Eram trecută de 41 de săptămâni. Dimi, pe atunci cu nume de cod Puricel, nu dorea neam să iasă. Se lăfăia în muuult lichid amniotic și din când în când mai sărea coarda cu cordonul ombilical, sfârșind prin a și-l înfășura în jurul gâtului.

Programarea la cezariană era făcută pentru luni, 14 martie. Eu îmi doream să nasc natural. Mă pregătisem. Știam cum să respir, cum să gestionez durerea, cum să mă mișc. Totul fusese notat, învățat și exersat. Mă pregătisem mai ceva ca pentru un examen. Examenul de intrare la facultatea de mame. Trebuie mai întâi să ai obiectul muncii și după aceea începi probele practice.

Viitorul tată mă păzea mai ceva ca pe sfintele moaște și îmi tot repeta că dacă e ceva, dacă simt ceva, chiar si noaptea, să îl trezesc. Puricelul începea zbânțuiala în fiecare seară când mă puneam în pat la somn. O ținea vreo oră în dans, după care somn și el în mama lui, care deja era mai rotundă ca soarele de pe cer.

Cochetam cu ideea de a-mi face un cocktail de declanșat travaliul, dar mă și gândeam la toate grozăviile, așa că am așteptam ceva. Tot căutam rețete pe internet, păreri și studii. Unele ziceau că mergi la sigur cu acea combinație cu gust oribil, altele ziceau că ceea ce se întâmplă e pur și simplu un caz extins de diaree, deci trebuie să stai pe acasă dacă intenționezi să îți faci asta tu cu mâna ta.

Vineri, mi-am făcut primul cocktail: ulei de ricin, unt de migdale, suc de caise. Am pus cantitățile în blender, le-am amestecat și le-am dat pe gât repejor cât să nu simt uleioșeala întregii combinații. După care am așteptat. Muuuult și bine. M-am dus la baie de câteva ori. Nimic spectaculos. Mi-am pus muzică și am început să dansez prin casă. Am făcut gimnastică. Și uite așa am ținut-o cam toată ziua de vineri. Mno… nada…

Sâmbătă am zis că îmi mai fac un cocktail, dar de data asta pun cantitate dublă de ulei de ricin. Zis și făcut. Bărbatul se uita cu luare-aminte la mine ca la un animal ciudat și încerca să nu mă contrazică văzând că am privirea aia nebună de femeie cu o misiune clară: să îl scoatem pe Puricel! So, ulei de ricin, unt de migdale, suc de caise. Dubla doi. Mai unsuros, mai dubios. Pus în blender. Amestecat. Dat pe gât. Așteptat. Stat. Mers. Fâțâit. Dansat. Făcut sport. Mers la baie. Urcat pe scări până la etajul 9. Puricelul rezista. Nimic… nada…

Vine seara. Resemnată cu faptul că luni voi merge la cezariană, mă pun în pat și mă culc. Bărbatul vigilent îmi zice din nou că dacă e ceva, să îl trezesc. Ora 22. Ne culcăm. Ora 22:30. Parcă simt ceva. O crampă. Deschid binișor un ochișor și îmi zic în gând:

‘Stai să vezi ce se întâmplă. N-are rost să trezești omul până nu știi sigur că sunt contracții și nu vreo crampă din mațele tale deja îmbălsămate cu cocktailul minune’.

23:30. Crampele păreau că persistă și se petrec la intervale regulate.

Bărbatul mă întreabă prin somn: ‘Iubita, ești ok?’.

N-apuc să zic decât: ‘Cred că…’ și se trezește brusc, se ridică în capul oaselor și îmi zice: ‘De ce nu m-ai trezit?’. Îi zic că nu știam sigur dacă-i crampă de căcare sau the real deal, așa că am așteptat cumințică o oră ca să mă dumiresc. Confirm. Nu e de căcare.

Nu știam dacă durerile sunt mari sau mici pentru că nu mai avusesem durerile facerii până atunci, dar părea că treaba devine serioasă. Omul a descărcat repede o aplicație de contorizare a contracțiilor și ne-am pus pe treabă. Eu moțăiam, el moțăia, uterul mi se contracta. Auuuuu… Dă-i cu respirația vânt de primăvară… Fu fuu fuuu… Mă mai plimbam prin casă tinându-mă cu mâinile de burtă. Omul după mine. Amândoi chiori de somn.

La un moment dat, în timp ce eram în mijlocul unei contracții aud: ‘Iubita, te superi dacă îți fac o poză cu Polaroidul?’. Deschid ochii din concentrare, mă uit la el și văd că se uita la mine ca la un miracol. Mă înduioșez și îi zic că da, să mă pozeze în toată spendoarea mea flaușată și nedormită. Am ținut-o așa cam până pe la 5 dimineața. Pisicile se plimbau pe lângă noi încercând să își dea seama ce-i cu vibe-ul ăla crepuscular prin casă.

‘Cine vine frate? Nu poate să intre direct pe ușă? Ah! Are altă ușă la care bate! Hmmm… Dubios!’

Contracții aveam. Apa încă nu mi se rupsese. Dilatație nu știu. La 5 am dat telefon la spital și le-am zis: ‘Păzea că venim!’. Mi-am făcut un bagaj cam mare zic eu acum în retrospectivă, dar am zis să am tot dosarul medical și schimburi și acte și și și…

Erau încă vremuri de COVID-19 așa că omul m-a însoțit doar până la poarta maternității, după care eu cu mine și cu bagajele… și cu fi-meu în burtă, am pornit la drum. E un sentiment tare apăsător să fii ușor într-o altă realitate și lumea să îți pună tot soiul de întrebări de la medicale, la logistice, la financiare, și tu să trebuiască să îți aduni cei doi neuroni care încă îți populează mințișoara, căci ceilalți sunt în burtă organizați în cohorte puse pe travaliu, și să dai niște răspunsuri coerente și să nu te repezi la gâturile personalului medical care, pe mood de duminică dimineața, o arde pă chill la cafeluță și mai bagă faze de genul:

‘Mișcă?

Acum? Nu…

De ce nu mișcă? E leneș? Să aducem monitorul să vedem ce se întâmplă.

A mișcat de dimineață înainte să venim la spital, dar nu mișcă tot timpul.

Mda, nu prea mișcă. Se întâmplă ceva.

Adică ce se întâmplă?

Trebuie să stați în pat conectată la monitor ca să monitorizăm ritmul cardiac al lui bebe și contracțiile. Nu aveți cine știe ce contracții și nici apa nu vi s-a rupt, doar membranele. Vă doare?

Da.

Tare?

Destul de.

Mda, nu aveți contracții foarte puternice’.

Și tot așa… Si țup în izolator până iese testul rapid COVID.. Și țup în sala de nașteri tot legată la monitor.

Vine o moașă:

‘Semnați aici, aici și aici că ați uitat.

N-am uitat. Nu vreau nici, nici, nici.

Păi și dacă o să fie cazul?

Dacă va fi cazul o să semnez atunci, nu înainte.

Bine, cum doriți dumneavoastră’.

Vine doctorul de gardă:

‘Foarte bine. Dilatație 2-3.

Doamna doctor, ca să mă dilat și să se miște lucrurile cu travaliul, nu ar trebui să mă mișc și eu prin cameră? E cam greu dacă sunt legată la monitor.

Da, da, sigur. Lăsați-o pe doamna să se miște.

Aș vrea și o minge de travaliu dacă se poate.

Da, sigur. Te rog ajut-o pe doamna’.

În camera alăturată o doamnă tocmai ce era pe ultima sută de metri cu expulzia. Eu cu o cască în urechi, dansând prin cameră, încercând să-l conving pe fi-meu să iasă. Când am auzit-o m-a bușit plânsul.

‘Hai că poți! Dă-i înainte cu tupeu! Totul o să fie bine! O să vină și doamna doctor (a mea) și o să vezi că totul o să fie bine’.

Mi se aduce prânzul de ‘diabetică’. Mănânc. E deja trecut de miezul zilei. Afară înnorat. Ferestrele dau în curtea unei case vecine foarte frumos aranjată. Apare doamna doctor. Pfiu! Ce ușurare să văd o față cunoscută și de încredere!

‘Buuuun, ia să vedem. Dilatație mică. Contracții mici. Va trebui să vă rup apa, doamna Botez.

Sigur. Facem.’

Aduce o rangă și o bagă, o întoarce, se aude un crac, simt o durere suprapusă peste cele deja existente și simt cum curge ceva cald din mine.

‘Doamna Botez, lichidul amniotic e verde ca piureul de mazăre.’

Mă activez. Intru pe pilot automat.

‘Ok, intrăm în cezariană atunci!

Da, nu aș vrea să mai așteptăm pentru că s-ar putea să-i creăm disconfort fătului.

Da, sigur. Intrăm în cezariana.

În regulă mă duc să anunț pregătirea sălii de operație.’

Vine o asistentă și mă pregătește. Timpul trece, dar cine îl mai bagă în seamă. Trebuie să îl scoatem pe Puricel cât mai repede. Ajung în sala de operații într-un cărucior cu rotile. Mă așez pe masă și anestezistul îmi face instructajul pentru epidurală. Stau nemișcată. Personalul medical se pregătește. E un vibe așa bun în cameră. De la asistente la medici, toată lumea vorbește despre mărunțișuri care mă fac să mă simt în largul meu, ca la cineva în vizită.

Începe operația. Sub brâu nu simt nimic. Inima îmi bate ca nebuna. ‘Calmate mujer! Respiră!’ Respir! Tremur ca varga, dar nu mă pot opri. Simt ca și cum cineva umblă în mine, dar fără să simt durerea. Simt cum mi se taie straturi ca să ajungă la fi-meu. Îl scot. Doamna doctor zice:

‘Doamna Botez, aveți un băiețel sănătos și frumos!’. Îl aud plângând. Îmi dau lacrimile instant. Îl duc să îl curețe și mi-l aduc și mi-l lipesc de obraz. ‘Iubitul lui mami. Puiul meu drag. Bine ai venit!’ Îl pup. Îl iau să îl ducă la neonato ca să îl consulte.

Eu rămân să mă coasă. Tremur în continuare. Ce se întâmplă e suprarealist!

Duminică, 13 martie, 15:55, scor Apgar 9 – Dimitrie-Constantin Botez. Puricelul nostru s-a născut! Doamne ce emoție! Suntem părinți!

După finalizarea operației sunt dusă la ATI, iar doamna doctor îl sună pe bărbat: ‘Domnule Botez, aveți un băiețel sănătos și frumos! Soția dvs. este bine!’.

Sunt amorțită. Vreau să mi-l aducă! Trebuie să elimin lohiile. Vin asistente și mă toaletează. Mă apasă pe burtă. Măiculițăăăăă! Auuuuu! În salon două mame vorbesc despre alăptare, mameloane de silicon și efecte secundare ale operației de cezariană. Îl aduc. ‘Iubitul meeeeeu!’ Mi-l pun la sân. Încerc să-l mufez. El e semi-adormit, iar eu amorțită și cu dureri. Stăm un pic îmreună. Mi se spune că am sfârcuri bune și sigur o să îmi fie ușor să alăptez. Îl iau. Mai stau. Mai moțăi.

Vorbesc cu bărbatul pe Whattsapp. Orele trec. Mă transferă în salon. Îmi aleg patul de la geam. Colega mea de salon nu a venit încă. Îmi aștept puiul. Le zic asistentelor să nu îi dea formulă, pentru că vreau să îl alăptez. Începe un dans, care probabil e normal, dar care mie mi se pare halucinant, în care mi se sugerează că copilul fie se va îmbolnăvi, fie o să îi fie foarte foame dacă nu i se dă formulă pentru că eu nu am lapte destul pentru el. Insist să mi-l aducă. Mi-l aduc. Încerc să-l mufez. E somnolent. Nu mi se spune că are o formă ușoară de icter și de aia preferă să doarmnă decât să mănânce. Nu e galben la piele, și nu îmi dau seama că are icter. Încerc. Reușesc și nu prea.

‘Bine mami! Vi-l mai aducem când e ora de masă, bine?

Da, vă rog.

Odihniți-vă mami!

Aș vrea să mi-l aduceți cât mai des.

Putem să-l lăsăm în salon cu dvs., dar după ce i se fac analizele de rutină, bine mami?

Bine.’

Cele trei zile pe care le-am petrecut în spital au fost intense. Vorbeam pe Whattsapp cu oameni dragi care mă felicitau și eu încercam să fiu coerentă și să le mulțumesc, dar cumva mi se părea că îmi scapă ceva. Mama mă iubea de la distanță și mă tot întreba cum mă simt.

Mintea îmi era într-o ceață deasă. Mă durea tot, dar mă tot mișcam pe holurile maternității ca să mă desțelenesc. Colega mea de salon, tot văzându-mă în picioare, mă întreabă la un moment dat: ‘Dar pe tine nu te doare?’ Îi răspund că normal că mă doare, dar trebuie să mă mișc ca să mă pot recupera cât mai repede, ceea ce îi sugerez și ei.

Mă știa tot palierul. Doamna cu bentița cu urechi de pisică sclipicioase. Practic așa m-a tot văzut fi-meu. Mamma cat. Acum când îmi mai pun bentița cu pricina face o față tare amuzantă, parcă zicându-mi: ‘Heeeeei! Știu bentița astaaaa! Pe asta o aveai în spital când abia te puteam vedea. Vedeam ceva care îți strălucea pe cap. Urechile de pisică cu paiete eraaaau!’

Vizita lui Răzvan a fost de pe altă lume. Mi-era așa un dor și abia așteptam să le fac cunoștință băieților. A apărut a doua zi după-amiază, cu programare făcută în prealabil și preluat de la poarta maternității de o asistentă, îmbrăcat cu hanoracul cu ‘Departamentul de Pankăreală’ și un mare buchet de flori pe care l-am pus în carafa pentru apă pe care o aveam pe noptieră.

L-a văzut și i-au dat lacrimile. Mi-a șoptit duios: ‘Ce mic e! Cum să îl țin?’ I-am arătat și s-au procopsit unul în brațele celuilalt. A fost dragoste la prima vedere. L-a luat de mânuță și l-a mângâiat. Ne-am îmbrățișat toți trei. Eram trei acum. Trei oameni și două pisici.

Vizita trebuia să dureze 20 de minute. Fusese instruit să coboare el când îi expira timpul. N-a făcut-o. Dacă ar fi fost după el s-ar fi ascuns și ar fi rămas cu noi până la externare. După 30 de minute apare o asistentă și cu o privire și un ton dojenitoare zice: ‘Ați depășit timpul cu mult! Trebuie să plecați!’ Ne pupăm, ne luăm în brațe și pleacă.

Mă sună după câteva minute și îmi zice: ‘Uită-te pe geam!’ Era în fața geamului camerei mele și îmi făcea cu mâna în timp ce zâmbea cu gura până la urechi. I-am zâmbit tot cu gura până la urechi și i-am făcut cu mâna.

COVID-ul ne-a dat niște stări foarte nasoale de la frica imensă că o să fac COVID pe ultima sută de metri și nu o să îl pot ține pe Dimi în brațe din prima clipă, până la sentimentul de singurătate și izolare din rezerva de spital pentru că, deși abia se ridicaseră restricțiile, maternitatea păstra un protocol strict care implica o vizită scurtă doar din partea tatălui copilului.

Am fugit noi de COVID, dar până la urmă tot ne-a ajuns din urmă și ne-a prins pe toți trei, dar asta e altă poveste.

Timpul petrecut cu Dimi în spital a fost spectaculos. Mă uitam la el și nu îmi venea să cred că născusem. Că îl aveam lângă mine. Încercam să îl alăptez. Habar n-aveam dacă e bine ce fac, dar continuam. Am început să îi schimb scutecele și am nimerit și primul caca, fără să îmi dau seama. Era mult și negru și eu mă tot gândeam: ‘Oare bebelușii fac chiar atât de mult caca?!’

În prima noapte împreună mi-am pornit lanterna de la telefon și am pus-o cumva într-o laterală difuz, ca să îl pot vedea. Am dormit cu mâna pe el și din când în când mă apropiam de el să văd dacă respiră. Respira. Respiram și eu ușurată și mă culcam la loc.

În a doua noapte îi borfăia ceva în burtică și a plâns graaaaav. După ce i-am făcut masaj la burtică, i-am ridicat picioarele la piept și l-am legănat și plimbat prin rezervă am sunat la neonato să cer ajutor:

‘Da, mami! Ce este?

Plânge foarte tare și nu știu ce să îi fac.

Așa sunt bebelușii mami, mai plâng.

Știu, dar pare că îl doare burtica.

Păi dă-i niște Espumisan.

Eu?! Nu știu cum și cât să îi dau.

Credeți că poate veni cineva să mă ajute?

Da mami. O să vină cineva.’

Pe timp de zi rezerva era ca un carusel în care se tot urcau oameni care sfârșeau prin a ne învârti mințile și mie și celeilalte proaspete mămici de lângă mine. Tone de informații pe care creierele noastre hormonate le interceptau și încercau să le dea mai departe sau să le așeze cu sens și să acționeze în consecință. Consultant de alăptare. Psiholog. Neonatolog. Ginecolog. Asistente. Doamna de la facturare. Toată lumea voia să ne explice câte ceva.

Hai că s-a făcut și miercuri și mă pregăteam de externare. Eram atât de nerăbdătoare încât așteptam pe marginea patului să primesc telefon de la recepție că actele sunt gata, ca să îl pot suna pe Răzvan să vină să ne ia. Mă uitam pe geam și tot vedeam mămici cu bebei și tătici care plecau pe ușa maternității.

Hai că o să ne vină și nouă rândul. Îmi place punctualitatea așa că atunci când am văzut că se face 3 P.M. și încă nu se întâmplă nimic, am început să fac treișpe-paișpe prin rezervă. Am sfârșit prin a îmi face duș pe repede înainte într-o baie minusculă în care m-am și îmbrăcat cu hainele mele de om și mi-am îndesat bocancii desfăcuți la șireturi în picioarele încă umflate.

Aveam în continuare bagajul mare cu care venisem, la care se adăuga și fi-meu pe care trebuia să îl pun în scaunul de mașină pe care îl adusese Răzvan, care mă aștepta la recepție în timp ce achita nota de plată. Ceața din mintea mea era în continuare atât de deasă încât m-am uitat la scoică ca curca-n lemne și am început să mă agit că nu știu să îl pun în ea, așa că eu am luat bebelușul și infirmiera care venise să mă ia în sfârșit bagajul și scoica.

După o așteptare lungă în hol, externarea s-a finalizat. Am intrat în mașină și mă aștepta un cappucino și o felie de kisch de la Mad Goat. M-am uitat la el în oglinda retrovizoare și l-am iubit din priviri. Dimi era în siguranță în scaunul lui de mașină cu o geacă foarte mare peste el ca să-i țină de cald, căci jumătatea lui martie continua să fie friguroasă.

Când am intrat pe ușa casei am răsuflat ușurată. ‘În sfârșit acasă! Doamne ce bine e!’ Pisicile ne-au întâmpinat curioase. L-au mirosit pe Dimi care dormita după care s-au retras să delibereze dacă îl iubesc mult sau foarte mult. Bărbatul m-a purtat prin toate camerele casei să îmi arate ce pregătise. Pregătise tot pentru că am vrut să așteptăm până se naște Dimi ca să montam pat, măsuță de schimbat și toate celelalte.

Fiecare camera avea flori. Montase și o bibliotecă în sufragerie. Cumpărase prăjituri low-carb și mâncare. Fusese și îl declarase întocmai cum discutasem: Dimitrie-Constantin Botez. Cu cratimă! Făcuse cumpărături de la scutece pentru bebe până la scutece pentru mă-sa lu’ bebe.

Acum, eram cu toții acasă! Ne-am așezat pe canapea și am făcut o poză care vorbește de la sine despre cum ne simțeam.

Asta este povestea nașterii tale, dragul nostru drag!

La mulți ani, Dimi! Mami și tati te iubesc până la cer, soarele rotund ca un cerc și steluțele strălucitoare! Îți mulțumim că ne-ai ales!