Zilele astea mă tot gândesc la noi, oamenii. La cum suntem construiți. La ce ne modelează interiorul. La ce ne bucură și ce ne amărăște. La cât și cum putem duce. Și la până când putem duce. La un moment dat, ascultând o prelegere pe tema psihologiei evoluționiste, mi-a atras atenția o idee: noi oamenii, prin natura noastră, suntem ‘echipați’ biologic de la mama natură să facem față unui stres acut, nu cronic.
Adică putem gestiona eficient bine-mersi faptul că ne fugărește ursul în pădure, adică să fugim de ne sfârâie călcâiele până ajungem la adăpost și răsuflăm ușurați, dar nu avem cele trebuincioase în noi să fugim de urs o viață întreagă. Nu putem trăi acea stare de disperare, frică și panică, la acele intensități o viață întreagă. Ne macină. Ne mănâncă din interior spre exterior. Ne îmbolnănește. Ne omoară.
Și cumva tot noi oamenii, credem că putem, deși parcă intuiția și experiența ne-ar șopti mocnit: ‘Nu ai cum să cari toate astea în spinare și să iți fie bine!’, noi ne ambiționăm, poate și prin prisma nevoii de coerență și sens asupra propriei existențe.
O vorbă din bătrâni zice: ‘Dumnezeu nu iți dă mai mult decât poți duce!’, și vorba asta e menită să ne dea speranță că după vremuri tulburi vin și ceruri senine, dar să ne și pondereze din iureșul în care ne poate duce mintea. ‘Omul nu trebuie lăsat prea intr-ale lui’, zicea cineva. Trebuie scos de acolo. Zona de confort nu e confortabilă. E doar familiară.
O știm prea bine și cumva ne e bine în răul nostru, pentru că e răul cunoscut, nu un rău străin. Ne e frică de răul străin. Cu răul cunoscut avem o relație de lungă durată. Răul cunoscut e o adaptare care ne-a făcut atât de bine cândva, când totul era rău în jur, așa că nu putem și poate nici nu vrem să îi dăm drumul cu una cu două. Dar în condiții de pace și ceruri senine, acest rău cunoscut sapă adânc și ne face din oameni neoameni.
Fiecare își are lupta lui nevăzută. Cu răul lui familiar. Uneori în fiecare zi. Mai intens sau mai în surdină. Unele zile sunt bune, în vreme ce altele sunt nebune, lipsite de sens, de control, de speranță. Și în fiecare zi, fiecare dintre noi încearcă să facă mai bine pentru sine.
Uneori ne iese, alteori nu. Încercarea moarte n-are. Atunci când nu mai încerci… e greu. Devine din ce în ce mai greu… de dus. Obosești și vrei să renunți. Că e mult, și greu de dus și durează de ceea ce simți a fi o eternitate. Și uneori renunți cu gândul. Iar alteori iei o pauză de la tine. Pui răul la o parte, la loc sigur, unde nimic nu-i poate face rău, și te odihnești un pic. După odihnă lucrurile apar într-o nouă lumină. După odihnă poți vedea lumina fără să mijești ochii la ea, fără să te orbească.
Odihnește-te!
