Tag Archives: ritualuri de initiere

Jun24

Cu foamea nu-i de joaca!

Posted on by
Cu foamea nu-i de joaca!

the_hunger_games_book_by_soulflie-d4xme8q

A venit si ziua aia in care m-am hotarat sa vad The Hunger Games. Acum vreo cateva zile am fost martorul aproape ocular al unei discutii intre doi oameni care se intrebau reciproc daca au vazut filmul, cat si citit cartea, concluzia fiind ca: e foarte tare frate!

Si cum io percutez din cand in cand la recenzii din astea succinte, m-am mobilizat si am intrat in posesia filmului. Desi atunci cand a aparut pe marile ecrane a creat ceva valuri de impresii contradictorii, mi-am zis ca e prea mainstream sa il vad atunci. Nu, glumesc desigur! Pur si simplu nu m-am sincronizat interior ca sa ajung sa-l si parcurg.

Daaaar, la ceva vreme dupa spartul targului, s-a intamplat o vizionare cu premeditare. La ceas de noapte direct, cu un frappe home-made, cuibarita in numar par pe o canapeluta si cu ceva nuci din cand in cand. Recunosc ca ma rodea curiozitatea, mai ceva cum te roade stomacul atunci cand ai uitat sa mananci si iti dai seama ca e deja trecut de 6 P.M.

Cu atat mai mult cu cat urechile-mi auzisera comentarii eclectice cu privire la aceasta productie: Dom’le daca vrei sa vezi matze, n-ai decat! sau Nu stiu ce au gasit altii asa special la filmul asta, ca mie mi s-a parut destul de deplasat. Saracii copii! sau Mda, a fost ok… dar cam multa violenta!

Asa ca trebuia sa incerc pe propria-mi piele, ca sa vad daca pana la final, mi se intoarce stomacul pe fata sau pe dos. Stai asa ca incepe! Ecran negru pe care apar cateva randuri… de avertizare. Ceva cu un reaping de copchii intre 12 – 18 ani pentru nush ce grozavie de competitie denumit generic “The Hunger Games”.

Oooook! Cand am citit reaping, gandul o zbughi catre Jack The Reaper instant, iar reprezentarea vizuala fu strasnica. Ia sa vedem noi care treaba cu foamea asta? Ceva canibalism pe la mijloc? Sau pur si simplu niste siluete somaleze care se lupta pentru supravietuire? Mai trec ceva cadre si apare o gagica cu un arc, pe care chiar se pricepea sa-l manuiasca.

Figura ei mi se parea atat de cunoscuta, dar nu puteam sa o plasez in contextul in care imi aparuse initial. Pana cand, alterul meu semnificativ zise: Ah, asta e nebuna aia din filmul ala unde alerga! Ia uite ca si aici alearga! si mi-a picat fisa instant. O stiam din Silver Linings Playbook.

Da, am vazut Silver Linings Playbook inainte de The Hunger Games! Asa cum obisnuiesc sa mananc desertul inainte de felul principal 😉 … Puteti aici pe buna dreptate sa ma catalogati ca o fata de moda veche. Frumoasa fata! Tin minte ca fix acelasi gand mi-a venit in minte cand o vedeam desfasurandu-se in rolul din Silver Linings Playbook.

Frumoasa, vie si cu o lampa filanda care o facea cu atat mai spumoasa in manifestari. De data asta, Jennifer Lawrence, caci despre ea este vorba, avea o cu totul alta misiune actoriceasca pe care trebuia sa o livreze publicului. Cea a adolescentei darze (cam ca Ioana D’Arc) care se sacrifica pentru sora sa mai mica (fara a se martiriza catusi de putin) oferindu-se voluntar pentru a participa ca reprezentant vajnic al districtului sau de mineri la cea de-a LXXIVa editie a Jocurilor Foamei.

Cu un scenariu scris de Suzanne Collins (o femeie, cum altfel?), regizat de Gary Ross (un barbat 🙂 ) si beneficiind de costume realizate de Judianna Makovsky (o tanti mega-vizionara daca ma intrebati pe mine), The Hunger Games poate fi inclus in categoria filmelor altfel, pe care nu le vezi impreuna cu toata familia tinand in brate o galetusa de popcorn. Ci mai degraba cu cineva de incredere pe care poti sa-l strangi in brate atunci cand lucrurile devin un pic freaky!

Ceea ce m-a frapat a fost firul epic al povestii intesat de simbolistici care mai de care. Pe masura ce curgeau minutele din cele doua ore si ceva de actiune, neuronii mei se interconectau frenetic ca sa tina pasul cu mesajele mai mult sau mai putin subliminale ale creatorilor.

Am stat cateva milisecunde sa cuget de ce se numeste The Hunger Games. Adica cum? Cum adica sa faci niste jocuri ale foamei? Foamea e un lucru serios cu care daca te joci risti sa devii cam crud, si nu ma refer la crudul din diada crud-copt! Dar atunci cand ajungi sa iti permiti sa te joci cu nevoile bazale ale unei populatii, facand un adevarat spectacol dintr-insele, vorbim despre un altfel de kink cinematografic.

Unele cadre, unele unghiuri de lumina si culoare, m-au facut sa leg The Hunger Games de filme precum The Island, 1984 sau Equilibrium. Cat si ideea unei societati scindate intre opulenta istetica si mizerie disperata.

Facand apel la capacitatea mea miraculoasa de sinteza, io am inteles ca in filmul asta erau vreo 12 districte muncitoresti (Arbeit Macht Frei!) care traiau intr-o saracie lucie si faceau foamea grav, in timp ce trebuiau sa produca pentru “cei de la capitala”. La capitala, pe de alta parte, burghezii (mama lor!) se desfatau cu cele mai alese bucate, fiind invesmantati in cele mai futuriste costumatii.

Pana aici toate bune! Dar pentru ca o intriga nu vine niciodata singura, traditia oamenilor astora zicea ca pentru ca saracii sa uite de saracie, si bogatii sa nu se plictiseasca de atata bogatie, anual se tineau niste jocuuuuri. Cam ca Jocurile Olimpice, numai ca oleaca mai hardcore!

Rolul jocurilor era sa le reaminteasca saracilor cum e sa fie liberi, si sa ofere o ofranda “zeilor” pentru bunatatea cu care permiteau bogatilor sa isi duca viata. Jocurile se desfasurau cam asa: din fiecare district erau alesi un el si o ea printr-o tragere la sorti a carei amfitrioana era o duduie imbracata si boita fistichiu. Dupa alegeri, eii si (i)elele trebuiau sa se antreneze si sa dea bine la publicul bogatan, intrucat miza era chiar viata lor intr-un joc cvasi-morbid de supravietuire.

Un amanunt esential este acela ca varsta recrutilor era cuprinsa intre 12 – 18 ani. Introducerea subtila a simbolisticii jertfelor pure pentru proslavirea zeilor mi s-a parut excelenta in consolidarea coerentei filmului. E ca si cum, cand mintea ta vrea sa creada cu tarie ca se uita la un SF care nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea, accentele simbolice te readuc cu picioarele pe pamant, reamintindu-ti ca lucrurile astea s-au intamplat in trecut.

Pe de alta parte, putem sa ne indreptam si in directia ritualurilor de initiere ale tinerilor in comunitatile ancestrale, necesare pentru a preveni extinctia respectivelor comunitati. Numarul de 12 districte in sine are o semnificatie aparte, cunoscut fiind faptul ca 12 apare cu predilectie in diverse religii si mitologii:

…12 Jyotilingas (altare catre Shiva) in hinduism;
….12 olimpieni care erau zeii Pantheonului in Grecia Antica;
…..Regele Arthur care avea 12 printi care castigasera 12 batalii impotriva invadatorilor saxoni in mitologia anglo-saxona;
……Iacob care are 12 fii care au initiat cele 12 triburi ale Israel-ului in Biblie;
…….cei 12 apostoli ai lui Iisus din Noul Testament;
……..cei 12 imami succesori ai profetului Muhammad din religia islamica

si tot asa.

Daca e sa despicam si notiunea de “miner”, caci castigatoarea infamelor Jocuri ale Foamei apartinea districtului 12 de mineri, ne putem lesne da frau liber asocierilor in directia in care minerii sunt o categorie muncitoreasca aparte caracterizata prin curajul cat casa de a lucra intr-un mediu atat de periculos si nesigur cum e mina, si determinarea de a se razvrati in incercarea de a isi redobandi libertatea, demnitatea si integritatea.

Daca mai punem la socoteala ca don’soara Katniss mai era si maestra in manuirea arcului, lucrurile capata un ditamai contextul. Nu de alta, dar Katniss a.k.a. Sagitarria este o adunatura de plante acvatice care sunt cunoscute sub o multitudine de nume cum ar fi Arrowhead. Mai sa fie, ce coincidenta oportuna! Sau poate putem da credit cat cuprinde doamnei care s-a ocupat de pus laolalta toate aceste piese din puzzle-ul simbolic care apare in The Hunger Games?

Deci pe ea o cheama Katniss si are un arc pe care nu ii e deloc nici frica, nici jena sa-l foloseasca. Acum nu pot sa-mi tin mintea in loc de la a se fofila catre povesti istorice si mitologii de tot felul.

In secolul al XVIII-lea, trasul cu arcul era un sport foarte raspandit la nivelul elitelor britatice, si cu atat mai popular in randul englezoaicelor, carora le era permis sa-l practice pentru a-si arata formele, dar nu le era permis sa concureze in competitii impreuna cu barbatii vremurilor.

Printre cele mai cunoscute figuri arcase mitologice sunt Artemis si Apollo (Grecia), Diana si Cupidon (Roma), Agilaz (mitologia germanica), Hayk (Armenia), Marduk (Babilonia), Arjuna, Adhimanyu, eklavya, Karna, Rama, Shiva (India) si Arash (Persia). In Grecia Antica pe insula Delos erau venerate vreo trei acolite arcase ale lui Artemis: Hekaerge (distanta), Loxo (traiectoria) si Oupis (tinta). In Asia de Est, Yi Arcasa si ucenica sa Feng Meng apar in diverse mituri chineze. In Coreea il avem pe Jumong care cica ar fi fost un arcas cu alura de zeu, iar in Africa apare Osoosi care e asociat cu arta manuirii arcului.

Ce ziceti acum? The Hunger Games are sau n-are substanta si coerenta simbolica? 🙂 Apar fugar niste insinuari romantice, cum ar fi scena de la final in care cei doi reprezentanti ai districtului 12 ar prefera sa moara intoxicandu-se cu ceva fructe dubioase, decat sa se omoare unul pe celalalt in incercarea de a castiga marele premiu al jocurilor.

Si peste toate astea, ca un colac (mare si pufos) peste o pupaza (comestibila), mai e si foamea! Mare. Inspaimantatoare. Halucinanta. Care naste monstrii! Foamea ca strategie politica de control/supunere a maselor vs foamea ca o conditie fizica care implica sechele psihologice.

Succesiunea intercalata de scene din districte in care daca puneai mana pe o bucata de paine (fie ea si veche sau aruncata in noroi) erai in culmea fericirii cu scene din capitala in care dilema era daca sa alegi sa mananci mousse au chocolat la desert sau nu este absolut fantastica in transmiterea mesajului de scindare si cinism socio – politic. Cei infometati lupta mai aprig, pentru ca sunt manati de ceva bazal, primar, nesatisfacut. Lupta, ca sa vaneze. Vaneaza ca sa manance. Mananca pentru a supravietui.

Ce mi-a mai placut la filmul asta? Pai mi-a placut ca l-am revazut pe Woody Harrelson jucand magistral rolul unui castigator al jocurilor foamei, actual intelept cu infatisare hippie si damf etilic. Mi-a mai placut personajul Effie Trincket in complexitatea vesmintelor sale si asemanarea izbitoare cu Queen of Hearts din Alice in Wonderland (Vreau si io rochii din aleaaaa!). Si la final, dar cu siguranta nu in ultimul rand, mi-a placut viziunea SF asupra tehnologiilor viitorului cu ajutorul carora oamenii pot face ce vrea pana lor, inclusiv sa-si seteze o padure la geamul dormitorului.

Asa ca, acestea fiind spuse, imi spun cu patos: Sa iti fie de bine! Si astept cu interes urmatoarea pelicula din trilogie! 😀

P.S.: Am omis sa va spun faptul ca intreaga desfasurare de forte cu copchii care se iau la omor pentru amuzamentul maselor, imi seamana mult cu activitatea gladiatorilor Romei antice care faceau, cam acelasi lucru. Scopul: paine si circ pentru a distrage atentia maselor de la problemele apasatoare (cum ar fi foamea…) si de a le planta in interior samanta sadismului fata de aproapele sau departele lor.

P.S.bis: And may the odds be ever in your favor! 😉

Sep4

Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Posted on by
Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Nu cred ca s-au inventat cuvintele care sa descrie in totalitate si cu acuratete India ca si taramuri, cultura, civilizatie si traditii. Si o spun intr-o oarecare cunostinta de cauza, dat fiind ca am avut ocazia sa fiu si la fata locului undeva prin primavara trecuta. Nu mai vreau sa ma intorc acolo! Culture-clash-ul a fost prea brusc si agresiv pentru mine, o fata palida care nici sa vrea nu s-ar fi putut amesteca prin populatia locala. Alba ca branza printre atatia oameni arsi de soare. Poate cercelul din nas sa imi fi creat vreo punte de legatura, dar prea mica ca sa ma simt in largul meu.

Cred ca socul cel mai puternic l-am avut la vederea muntilor de gunoaie, a mizeriei locale dintr-o urbe foarte mare, cat si a lejeritatii cu care populatia continua sa vietuiasca in acele conditii. Deci de aia a trebuit io sa infulec pastile anti-malarie pe toata durata sejurului! Pe partea cealalta a rupiei indiene, se aflau cladirile impunatoare si opulenta ostentativa. Alaturarea celor doua genera in mine un sentiment de revolta combinat cu oleaca de greata. Lipsa existentei unei clase de mijloc intr-o tara ma determina sa ma gandesc ca acea tara nu are o fundatie omeneasca stabila, si e foarte posibil sa fie macinata incet, dar sigur de “lupta de clasa” cea feroce.

Mi-au fost necesare cateva luni bune sa imi revin dupa experienta Mumbai, si cu mintea de acum categoric pot vedea lucrurile intr-o noua lumina. Interesul imi fu recent cucerit de un material video realizat despre traditia Devadasi de niste jurnalisti englezi, cum altfel. Ironia sortii: niste englezi care incercau inca o data, asemenea antecesorilor lor, sa colonizeze India, decriptandu-i cu japca misterele si traditiile.

Sa nu cumva sa va treaca prin cap ca as fi vreo fana inraita a traditiilor indiene. Departe de mine gandul, numai ca gasesc extrem de amuzante acele gesturi dezaprobatoare ale occidentalilor la adresa ciudateniilor care se intampla prin India. Este extrem de usor ca de pe un scaun de demnitar sau activist pentru drepturile omului care isi are resedinta prin vreo suburbie a Bruxelles-ului sau in Washington sa analizezi “gravitatea situatiei din India” din punct de vedere al practicilor inumane care inca … se practica, practic! 😉

Trecand peste tonalitatile condescendente, rasetele infundate si sprancenele ridicate ale echipajului de filmare, documentarul mi-a ridicat si mie niste… semne de intrebare. Unul dintre ele era legat de traditia Devadasi. Nu prea am inteles exact care este semnificatia concreta asa ca m-am apucat sa sap intelectual si am gasit ca:

“In hinduism, traditia Devadasi (a.k.a. servitorul lui Dumnezeu) se refera la o traditie religioasa in care fetele sunt “maritate” si dedicate unei zeitati sau unui templu. Practicarea ei implica aspecte legate de anumite ritualuri care iau loc in temple, in vreme de sarbatoare sau in contextul propriului camin. Dansul si muzica reprezinta parti esentiale din venerarea templului. Pe langa venerarea si ingrijirea templului, aceste femei initiate in Devadasi invata sa practice si dansuri precum Sadir, Odissi si alte forme de exprimare artistica indiana, bucurandu-se de un statut social ridicat.”

In teorie suna extrem de cultural si interesant. Numai ca pe indieni, dragii de ei, practica i-a omorat intotdeauna. Multi si… supusi la eforturi crunte cand vine vorba de aplicat diverse practici care in alte tari chiar functioneaza. Civilization-wise… Numai ca urmand principiul “Suntem multi, si atat!”, caci India se afla pe cea de-a doua treapta a clasamentului tarilor cu populatia cea mai numeroasa alaturi de China (premiul intai cu coronita) si S.U.A. (cu un bronz timid), habitantii indieni s-au cam cacat ei asa pe traditiile antice, vechi si de demult.

Si pe buna dreptate pana la un punct: atunci cand mori de foame, sau de vreo boala dubioasa, caci traiesti impreuna cu sobolanii in vreun slum “rezidential” ajunge sa ti se cam falfaie de traditii. Sau te gandesti cum sa le modernizezi, aducandu-le a profitable touch.

Cam asa s-a intamplat, din pacate, si cu traditia Devadasi. Daca initial se refera la dedicarea vietii unei fete pubere catre o zeitate pe care sa o venereze prin dans si cantec, cu timpul a ajuns sa fie o metoda prin care parintii de fete, le ofera drept “ofrande” catre temple pentru ca mai apoi sa fie revendicate de un “patron” care le va plati virginitatea, dupa care se va oferi sa “vegheze” asupra lor, scapandu-i pe parinti de cheltuieli suplimentare. Ba mai mult decat atat, fata o data “initiata” intr-ale sexului are libertatea sa isi caute “clienti”, iar cu banii castigati sa isi poata intretine fratii mai mici. Minunata Indie! Perla Oceanului Indian! Pe bune?

Pe masura ce se scurgea timpul alocat documentarului, ochii mi se bulbucau la vizionarea enormitatilor sociale care sunt consecinte directe are calitatii execrabile a vietii din India. Fete foarte tinere, as in 11 years old, sunt facute pachet de catre parinti si duse pentru ritualul de initiere catre zeita Yellemma la templul comunal. Viata acelor fete ia o cu totul alta turnura din acel moment, si nu este una la care te-ai gandi pentru niste copile de 11 ani, care ar trebui sa se duca la scoala si sa se joace cu papusi, nu sa negocieze pretul unei partide de sex cu clientii lor sau sa se roage de ei sa accepte sexul cu prezervativ.

Mentalitatea tinerelor fete care “aleg” aceasta cale in viata, se rezuma scurt, sec si pragmatic la: Decat sa merg la scoala si sa mor de foame, mai bine muncesc si acum cu ce sa imi intretin familia si sa imi cumpar haine frumoase. Si totusi, o data devenita Devadasi, statutul social al fetei urmeaza o panta descendenta, cu cele mai sumbre reactii din partea celor din jur.

Sistemul castelor sociale inca este o forma de organizare a societatii indiene, si in functie de casta de apartenenta si reprezentarea sa sociala, ca individ poti fi respectat in societate sau stigmatizat la greu. Eh, imaginati-va cum e sa apartii unei caste din patura de foarte jos a societatii si sa fii si o Devadasi! Credeti-ma ca puteti sa explorati in directia aceea cu acuratete!

Realitatea suna cam asa: femeile Devadasi nu au voie prin cutumele sociale sa atinga pe nimeni dintr-o alta casta. Oamenii nu primesc nimic care vine din partea femeilor Devadasi, dar pot sa le dea orice, iar acestea au obligatia sa accepte. Nu au voie sa se uite in ochii oamenilor. In cazul in care vor sa isi cumpere ceva, comerciantii le arunca marfa pe jos, fara sa le priveasca nici macar pentru o secunda. Si asa se desfasoara o zi normala din viata unei Devadasi.

Viata-i grea, si atunci cand e grea trece foarte greu. Una dintre secventele cele mai tough ale documentarului, este aceea in care sunt intervievate 2 generatii de Devadasi: bunica si mama. Fiica nu era disponibila, pentru ca tocmai ce murise de HIV – SIDA dupa ce fusese si ea initiata ca Devadasi. Cele doua femei ramase in viata, locuiau la periferia unui asezamant si trebuiau sa munceasca pentru a-i intretine copii fetei recent decedate, care din pacate pentru “the family business” erau baieti.

Mama se uita fix in obiectivul camerei video in timp ce povestea ca “inainte” ele dadeau de mancare cersetorilor, iar “acum” sunt cele care merg sa cerseasca mancare pe la alte porti mai instarite. Bunica pe de alta parte, m-a cam facut bucatele. Fara sa scoata macar o vorba, cu o privire tulbure si de la cataracta pronuntata, cat si de la lacrimile pe care abia si le stapanea, femeia cu pielea zbarcita de vreme si greutatile vietii, statea aproape inerta ascultand-o pe fi-sa cum povestea de moartea nepoatei sale.

Nu se poate trage vreo concluzie la acest fenomen social inca atat de prezent in India. Se poate spune doar ca drepturile omului, legislatia mondiala anti-trafic, cat si masurile de combatere si descurajare ale acestor practici etichetate ca “inumane” isi pierd din semnificatie si impact in fata realitatilor infometate pe care le intalnesti la tot pasul in India.