Tag Archives: prostitutie

Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Nu cred ca s-au inventat cuvintele care sa descrie in totalitate si cu acuratete India ca si taramuri, cultura, civilizatie si traditii. Si o spun intr-o oarecare cunostinta de cauza, dat fiind ca am avut ocazia sa fiu si la fata locului undeva prin primavara trecuta. Nu mai vreau sa ma intorc acolo! Culture-clash-ul a fost prea brusc si agresiv pentru mine, o fata palida care nici sa vrea nu s-ar fi putut amesteca prin populatia locala. Alba ca branza printre atatia oameni arsi de soare. Poate cercelul din nas sa imi fi creat vreo punte de legatura, dar prea mica ca sa ma simt in largul meu.

Cred ca socul cel mai puternic l-am avut la vederea muntilor de gunoaie, a mizeriei locale dintr-o urbe foarte mare, cat si a lejeritatii cu care populatia continua sa vietuiasca in acele conditii. Deci de aia a trebuit io sa infulec pastile anti-malarie pe toata durata sejurului! Pe partea cealalta a rupiei indiene, se aflau cladirile impunatoare si opulenta ostentativa. Alaturarea celor doua genera in mine un sentiment de revolta combinat cu oleaca de greata. Lipsa existentei unei clase de mijloc intr-o tara ma determina sa ma gandesc ca acea tara nu are o fundatie omeneasca stabila, si e foarte posibil sa fie macinata incet, dar sigur de “lupta de clasa” cea feroce.

Mi-au fost necesare cateva luni bune sa imi revin dupa experienta Mumbai, si cu mintea de acum categoric pot vedea lucrurile intr-o noua lumina. Interesul imi fu recent cucerit de un material video realizat despre traditia Devadasi de niste jurnalisti englezi, cum altfel. Ironia sortii: niste englezi care incercau inca o data, asemenea antecesorilor lor, sa colonizeze India, decriptandu-i cu japca misterele si traditiile.

Sa nu cumva sa va treaca prin cap ca as fi vreo fana inraita a traditiilor indiene. Departe de mine gandul, numai ca gasesc extrem de amuzante acele gesturi dezaprobatoare ale occidentalilor la adresa ciudateniilor care se intampla prin India. Este extrem de usor ca de pe un scaun de demnitar sau activist pentru drepturile omului care isi are resedinta prin vreo suburbie a Bruxelles-ului sau in Washington sa analizezi “gravitatea situatiei din India” din punct de vedere al practicilor inumane care inca … se practica, practic! 😉

Trecand peste tonalitatile condescendente, rasetele infundate si sprancenele ridicate ale echipajului de filmare, documentarul mi-a ridicat si mie niste… semne de intrebare. Unul dintre ele era legat de traditia Devadasi. Nu prea am inteles exact care este semnificatia concreta asa ca m-am apucat sa sap intelectual si am gasit ca:

“In hinduism, traditia Devadasi (a.k.a. servitorul lui Dumnezeu) se refera la o traditie religioasa in care fetele sunt “maritate” si dedicate unei zeitati sau unui templu. Practicarea ei implica aspecte legate de anumite ritualuri care iau loc in temple, in vreme de sarbatoare sau in contextul propriului camin. Dansul si muzica reprezinta parti esentiale din venerarea templului. Pe langa venerarea si ingrijirea templului, aceste femei initiate in Devadasi invata sa practice si dansuri precum Sadir, Odissi si alte forme de exprimare artistica indiana, bucurandu-se de un statut social ridicat.”

In teorie suna extrem de cultural si interesant. Numai ca pe indieni, dragii de ei, practica i-a omorat intotdeauna. Multi si… supusi la eforturi crunte cand vine vorba de aplicat diverse practici care in alte tari chiar functioneaza. Civilization-wise… Numai ca urmand principiul “Suntem multi, si atat!”, caci India se afla pe cea de-a doua treapta a clasamentului tarilor cu populatia cea mai numeroasa alaturi de China (premiul intai cu coronita) si S.U.A. (cu un bronz timid), habitantii indieni s-au cam cacat ei asa pe traditiile antice, vechi si de demult.

Si pe buna dreptate pana la un punct: atunci cand mori de foame, sau de vreo boala dubioasa, caci traiesti impreuna cu sobolanii in vreun slum “rezidential” ajunge sa ti se cam falfaie de traditii. Sau te gandesti cum sa le modernizezi, aducandu-le a profitable touch.

Cam asa s-a intamplat, din pacate, si cu traditia Devadasi. Daca initial se refera la dedicarea vietii unei fete pubere catre o zeitate pe care sa o venereze prin dans si cantec, cu timpul a ajuns sa fie o metoda prin care parintii de fete, le ofera drept “ofrande” catre temple pentru ca mai apoi sa fie revendicate de un “patron” care le va plati virginitatea, dupa care se va oferi sa “vegheze” asupra lor, scapandu-i pe parinti de cheltuieli suplimentare. Ba mai mult decat atat, fata o data “initiata” intr-ale sexului are libertatea sa isi caute “clienti”, iar cu banii castigati sa isi poata intretine fratii mai mici. Minunata Indie! Perla Oceanului Indian! Pe bune?

Pe masura ce se scurgea timpul alocat documentarului, ochii mi se bulbucau la vizionarea enormitatilor sociale care sunt consecinte directe are calitatii execrabile a vietii din India. Fete foarte tinere, as in 11 years old, sunt facute pachet de catre parinti si duse pentru ritualul de initiere catre zeita Yellemma la templul comunal. Viata acelor fete ia o cu totul alta turnura din acel moment, si nu este una la care te-ai gandi pentru niste copile de 11 ani, care ar trebui sa se duca la scoala si sa se joace cu papusi, nu sa negocieze pretul unei partide de sex cu clientii lor sau sa se roage de ei sa accepte sexul cu prezervativ.

Mentalitatea tinerelor fete care “aleg” aceasta cale in viata, se rezuma scurt, sec si pragmatic la: Decat sa merg la scoala si sa mor de foame, mai bine muncesc si acum cu ce sa imi intretin familia si sa imi cumpar haine frumoase. Si totusi, o data devenita Devadasi, statutul social al fetei urmeaza o panta descendenta, cu cele mai sumbre reactii din partea celor din jur.

Sistemul castelor sociale inca este o forma de organizare a societatii indiene, si in functie de casta de apartenenta si reprezentarea sa sociala, ca individ poti fi respectat in societate sau stigmatizat la greu. Eh, imaginati-va cum e sa apartii unei caste din patura de foarte jos a societatii si sa fii si o Devadasi! Credeti-ma ca puteti sa explorati in directia aceea cu acuratete!

Realitatea suna cam asa: femeile Devadasi nu au voie prin cutumele sociale sa atinga pe nimeni dintr-o alta casta. Oamenii nu primesc nimic care vine din partea femeilor Devadasi, dar pot sa le dea orice, iar acestea au obligatia sa accepte. Nu au voie sa se uite in ochii oamenilor. In cazul in care vor sa isi cumpere ceva, comerciantii le arunca marfa pe jos, fara sa le priveasca nici macar pentru o secunda. Si asa se desfasoara o zi normala din viata unei Devadasi.

Viata-i grea, si atunci cand e grea trece foarte greu. Una dintre secventele cele mai tough ale documentarului, este aceea in care sunt intervievate 2 generatii de Devadasi: bunica si mama. Fiica nu era disponibila, pentru ca tocmai ce murise de HIV – SIDA dupa ce fusese si ea initiata ca Devadasi. Cele doua femei ramase in viata, locuiau la periferia unui asezamant si trebuiau sa munceasca pentru a-i intretine copii fetei recent decedate, care din pacate pentru “the family business” erau baieti.

Mama se uita fix in obiectivul camerei video in timp ce povestea ca “inainte” ele dadeau de mancare cersetorilor, iar “acum” sunt cele care merg sa cerseasca mancare pe la alte porti mai instarite. Bunica pe de alta parte, m-a cam facut bucatele. Fara sa scoata macar o vorba, cu o privire tulbure si de la cataracta pronuntata, cat si de la lacrimile pe care abia si le stapanea, femeia cu pielea zbarcita de vreme si greutatile vietii, statea aproape inerta ascultand-o pe fi-sa cum povestea de moartea nepoatei sale.

Nu se poate trage vreo concluzie la acest fenomen social inca atat de prezent in India. Se poate spune doar ca drepturile omului, legislatia mondiala anti-trafic, cat si masurile de combatere si descurajare ale acestor practici etichetate ca “inumane” isi pierd din semnificatie si impact in fata realitatilor infometate pe care le intalnesti la tot pasul in India.

Hooker@The Point

Hooker@The Point

Daca tot am descoperit un subiect ofertant de explorat intelectual si care, culmea, se potriveste si cu interesele mele, ca un profesionist care se respecta am inceput sa ma documentez. Asa am dat peste o serie de documentare marca HBO facute pe la inceputul anilor ’90, deci acum hahaaaa, despre viata prostituatelor din Hunts Point Bronx. De atunci au trecut fo 20jde ani, si din proiectului lui Chris Arnade – dupa cum vedeti totul se leaga de tot in capul meu, formand o mare retea (neuronala) 😉 intelegem ca situatia cartierului nu s-a imbunatatit.

Fara a face apel la ceva statistici oficiale, ci doar din punerea in oglinda a informatiilor din documentarul HBO cu cele din proiectul “Faces of Addiction”, conclud ca prostitutia e in floare, proxenetismul asisderea (undei-i prostitutie e si pimpin’ fara doar si poate), consumul de droguri e o normalitate, iar the over all crime rate e mare frate! Aseara in timp ce ma uitam la filmarile patinate de vreme ale lui Brent Owens care incercau sa ii transmita privitorului a glimpse of the surroundings, si m-am freakuit oleaca sa va spun sincer.

Fabrici care aratau parasite (nu stiu daca chiar erau), strazi de trecere fara nici un fel de copacel, verdeata sau element placut retinei, mult praf si o forfota umana continua pe timp de noapte. Curiozitatea m-a indemnat sa citesc un pic si despre istoria Hunts Point-ului, pentru ca una dintre credintele mele este aceea ca nici un cartier nu se “naste” as a rotten, criminal and dangerous one, ci anumite schimbari sociale si economice genereaza dezvoltarea de activitati de genul.

Cartierul, localizat in partea de Sud a peninsulei Bronx a inceput sa fie populata de europeni pe la 1663. Locul a atras mai multe familii instarite de la acea vreme care si-au construit case cumparand parte din terenurile disponibile. Intre 1850 si 1900 zona Hunts Point a cunoscut o ascensiune atat economica, cat si sociala, fiind un centru de intalnire a celor mai influente familii ale acelor timpuri. In perioada primului razboi mondial, elita orasului a disparut incet, dar sigur, conacele au fost inlocuite treptat de blocuri de locuinte, si o data cu construirea unei linii ferate Hunts Point-ul s-a transformat intr-un melting pot pentru patura de mijloc a societatii new-yorkeze.

Pe la inceputul secolului XX, Hunts Point a intampinat dezvoltari masive comerciale si industriale  cum ar fi deschiderea pietei de produse din New York (1967), inaugurarea pietei de carne Hunts Point (1974), cat si desemnarea zonei ca eligibila pentru a gazdui un parc industrial volant (1980). De pe la jumatatea secolului XX incoace shit went very bad, into a vicious crime-abuse spiral.

Cica prin anii ’60, ’70 si ’80 oamenii au inceput sa incendieze in masa locuinte din Hunts Point (Beats me, WTF?), fapt ce a generat si decizia a peste 2 treimi din populatia locala (fo 60,000 new-yorkezi) de a se muta din zona. Nowadays, Hunts Point ocupa locul intai cu coronita printre districtele cele mai sarace si periculoase, cu peste jumatate din populatia locala traind sub limita saraciei, si rata cea mai crescuta de criminalitate din New York.

Datorita notorietatii dobandite ca punct de drug dealing, un numar foarte mare dintre rezidentii Hunts Point-ului sunt dependenti de droguri, iar dintre junkies o proportie halucinanta s-au reconvertit profesional in prostituate si pesti. Si uite asa, dragii blogului, prin reputatia dubioasa dobandita de Hunts Point (odinioara verde si opulent) s-au gasit si oameni de media care sa il studieze, cum e cazul lui Brent Owens care in colaborare cu HBO a realizat o serie de documentare prin anii ’90, primul purtand sugestiv numele de “Hooker at the Point”.

Analitica pielea pe mine, m-am oprit asupra cuvantului “hooker” care personal mi se pare kinda rough and judgemental, dar pana la urma once you are in da hood you have to blend in and start to talk like the locals. Daca e sa il traduci mot-a-mot, semnificatia e mult mai inocenta decat conotatia, hooker insemnand nici mai mult nici mai putin decat o “agatatoare”. True, caci doamnele care patruleaza strazile Point-ului isi agata clientii (denumiti plastic tricks) de cele mai multe cu fraze standard gen: “Hey baby, goin’ out?” sau “Hey baby, looking for some fun?”.

Grooming-ul mi se pare foarte important pentru the making or breaking of the relationship between the ho’ and her trick. Si aici ma refer in primul rand la siguranta pentru ca pe parcursul peliculei aparea recurent problema sigurantei fetelor care lucreaza la strada. Una dintre intervievate zicea, si pe buna dreptate consider io, ca atunci cand “iesi la lucru” nu trebuie sa iti fie frica deloc. Daca iti e frica, you will probably end up dead. Deci asta lupta pentru supravietuire si selectie natuala, oameni buni!

Sa nu cumva sa deduceti din exclamatia anterioara vreo nuanta de exaltare care ar trada un posibil sentiment de intelegere profunda si acceptare a “deciziei asumate de a deveni prostituata”, ca nu am ajuns in stadiul ala inca. Nivelul meu de evolutie nu este atat de evoluat, din pacate sau fericire pentru mine. Oricat de normal ar fi fost redata realitatea strazilor din Hunts Point Bronx, prin venele mele circula inca niste valori si credinte personale de viata care ma impiedica sa cataloghez ca acceptabil ceea ce se intampla acolo.

One will do anything to survive, especially in a very dangerous environment. Da, de acord. Dar la un anumit punct, mic, minuscul, aproape imperceptibil, apare si alegerea. You always have a choice! Depending on how bad is the shit you are in, the choice made will haunt you or set you free. Intrebarea “Da’ de ce sa te faci prostituata?” rasare cand mi-e lumea mai draga asa ca am fost foarte interesata in a auzi fix din gurile femeilor new-yorkeze care s-au dus spre aceasta arie profesionala care ce sta la baza unei astfel de alegeri.

Lipsa de bani combinata cu rolul de sole family provider. Dependenta de droguri insotita si de pierderea reperelor personale. Un istoric de viata traumatic asezonat cu lipsa scolarizarii sau a vreunei calificari profesionale. Si mai sunt si cazurile femeilor care declarativ afirma, batandu-se metaforic cu pumnul in piept, ca “Ever since I was twelve I wanted to work in the business. I like the adrenaline rush. I have become a money machine.”.

Sa ma apuc oare sa intorc pe toate partile un statement de genul asta? Sa mai repet my stand on alegerea asumata si constienta de a deveni prostituata? Bine, here it goes: Nici o fetita in her right mind, coming from a functional family, nu se trezeste intr-o dimineata spunand: “Mami, eu vreau sa fiu prostituata cand o sa fiu mare”! Niciuna! Majoritatea vor sa fie doctorite, asistente, profesoare, dar niciuna, repet, niciuna nu viseaza la preacurvie.

De ce? Pentru ca acest element nu apare in lumea sa ca important sau ca o posibilitate. Insa, daca ai vreun parinte ale carui minti zburda pe campiile neglijarii si abuzului asupra propriului copchil, si care iti mai spune din cand in cand: “O sa ajungi exact ca ma-ta, o curva!” sau “Cum iesi asa imbracata pe strada. Arati ca o curva!” sau “De unde ai invatat apucaturile astea de curva?” atunci situatia se schimba radical. Si, copchila fiind, incepi sa te intrebi: “Bai, da’ care-i treaba cu curvia asta? Daca mama/tata zice ca sunt inseamna ca asa e”.

Nonetheless, mai sunt si situatiile in care prostitutia e vazuta ca singura cale de sustinere financiara pentru o minora care fuge de acasa in the attempt to make a statement. Dar si aici, fata nu fuge de bine de acasa, ci tot de rau. Asa ca ce-ar fi stimati cititori, sa incetam sa mai vorbim despre functionalitatea alegerii de a deveni prostituata. Da, este o realitate. Da, este o ocupatie cu its dos and don’ts, dar este motivata de o treaba traumatica. Poti sa zici ca e chiar un mecanism de coping.

Din testimonialele prostituatelor din Hunts Point intelegem ca once in the business, putine femei sunt indeajuns de puternice sa quit it, asa cum nu reusesc nici sa drop the drug addiction. Devine ca o rutina care intretine o groaza de nevoi – printre care cea mai importanta este cea de a face rost de the daily fix(es), care implica un efort foarte mare if you would ever wanna quit it. Inca ma mai mira unele marturii, desi by this time, ar trebui sa fiu indeajuns de calita de ceea ce am vazut in jurul meu.

Dar cu siguranta nu am ajuns in punctul in care sa fiu blazata de aceste realitati ne-normale si sa zic: “Asa si ce? E junkie…Si? Ah si se prostitueaza ca sa faca rost de bani sa se injecteze…Si? Si a ramas fara casa si serviciu din cauza dependentei? Asa si mai ce? Si nici bani de prezervative sau seringi noi nu are cateodata…”.

Stateam aseara, cuibarita in fotoliul meu, cu ochii atintiti in monitor, urmarind cu mare atentie marturiile femeilor intervievate in documentar pentru a extrage logica faptelor lor. Si mi-a trebuit ceva sa ma prind de logica, aceasta fiind dictata in mare parte de regulile impuse de ho’-ing on the streets of Hunts Point.

Ca sa fac o scurta contabilizare a prostituatelor pe care le-am auzit vorbind ar fi cam asa: Angel aka The School Teacher, Cindy the Spanish speaking red-head, Brandy the Hazelnut Eyes Pimp, Cleo the 18-years in the business ho’ si inca o pustoaica blondina, cu fata de Southern doll, care m-a impresionat prin cavalcada de non-verbalisme prin care comunica mesajul ca “She hates doing this job, and that every day it get harder for her”.

Pentru un documentar realizat in the ’90s e extrem de graitor, astfel incat deja nu mai conteaza pe ce pelicula s-a filmat, ce cadre s-au capturat, etc. O scena m-a cam strepezit asa un pic, ducandu-ma cu gandul la transformarea brusca a documentarului intr-un mainstream movie inspired from real facts, si anume cea in care Angel, Cleo si Cindy stau si ele ca fetele la un midnight breakfast de vorba despre their tricks and earnings. Atunci chiar mi s-a parut ca parca ii vedeam pe Seinfeld, Elaine si George in the dinner talking about small stuff.

Printre statement-urile care mi-au izbit mandibula de podea, au fost cele ale lui Brandy si ale blondinei sudiste (Cum pana mea o chema, frate?!). Brandy era o aparitie interesanta din mai multe puncte de vedere. Fizic aveam in fata ochilor o negresa, slabuta, cu tzatze mici si buze mari date cu un gloss mov, hazelnut eyes, parul carliontat fixat cu o bentita elastica groasa si unghiile foarte lungi si false.

Psihic, aveam a ghetto girl with an attitude which almost always got her into trouble, serious authority issues, care isi punea din cand in cand probleme etice si morale (nu foarte des) legate de faptele sale, cu o dictie exploziva si care urmeaza patternul victimei care se transforma in agresor to be able to regain control and power over her own life.

Transformarea lui Brandy din prostituata in proxenet a fost facuta vizibil si cu o schimbare de look: de la par saten inchis si carliontat si bodystoking-uri, fata noastra a evoluat catre par blond intins cu placa si blugi stamti cu geaca de vinilin waist-lined.

In momentul de maxima destainuire, domnisoara prostituata la acea vreme (viitoare pestioaica) a povestit cu traire si patos un incident in care un peste a batut-o, dupe care ea s-a dus pe strada in cautarea unui altul pentru protectie, a dat peste un peste care o curta demult, a fost cucerita de entuziasmul cu care za pimp i-a spus: “Brandy, oh my God, I cannot believe it! Are you saying that you are ready to come work for me girl? I’ve wanted you for such a long time…”, dupa care s-a cam cacat pe ea cand domnul peste dupa cateva zile de tandrete a luat-o la pumni pe his boot-bitch (fomei-sa) care mai era si insarcinata pe deasupra si a decis sa o bata si ea (tot bine) pe the boot-bitch care ii stricase reputatia pe strazi si sa plece in lume avand singura grija de propriul derier.

Ceea ce m-a socat a bit fu ca atunci cand povestea de bataia cu cealalta doamna a strazii, Brandy a tinut sa mentioneze in self-defense desigur ca ea nu ar fi vrut sa o bata sau sa ii dea in burta ca stia ca e insarcinata, dar aia era a crazy junkie care incerca sa ii strice reputatia pe strazile Point-ului. Huh? Pe bune? Survival over morals, always, dar is your line so thin and red?!

Blondina sudista se afisa ca un soi de teen-age crackhead scank desi demult nu mai era minora. Fizic ochii mari si albastri ascundeau o privire gol-goluta, rezultat al anilor de smoking crack, parul blond platinat cu breton incadra o fizionomie de papusica, undeva prin capul pieptului avea un tatuaj mic care contrasta simpatic cu tenul sau foarte alb, iar unghiile mici si rosii tradau un alt nasty habit: rosul unghiilor.

Psihic, fatuca era pierduta in spatiu, ochii i se miscau frenetic in orbite parca incercand sa scape de realitate sau de ochiul judgemental al obiectivului camerei de filmat, iar cuvintele rostite se rostogoleau intr-un discurs intrerupt si incoerent pe alocuri, dar spiced-up de o atitudine superioara, de fata care, spre deosebire de altele care vor sa lucreze pe strada si ar face orice pentru 1 $, uraste ceea ce face, si stie ca o face doar pentru a-si plati her crack addiction.

Printre nenumaratele situatii si teme de viata descrise de papusica junkie, aparea recurent o credinta de viata menita sa justifice faptul ca ea a ales sa lucreze pe strazi ca prostituata dupa ce a devenit dependenta de crack si a ramas si fara casa: “Toate femeile se vand barbatilor. Fie ca o fac in the closet sau out in the open pe strada, pentru o cina, o rochie sau 50 $, it all comes down to this”.

O credinta disfunctionala menita sa faca functionala o realitate greu de inghitit pentru blondina. Si culmea, exact acelasi punct de vedere l-am intalnit si la Cleo, the single mother ho’ care lucra pe strazile Bronxului de mai bine de 18 ani. Cleo inca mai nuanta un pic aceasta credinta adaugand ca: “Macar eu stiu de ce fac asta si o fac out in the open. Eu sunt o mama singura care nu a vrut sa accepte nimic de la tatal copiilor ei care era traficant de droguri, asa ca a trebuit sa fac bani in felul asta. Spre deosebire de femeile ale caror facturi sunt platite de catre barbatii cu care they are ho’-ing in the closet, eu iau bani de la clientii mei cu care imi platesc singura facturile. Nimeni nu trebuie sa imi plateasca mie facturile”.

Ziceti voi ca nu e si asta o nuanta? Un adevarat empowerment of the prostitute who is also a single mother. Nu m-am prins din context daca Cleo era junkie, pentru ca if that was the case atunci my perspective would shift a bit.

Bottom-line e ca recomand documentarul sufletelor tari (vorba lu’ Camil Petrescu) care prefera sa afle chestii noi despre dinamica sociala a anumitor grupuri. Unii se uita la documentare despre incalzirea globala sau industrializarea secolului XXI, eu la documentare despre junkies, pesti si prostituate. Diversitate, mon cher! Diversitate! 😉

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Cam asa l-as putea descrie in cateva cuvinte pe Chris Arnade. Rareori mi se intampla sa ma entuziasmez atat de vadit in raport cu un om cat de cat public, dar ceea ce m-a cucerit definitiv in cazul de fata a fost tocmai umanitatea personajului. L-am descoperit stumbling upon on of his major photo-projects: Faces of Addiction.

Am devorat calupul de poze de strada care nu fac altceva decat sa redea in forma vizuala statica freamatul interior al rezidentilor din Hunts Point Bronx generat de diferitele adictii cu care se confrunta. Si cu un zambet pe care doar profesionistii care au lucrat la un punct in cariera lor cu grupuri dezavantajate il pot identifica corect, trebuia sa vad cine sedea in spatele obiectivului.

Si mai ales de ce si-a ales o asemenea tema de pozat? Adica, bancher fiind, nu ai altceva mai bun de facut decat de umblat cu un aparat profi in spate pe timp de noapte intr-unul dintre cartierele cu gradul cel mai ridicat de criminalitate din New York?

Sau poate si domnul fotograf are partea lui de adictie pe care trebuie sa o hraneasca zilnic si anume cea de pericol, de adrenalina. Adrenaline junkies are interesting people, si de cele mai multe ori o sa ii gasesti in profesii cu un mare impact la nivel social: pompieri, politisti, asistenti sociali, fotojurnalisti, medici pe ambulanta, etc. In principiu oamenii care se duc in linia intai si nu isi concep viata altfel decat in priza. Around the clock.

Nu o sa ma apuc sa tin discursuri patriotice despre dependenta si efecte sale, pentru ca dpmdv cu totii le avem pe ale noastre. Tendinte mai mult sau mai putin accentuate care in times of trouble hit the roofs of our conscientiousness. Nu am nici cea mai mica indoiala ca motivatia care l-a manat pe Chris Arnade in lupta cu viata strazilor din Hunts Point este una bazala.

Pe langa a fi un proiect social de raising major awareness asupra unor probleme precum: abuzul asupra minorului (incluzand aici si neglijarea ca forma de abuz), prostitutia, delincventa juvenila, consumul si vanzarea de droguri, homelessness-ul, prin pozele sale omul nostru s-a dezvaluit in fata publicului sau.

S-a aratat in deplinatatea umanitatii sale intr-un mod subtil, dar foarte pertinent.

Am vazut ceva documentare si proiecte foto sociale la viata mea. Unele mi-au ridicat tensiunea instant pentru ca invariabil perspectiva folosita era aceea a echipei de reporteri din Vest care vin sa “relateze de la fata locului” in Est despre “ceea ce se intampla acolo” de parca tocmai au aterizat pe Luna.

Altele m-au scarbit prin insinuarile politice care tradau si adevaratele motivatii pentru care acel material fusese “comandat”. Au mai fost si cele care pur si simplu nu m-au facut sa misc nici macar un muschi in semn de reactie la vizionarea lor. Imi place sa le bag in categoria “documentarelor degeaba” pentru ca story nu este, fapte nu este, dar in schimb este atitudinea reporterului de “mama ce proiect maret facem noi aici”.

Si mai sunt si proiecte de genul celui Faces of Addiction. Care pur si simplu mi-a spulberat creierii cu intensitatea sa, si pe care daca as incerca sa il incadrez intr-o categorie nu cred ca i-as face prea mare cinste. Anyway, mi-am propus ca in acest post (pentru ca va avertizez de pe acum ca vor exista o serie de posturi despre acest proiect) sa vorbesc despre omul care face pozele.

Afirma cu tarie despre sine ca nu este un fotojurnalist, pentru ca tot ceea ce face este sa se documenteze si sa asculte. Scopul? Sa fie un soi de interfata dintre subiectii fotografiati si publicul larg prin care cei dintai sa isi poata spune povestea. Un om de mijloc adica.

Un traducator care foloseste fotografia pentru a recodifica povestile de viata suprasaturate de negativ intr-o forma social acceptabila pentru mase. Ce-i drept, subiectul grupurilor marginalizate de societate nu este tocmai unul despre care sa discuti cu lejeritate over coffee and biscuits.

De aceea a fost nevoie de un Chris Arnade care sa aduca pe un platou de argint un teanc de poze inspirate un pic cam prea mult din realitatea stradala new-yorkeza. Un lucru foarte important pe care Chris a tinut sa il mentioneze ca delimitandu-l clar de jurnalisti a fost acela ca nu verifica informatia pe care subiectii sai fotogenici o transmit, ci o ia ca atare. Unii l-am putea numi inconstient, iar altii un simplu amator, insa el incearca sa imputerniceasca omul din fata lui.

Prin simplul fapt ca he goes along with the story indiferent de cat de stiintifico – fantastica ar fi. Intr-un spirit de gluma as spune ca unora le plac si SF-urile, dar tare imi e ca the life-stories culese cu atata rabdare de domnul bancher sunt cat se poate de reale.

De un realism din ala care initial a fost dureros si acum e doar amortit undeva intr-un colt de minte. Din tot ce am citit pana acum despre Chris Arnade evident ca mi-am creat niste listute cu likes and dislikes pe care nu ma dau inlaturi de la a le face publice. Sa faca tot cititorul ca io are gandire critica si nu ii e nici jena si nici frica sa o scoata la inaintare.

Deeeeci, imi place ca:

– a abordat intr-o maniera inovatoare niste problematici esentiale pentru societatea americana si nu numai;

– s-a gandit eventually si la o finalitate concreta a proiectului, in sensul ca all the cash will go straight to HPAC un ong care desfasoara activitati de suport pentru tinerii din Hunt Points Bronx – harm reduction, assistance, din astea;

– are mega skilluri de pozat lume, cat si the tools to do so;

– din comentariile fiecarei poze realizate se vede clar ca pana sa ajunga sa obtina permisiunea de a isi fotografia subiectii, he workes god damn hard for it, adica a stat de vorba ore in sir cu oamenii aia;

– ca isi roaga subiectii sa se descrie si sa spuna ce planuri de viitor au; (Sigur nu e si terapeut nenea asta? :))

– ca pentru unii subiecti a mers oarecum longitudinal, fotografiindu-i de mai multe ori, la intervale de timp, in their good and bad times;

– ca nu este indeajuns de necopt incat sa creada absolut tot ceea ce ii spune un junkie, dar cu foarte mult respect pentru povestile care ii sunt spuse;

– ca desi e bancher, stie sa isi suflece manecile pentru a dig in the depths of what really hurts and matters;

– ca nu si-a mediatizat proiectul foarte tare, punand pozele pe pagina sa de Flickr.

In terms of dislikes, desi pot intelege de ce a facut anumite lucruri, nu inseamna neaparat ca imi si plac. Asa ca nu imi place ca:

– le cumpara subiectilor sucuri, mancare sau tigari:

– s-a oferit sa ii plateasca amenzile unuia dintre subiecti si sa sa le plateasca rehab-ul altora;

– uneori in descrierile fotografiilor foloseste (nenecesar zic io) un limbaj greoi, care accentueaza istoricul traumatic al oamenilor pozati;

– ca se duce acolo unde posibilii lui colegi de breasla (nu bancherii!) ar ezita un pic fara sa aiba neaparat o nevoie de a captura senzationalul, cat de a aduce strada in mainstream;

– fara sa vrea, by his educated nature, pacteaza cu subiectii care au studii superioare, intelegandu-i mai bine decat pe the real ghetto junkies;

– spune despre fete minore ca se prostitueaza fara sa aduca in discutie problema discernamantului la minori, cat si pe cea a exploatarii sexuale.

Cam astea ar fi principalele pros & cons cu privire la ce face omul Chris Arnade in timpul lui liber pana la urma. Produsul finit insa depaseste cu mult orice listute si literalmente te loveste frontal. Zbang! Si esti pe jos, incercand sa iti aduni ideile si sa scoti o propozitie coerenta din tine.

Tin minte ca cititul pozelor sale din Faces of Addiction m-a tinut spaced in vreo jumatate de zi, dupa care cand am revenit la realitatea mea eram completely spaced out. Si-am zis ca daca un proiect poa’ sa-mi faca una ca asta, the least I could do is to talk about it with the whole wide world or the world wide web. Stay tuned for more posts on this subject, right after others about other stuff…;)