vorba de bani de pe urma unei tombole initiata de limitatorul de viteza de pe strada ta, un cantec pe care propriile picioare ti-l fac cadou cum urci scarile de la metrou, un scor mare si piuituri in cartier ale reciclatorului tau de sticle, un suierat care puncteaza faptul ca tu ai aruncat ceva in cosul de gunoi si nu pe langa sau vizionarea unei melodii la player-ul din masina ca premiu pentru punerea centurii de siguranta.

Noi, oamenii, suntem niste eterni vanatori de recompense! Hai sa o recunoastem si sa ne bucuram de asta prin tot ceea ce facem, fara neaparat a ne-o ghida exclusiv de obtinerea imediata de ceva-uri! 😉

Aug22

Si nemtii au nebunii lor!

Posted on by
Si nemtii au nebunii lor!

Nici nu mai incape indoiala ca Germania din foarte multe puncte de vedere are foarte multe lectii de dat celorlalte tari, si aici nu ma refer neaparat la tarile din Est. Atat la nivel economic, tehnic, cat si social, nemtzii reusesc sa se faca intelesi intr-un mod specific simplificand inteligent lucrurile. Nu mi-au trebuit decat cateva ore sa ma obisnuiesc  cu normalitatea germana.

Ceea ce mi-a placut in mod deosebit a fost ca, turist fiind, de fiecare data cand am cerut indicatii referitor la strazi, trenuri, baruri, etc. le-am primit complete, si eventual si cu variante alternative. Tind sa cred din ce in ce mai mult in teoria ca datorita faptului ca nemtzii reactioneaza la realitatea inconjuratoare intr-un fel care probabil implica si ceva stres, dar mult mai multa minte, si prin urmare in mod natural sunt amabili, zambitori si foarte practici.

Fiecare natie are uscaturile ei, si am vazut si din alea (uscaturi, adica!). Adica oameni dusi cu pluta, cocalari, junkies, etc. Facand legatura cu postul meu anterior, un cititor hiperexact ar putea sa imi reproseze ca etichetez grupurile marginale in mod injust. Asa ca pentru orice eventualitate o sa imi fac de pe acum un disclaimer in care sa spun ca termenul de “uscatura” a fost folosit facand analogie la zicala “Orice padure are uscaturile ei!” pe de o parte.

Pe de alta parte, I will be totally down with helping disadvanged groups as long as they do not trespass me. Daca vrei sa treci peste mine, in orice fel, sa ma agasezi, agresezi, pistonezi, naturlich te vei lovi de o rezistenta dupa care va urma ofensiva. Fair enough, don’t you think?

Pe final de dix-jour (ca sejur nu poate fi de vreme ce am stat 10 zile nu 6 ;)), mai precis in avionul de intoarcere in Bucuresti am avut privilegiul de a da peste un specimen autohton, de la ei de acolo din Nemtzia, care initial m-a intrigat, dupa care m-a surprins, pentru ca in final sa imi confirme prin toate faptele sale ca ori nu are toti boii acasa, ori poate nu a avut niciodata boi si deci nu vede necesitatea acestora.

Conform datelor preliminare culese de ochiul meu observator, pot spune ca nea’ Ciudatu’ was in his late 30s, cu un inceput zdravan de chelie, ochii albastri (cum altfel?) cu ochelari si o mustata blonda, dreapta si ingrijita. Purta o camasuta varateca cu carouri si pantaloni trei sferturi cu buzunare. Daca ma intrebati pe mine, nu prea mergea una cu cealalta, dar asta era the least of his problems.

Acum ca ma gandesc, nu m-am uitat sa vad daca are verigheta sau nu, dar my guess e ca nu prea l-ar suporta multe femei pe dubiosul ala. Sau poate a gasit o ciudata cu care s-a compatibilizat instant. Tot ce se poate, dragilor. Tot ce se poate. To tell you the truth, eu nici nu imi propusesem sa stau in avion sa analizez lumea din jur, desi mi s-a spus de mai multe ori ca fac asta fara sa vreau neaparat. Defect de personalitate, ca sa n-o dau p’aia cu profesionalul…;)

Dar el m-a impuns sa il observ, dupa care a continuat sa ma atzatze pana cand ochii mei devenisera un scanner care il scrutau din cap si pana in picioare pentru ca in final sa redea a mere psycho(logical) profile. Se facea ca ne pregateam de decolare. Toate bune si frumoase. Pasagerii erau asezati pe locurile lor si isi conectau ca niste pasageri cuminti centurile de siguranta.

4 dintre presupusii pasageri ai zborului s-au decis ca n-are rost sa se si prezinte la imbarcare dupa ce si-au predat bagajele la cala, asa ca in order to avoid any terroranschlage, echipajul s-a apucat sa scotoceasca dupa bagajele cu pricina pentru a le evacua din cala. Dupa ce toate conditiile de decolare fura indeplinite si deja incepusem sa ne miscam cu talent pe pista, omul nostru, dragul de el, brusc s-a gandit ca ar fi o idee excelenta sa inceapa sa isi scotoceasca in rucsacul pe post de bagaj de mana. Initial am zis: “E clar, inca unul cu frica de avion. Isi gaseste o ocupatie pana decoleaza avionul dupa care se linisteste”.

De unde? Omul era hotarat sa isi faca ordine in hartiile, hartiutele, cartile de vizita si banii din rucsac. And so he did. Pana cand, la un moment dat ii scapa niste chestii pe jos, printre care si niste monede. Impacientat nevoie mare, se arunca de pe scaun (Avionul tocmai ce decola, da?) sub scaun pentru a isi culege bunurile imprastiate pe podeaua aeronavei.

Personalul de bord deja nu mai intervenea, pentru ca experienta i-a invatat ca pe nebun sau prost e bine sa il lasi sa-si faca damblaua atata timp cat nu reprezinta un pericol pentru ceilalti pasageri, echipaj sau el insusi. Dupa ce si-a facut numarul in patru labe, domnul s-a reasezat pe scaunul sau, in continuare afisand o stare de neliniste.

Buzele sale se tot strangeau si ochii fixau ceva pe spatarul din fata sa. Se tot intorcea in scaun, se tot foia, se tot codea. Mai citea un pic din ziarele pe care si le luase la intrarea in avion. Dar ochii tot in jos i se duceau invariabil. Cauta ceva. Eu aveam un dialog mental cu el: “Ce cauti cu atata foc, bai omule? Chiar te strofoci pentru o amarata de moneda? Pe bune, stai locului ca deja ai bagat-o in toti sperietii pe tanti de langa tine. Noroc ca aveti un loc liber intre voi, ca altfel era deja lipita de geam incercand sa ia distanta”.

Si tot nu se linistea. Dar cu toate astea am decolat. Frumos ca de fiecare data, cu gol in stomac cu tot si infundat de urechi cum ii sade bine oricarui decolangiu! Once we reached the estimated altitude, nea’ Caisa Nemtzeasca si-a reluat activitatile de cautare obsesiva a ceva-ului pierdut in negura aeronavei. Si acum s-a pus pe treaba serioasa, nu gluma.

Cu scos husa de la scaun, scotocit intre scaun si husa. Mai avea un pic si scotea scaunul cu totul. Deodata, agitatia parca ii scazu un pic si a rugat-o pe vecina lui de rand care il privea consternata desfasurandu-se sa ii dea ceva mic ca sa poata baga intre scaun si husa. Manuind o lingurita de plastic, protagonistul acestui numar de circ ieftin si trist a gasit dupa lupte seculare ceea ce cauta. Dar ce Doamna iarta-ma tot cauta? Mi-am facut ochii mici ca sa bat pana acolo.

Era, stimati cititori… o bancnota! O bancnota il facuse pe acest biet om sa isi piarda cumpatul si linistea in plina decolare. Dar important pentru mine a fost sa vad ce valoare avea bancnota. Cam cat l-a costat toata angoasa asta pe nemtzalau? Raspunsul e… 50 EUR. Sa zicem ca inteleg at a certain extent. Ceea ce nu am sa inteleg ever, este criza. Si io care credeam in naivitatea mea ca nemtzii sunt calculati si cumpatati si civilizati.

Chiar sunt, dar nu si al nostru ca breazul. El e un neamtz mai special, cu nevoi speciale to be more exact. Si acum ca tot supliciul sau luase sfarsit, si-a bagat bancnota langa celelalte, si si-a pus rucsacul sub scaun. Excelent! Acum pot sa ma bucur si eu de zbor si sa vina papa! Mi-era cam foame, la drept vorbind. Dar nu, nu s-a terminat aici. Dupa cateva clipe de repaos neuronal, omul s-a descaltat tacticos, a inceput sa intoarca paginile ziarului zgomotos in timp ce ochii i se miscau cu o viteza de citit care depasea limita legala, semn ca prost nu era. Doar nebun! Bad combo, either way.

Nebunii inteligenti au sanse la fel de mari sa te faca cu capul ca nebunii prosti facuti gramada. Gasind probabil un articol interesant in ziarul pe care il citea cu atata pasiune, a sfasiat pagina si si-a indesat-o in proverbialul rucsac. Amplitudinea gesturilor ma spargea de fiecare data. Nu intelegeam de unde atata zbucium interior. Si cu cat nu intelegeam mai mult, cu atat ma incapatanam sa il disec si mai tare pe subiectul analizei mele. Precum diseci o broasca cu bisturiul pe masuta metalica special amenajata.

A continuat sa fie el insusi scobindu-se adanc in nas, scarpinandu-se si aranjandu-si in repetate randuri oole, incaltandu-se si descaltandu-se doar de un pantof si tot asa. Facial multitudinea de ticuri precum si privirea rece si creepy ma ducea cu gandul in colturile obscure ale mintii mele analitice. Pe scurt, avea o fata de din ala care se uita necrestinesc la copchii prin parcuri.

As God is my witness, nu vreau sa ma lansez in acuze nedrepte, dar omul asta avea stoluri stoluri de issues care ii planau deasupra capatanii. Cred ca nici un Haloperidol nu l-ar fi linistit. Sau vreo alta benzodiazepina. Poate niste terapie cu electrosocuri asa ca in Clockwork Orange. Glumesc! Cam asa arata umorul negru al unui terapeut! 😀 It was my coping mechanism in relation with this dude, so totally excusable.

Cand s-a apropiat echipajul cu the food and drinks carts, domnul a tinut sa spuna ca nu vrea cafea cu lapte si zahar, ci doar cafea simpla. Stewardesa, o doamna care se apropia de respectabila varsta de 60 de ani, nemtzoaica tipica, blonda cu ochii albastri si foarte aranjata, i-a replicat zambind ca acea cafea nu a fost pregatita pentru el ci pentru un alt pasager. Usor jenat omul finally a tacut din gura si si-a asteptat randul.

Pe la final de calatorie, deja ma plictisisem sa il tot analizez si privirea-mi il mai survola usor cand facea gesturi mai bruste. S-a ridicat de cum s-a oprit avionul sa se aseze la coada spre exit. In drum spre the baggage claim area nu stiu cum tot langa el ma pomeneam. Inclusiv la banda de pe care trebuia sa imi ridic bagajul. Statea lemn langa banda, cu un carucior de pus bagaje, ochii goi si un zambet creepy pe fata.

Cand ne-a venit randul sa ne ridicam bagajele de pe banda, omul did not move an inch to the left or right sa ne faca loc sa putem iesi cu bagajele, ci a preferat sa ramana in continuare lemn, in timp ce unul dintre trollere se blocase in his freakin’ baggage cart. In capul sau lucitor realitatea si normalitatea nu prea se pupau, ci probabil era un haos total. Odata iesita pe poarta de la sosiri, l-am pierdut in marea de pasageri aterizati pe neamtzul cel nebun si mai bine ca s-a intamplat asa.

Fiecare natie cu nebunii ei, dar parca unii sunt mai dihai ca altii. Asta coming from a psychologist, nonetheness! :)) Deci, dragi nebuni, daca va simtiti under the weather, daca vi s-a terminat medicatia sau daca simtiti ca vi se apropie o criza fix yourselves before leaving the house. Don’t go all cuckoo in public places, cuz some people might not know how to react, while others might get kinda freaked out by your odd behavior. Play nice and everything’s gonna be alright!

DISCLAMER 2: Prin scrierea acestui post nu au fost aduse atingeri demnitatii nici unui nebun. Acesta poate fi considerat o prescriptie paradoxala, pentru ca eu nu cred in oameni nebuni care isi afiseaza nebunia ca normalitate sau excentricitate si se asteapta ca cei din jur sa o suporte, ci in nebuni care fac tot posibilul sa get better and have a solid contribution to society.