Tag Archives: frustrari

Parentaj deraiat

Parentaj deraiat

Nu-s parinte (inca!) si nici vreo usa de biserica, dar pot recunoaste din fericire sau din pacate de la o posta dinamicile familiale disfunctionale. Alea care reduc de cele mai multe ori copilul la un obiect asupra caruia se revarsa valurile uriase de frustrare ale parintilor. Mijloacele de transport in comun sunt intesate de parinti si copii care se duc sau vin sau stau.

Azi dupa-amiaza, pe cand misunam subteran dintr-o parte in alta a orasului, neuronul mi s-a oprit pentru cateva secunde parca scurt-circuitat. In aglomeratia de final de program, mi-am facut loc si am nimerit pe scaun avand in stanga un tip care se juca nush ce joc pe telefonul sau inteligent, iar un dreapta un nene care parea ca si-a lasat intr-un colt uitat comportamentul sau inteligent. Mai departe de atat nu mi-a dat prin gand sa ma uit.

Cu castile in urechi si multe elemente auxiliare in poala (a.k.a. geanta, umbrela, suc, etc.) incercam sa fac timpul sa treaca mai repede. La un moment dat, tipul din stanga mea isi opreste jocul, se apleaca usor inafara, ca si cum ceva undeva in partea dreapta i-ar fi atras abrupt atentia.

Fara a imi scoate castile din urechi, imi zic in sinea mea: Eh, probabil o fi vazut vreo grozavie. Nu cred ca-i ceva interesant pentru mine. Tipul se uita prelung, dupa care isi reasuma pozitia de joc. Mai sta ce mai sta, mai butoneaza un pic, dupa care iar se opreste si se uita in aceeasi directie.

De data asta curiozitatea m-a luat pe sus asa ca mi-am extras o casca din urechi sa “vad” care-i treaba. Si cum io demult nu ma mai aplec in incercarea de a imi spiona vecinii de bancheta, ci pur si simplu ma zgaiesc in reflectia geamului de vizavi, asta am facut si in situatia de fata.

Ochii vecinilor de pe bancheta de vizavi erau bulbucati fara precedent, iar gurile stranse ca si cum s-ar fi abtinut de la a spune ceva. Si cum imi mijeam io ochii in geamul de peste culoarul de trecere, am vazut o prostie mare, ca sa ma exprim in cuvintele unui copil de 4-5 ani. Si am continuat sa o vad si aud impreuna cu ceilalti oameni din proximitate vreo 5 minute.

(Mama cu o privire tulbure si o voce gajaita catre fiica ei pubera) Sa stii ca m-ai suparat foarte tare azi!
(Fata muta de nedumerire si cvasi-vinovatie) ?
(Mama rotindu-si ochii spre obiectul supararii ei) M-ai facut de ras in fata lu’ X-uilica!
(Fata parea a cauta in minte evenimentul cu pricina)
(Mama fixand-o pe fiica cu un ochi din cei doi pe care ii avea in dotare) Si iti promit ca data viitoare cand ma mai faci de ras iti trag o mama de bataie chiar acolo, de fata cu X-ulica!!!
(Fata strangandu-si umerii si picioare semn ca deja isi imagina viitorul sumbru) Dar…
(Mama prinzand si mai mult curaj) Ce-i aia nu vreau? Nu exista nu vreau! Sa nu te mai aud vreodata ca zici nu vreau ca te pleznesc!
(Fata intr-o resemnare plata) Bine.

Trec vreo 2 minute si fetiscana negricioasa cu carare pe mijloc si camasa alba incepe sa manance un pateu… merdenea… bucata de ceva luat de la o patiserie de la metrou dintr-o punga de plastic transpirata.

(Mama imputernicita din scena precedenta in care se dezlantuise asupra odraslei nevrednice, continua mitralierea verbala…) Nu ti-am spus ca atunci cand mananci, sa mananci tinand de punga, nu de pateu, proasto? Nu mai sta si molfai cu mainile alea murdare. Ia-te si sterge-te pe maini cu ea si poti s-o mananci dupa. Cu microbi cu tot. Ca esti si curata tare!
(Fata repozitionandu-si mainile pe plastic ca un copil ascultator continua sa isi manance pateul intr-o tacere dureroasa)

Se mai scurge un minut dilatat de cuvintele de duh pe care mama i le adresase fiicei, cand prima conchide apoteotic:

Cand ne dam jos, tu o iei inainte prin spate spre casa si vin si io dupa.
(Fata afisandu-se usor speriata de ideea de a merge singura spre casa) Dar pe unde?
(Mama taios) Pe acolo prin spate. Io o s-o iau prin fata ca am un pic de treaba si ne intalnim acasa.
(Fata tacand si parand ca intelege) Mhm.

Metroul tocmai se apropia de statie cand cele doua s-au ridicat pentru a merge “cat mai in fata”. In spatele lor tacerea persista vascos. Noi, martorii oculari ai acestui spectacol ieftin si revoltator ramasesem uitandu-ne in gol ca prostii de parca tocmai ce fuseseram loviti cu leuca in moalele capului.

Gandurile apareau a ni se fi unit intr-un nor gri de furtuni si ploi moraliste care ar fi vrut s-o trazneasca pe mama cea reprobabila. Usile s-au deschis si cele doua protagoniste se facura pierdute in spatiul statiei de metrou care forfotea de lume. Oamenii s-au reintors la preocuparile lor mentale si usile s-au inchis cu repeziciune.

Urmatoarea oprire: Undeva unde mamele au habar despre cum sa le vorbeasca copiilor lor, si fac mai mult bine decat nebine.
Nota Bene: Uneori copiii au nevoie doar de o mama, nu de o mama de bataie…

Alo?!

Alo?!

Telefonul fara fir e mort! Abonatul a fost dezactivat temporar ca urmare a unor evenimente… inoportune, sa le zicem.

Pai si io cum mai vorbesc cu lumea inconjuratoare acum?!

Dupa cateva minute de panica si groaza la gandul mesajelor pe care n-o sa le primesc si a convorbirilor pe care n-o sa le am in viitorul apropiat (BTW madarfacars, viitorul NU suna bine deloc acum!), am respirat adanc imbratisand realitatea cruda.

What to do now? Pan’ la renumeratia mica, cea dupa buget sa tot mai fie fo saptamana. De vorbit, tre’ sa vorbesc asta-i clar, iar interactiunile face2face nu prea pot acoperi nevoia mea de comunicare zilnica. Asa ca m-am uitat de jur-imprejur si am conchis victorios: Hai ca nu-i chiar asa de rau.

Telefon destept este? Este!

Conectare Wi-Fi este? Estee (pe ici pe colo prin locurile esentiale)!

Retea de socializare este? Cum sa nu?

E-mail-ul mai sufla? Este pe pozitii!

Blog de varsat naduful si poala de frustrari posedam? Din belsug chiar!

Si cum imi contemplam io conditia existentiala cea far’ de mobilitate telefonica, un gand s-a trezit sa-mi dea tarcoale: Bai, da’ inainte de telefoanele cele mobile, inteligente, datatoare de dependenta care s-au insinuat in vietilor noastre ca necesitati primare, cum era viata?

Tin minte ca primul telefon mobil l-am capatat de la muma cand eram prin clasa a 10/11-a ca masura de comanda si control. Era Nokia… cu antena! Cu cat fata (respectiv io) incepea sa se miste mai mult inafara zonei de confort parental, cu atat telefonul zbarnaia mai tare in ghiozdan.

Unde esti?, Ce faci? sunt intrebari care ma seaca cum bine ziceau niste baieti isteti, cu atat mai mult cu cat sunt expresii ale nevoii de control, nu ale curiozitatii natural umane. Drept urmare a fost o incercare grea sa ma obisnuiesc cu telefonul meu mobil. Dar am izbavit!

Si totusi, inainte de my snooping Nokia, viata-mi era considerabil mai usoara. Ma prindea noaptea vorbind (aproape in soapta) la telefonul fix prin diferite colturi ale casei, ferite de urechile parintilor. Aveam pe atunci doua telefoane in casa: unul din bucatarie si unul pe hol care avea un fir kilometric, special destinat pentru calatorit cu dansul prin toata casa in cautarea… intimitatii!

Nu pot sa uit momentul in care am decis sa pun stapanire pe telefonul din bucatarie si sa ma bag in camara pentru a dezbate lucruri care pe vremea aia mi se pareau esentiale. Sau cand imi sunam prietenele si invariabil ajungeam mai intai sa schimb doo-trei vorbe cu unul dintre parinti pana cand sa mi se faca legatura.

Si atunci cand ieseam pe undeva eram in libertate. No tracking devices whatsoever! Si era bine, numai ca nici nu imi puneam problema ca in cele din urma aparitia telefoanelor mobile avea sa-mi limiteze oarecum momentele in care pur si simplu vreau sa fiu intr-un loc, fara a fi nevoita sa vorbesc cu nimeni la telefon.

Acum sa nu ma acuzati de a fi vreo vulpe careia i se par strugurii acri pentru ca tocmai ce i s-a taiat telefonul, da’ zic si io asa: Nu va vine cateodata sa va inchideti telefonul si sa respirati adanc aerul libertatii provizorii?

Asa ca in loc de a trai ca temporar dezactivata, aleg sa fiu libera provizoriu de implicatiile telefonului meu mult prea inteligent. 😀 Nu va impacientati, ca e vorba doar de-o saptamana! My spirit will be alive and kicking online as well as live. Si sincer nu m-ar deranja sa primesc si scrisori de la cei care vor neaparat sa-mi spuna ceva…;)

Protestul duminical

Protestul duminical

Erau deja doua ore trecute de amiaza. Cerul gri tinea companie norilor de toamna. Oameni, majoritatea trecuti de cea de-a doua tinerete se indreptau grabiti sau neobisnuit de molcomi catre o destinatie numai de ei stiuta. Ma grabeam teribil. Urasc sa intarzii, cu atat mai mult cu cat asteptasem cu nerabdare evenimentul.

Asa ca goneam pedestru spre statia de autobuz care avea sa ma duca in Piata Presei Libere. Am ajuns la locul de asteptare R.A.T.B.-ista si asteptam in timp ce privirea mi se plimba de jur imprejur. Mi se parea mult prea populata zona pentru o duminica de noiembrie, dar poate asteptarile mele erau un pic prea idilice. N-a trebuit sa zabovesc foarte mult ca autobuzul a si sosit. Aglomerat. Multa lume mergea spre Piata Presei.

Poate pentru ca era final de targ de carte si voiau sa prinda pe ultima suta de metri vreo editie livresca speciala. O tipa, nici doamna, nici domnisoara, dar nici tanti se incapatana sa stea in dreptul usii de la mijloc, parand a nu o deranja faptul ca la fiecare deschidere era un pic… stransa cu usa, la propriu. In timp record deja eram fata-n fata cu cladirea care aduna mai multe trusturi media, cat si cu statuia post-moderna din fata edificiului.

Nici nu apucasem bine sa ma obisnuiesc cu Lenin-ul contemporan, cu multitudinea de maini care cereau ceva (numai ele stiu ce!), sau cu constructia mana-picior rosie, ca m-am trezit uitandu-ma lung la o alta sculptura un pic cam prea abstracta pentru gusturile mele in materie. Era frig si lumea incepea sa se adune intr-o forfoteala ca inainte de o manifestare mareata.

M-am dus sa-mi iau un tricou si o pancarta. Am ales-o pe cea care spunea: “Vrem jurnalism etic!”. Nu stiu exact de ce m-am dus fix spre ea. Nu era nici mai colorata decat altele, si nici nu avea bat de sustinere. Dar mi-a placut tare mesajul. Sunt o fana a eticii in diverse domenii. Cat si a oamenilor care daca tot s-au adunat sa faca o treaba, stiu ca trebuie sa o faca cu responsabilitate si perseverenta.

Nu-i mai vazusem pe multi dintre oamenii prezenti de mai bine de un an, cand protestam de zor in fata Guvernului pentru modificarea legii care incrimina violenta domestica in sensul aprobarii unui ordin de protectie pentru victime, examinari I.M.L. gratis si cresterea numarului de adaposturi pentru victimele violentei.

Fete noi si fete vechi, toate la un loc stiau de ce se afla laolalta. Ca sa protesteze cu voce tare la adresa mass-media care transforma pe zi ce trece fiecare stire de violenta impotriva femeii intr-o poveste senzationala, normalizand-o prin simplitatea analizelor in direct, sau prin punerea sub acuzatie publica a victimelor actelor de violenta. Ne-am foit, ne-am (re)organizat si cu o oarecare timiditate in ganduri si simtiri am demarat protestatar.

De la o portavoce au inceput sa curga prin aerul rece de toamna bucati din manifestul realizat de organizatiile gazduitoare. Oamenii erau asezati intr-un semicerc cu mime grave la auzul diverselor modalitati in care mass-media prezinta actele de violenta impotriva femeilor.

De la talk-show-uri in care victimele infractiunilor de gen sunt disecate si judecate, la show-uri de divertisment care profita de disponibilitatea exacerbata ale unor femei pentru a face audienta, la ziare care catalogheaza crimele din cuplu drept “crime pasionale”, pana la promovarea femeilor in media ca ficusi (si imi permit aici sa adopt cu drag sintagma folosita de Andreea Molocea de la Centrul Filia).

De indata ce s-a deschis rana purulenta a lipsei de etica in jurnalism, au inceput sa tasneasca si exemplele de emisiuni in care audienta era motorul investigatiilor jurnalistice, nicidecum realitatea obiectiva. Pe langa toate cazurile de abuz in familie, hartuire stradala, hartuire la locul de munca, pe care mass-media romaneasca le relateaza cu normalitate si un pic de umor, exista si satirele unor publicatii saptamanale care incearca o abordare pseudointeligenta, dar de fapt la fel de sexista, scriind cu mult “umor” despre niste evenimente cum nu se poate mai serioase cu care se confrunta societatea romaneasca a zilelor noastre. Si mai cu seama femeile dintr-insa.

Jurnalismul, independent de forma sa de manifestare, ar trebui sa respecte o serie de principii, nicidecum sa satisfaca exclusiv dorinta de circ si senzational ai patronilor de trusturi mass-media. Ar trebui! Si uite asa treceau minutele si protestatarii isi dadeau frau liber glasurilor in militarea pentru stiri corecte, show-uri care respecta femeile si editoriale care sesizeaza opinia publica cu privire la infractiunile de gen, nu le satirizeaza.

Pe masura ce auzeam oamenii din jurul meu vorbind despre experiente personale legate de violenta, cat si despre chestiuni de principiu, zvacul de a merge spre portavoce crestea. Asa ca am intrerupt semicercul si m-am dus sa le povestesc si io oamenilor ce ma doare. Si atunci nu puteam sa ma gandesc decat la lipsa de etica a jurnalistilor doritori de senzational care ademenesc victimele actelor violente sa dezvaluie cat mai multe informatii publicului telespectator, independent de necesitatea pastrarii confidentiale ale unor aspecte.

Rezultatul de cele mai multe ori este supraexpunerea victimelor, judecarea acestora si generarea fenomenului de retraire a experientei traumatice. Totul in numele obtinerii unui reportaj cu toate datele si sangele victimei in platou (va rog!). Si am mai tinut sa ma duc si spre cei care se presupune ca trebuie sa formeze specialisti in domeniul masurilor de asistenta si protectie pentru victimele violentei.

Si sa mentionez ca titlul universitar nu va justifica niciodata adoptarea unui punct de vedere eminamente personal si sexist cu privire la femeile care “si-o cauta cu lumanarea”, care “ar trebui sa stie cum sa urce in lift” sau care “n-ar trebui sa umble noaptea teleleu pe strazi”. Cu atat mai mult cu cat emitentul acestor aberatii afirmatii este autorul unor lucrari de victimologie.

Dupa mai bine de doua ore de furtuni cerebrale intre barbatii si femeile de la protestul organizat cu ocazia zilei internationale impotriva violentei asupra femeii (da, au fost si barbati prezenti!), aerul parca devenise mai proaspat si usor de respirat. Ne externalizaseram toate nemultumirile, doleantele si frustrarile de pe urma modului in care mass-media romaneasca alege sa prezinte cazurile de violenta impotriva femeii.

Si doar atunci am putut fi liberi… in Piata Presei Libere.