Tag Archives: umanitate

Despre toleranta si alti demoni

Despre toleranta si alti demoni

Am 33 de ani. La 8 ani am mers prima data cu avionul. Pana acum am calatorit in 18 tari. 14 europene si 4 asiatice. Aproximativ 10% din tarile lumii.

Am intalnit oameni din mult mai multe tari. Nu stiu exact cate, pentru ca uneori mi-a fost greu sa imi dau seama de unde vin.
Stiu sigur ca drumurile mi-au scos in cale argentinieni, columbieni, moldoveni, congolezi, chinezi, iranieni, olandezi, suedezi, japonezi, canadieni, americani, vietnamezi, thailandezi, australieni, rusi, kazahki, greci, unguri, sarbi, macedoneni, sloveni, polonezi si peruani.

23 de natii pe langa cele din tarile vizitate. Adica 41 in total, ceea ce creste procentul la circa 20% din lumea asta mare.
Calatoritul ar trebui sa fie un catalizator al tolerantei. Evident ca poti sa inveti intr-un mod mai natural geografia lumii daca te plimbi prin ea si ai ocazia sa si experimentezi senzorial locurile mentionate in carti.

Dar cum ramane cu oamenii? Cum ii inveti pe ei? Cum inveti sa traiesti cu ei? Sa ii accepti? Sa le intelegi obiceiurile si apucaturile? Sa le citesti limbajul non-verbal atunci cand limba nu te ajuta? Eu cred ca exista o limba universala care ne ajuta sa ne intelegem si aceea e limba tolerantei.

Suna a tertip? Probabil. Dezvoltarea abilitatilor de a-i tolera pe cei din jur ar trebui sa se invete in scoala. Asta pe langa dezvoltarea abilitatilor de a ne tolera pe noi insine.

Intelegerea celuilalt ne ajuta la adaptare si la supravietuire. La interpretarea corecta a unor semnale implicite care ne aduc confort si siguranta.

Ca oamenii nu sunt asa rai precum ii credem noi atunci cand ni se face frica de ei mai ceva decat de un ‘bau-bau’.

Ca oamenii nu sunt prosti doar pentru ca nu folosesc aceleasi modele de gandire pe care le folosim noi.

Ca oamenii nu sunt ciudati, doar pentru ca arata, se imbraca si se comporta diferit de noi.

Ca oamenii nu sunt fanatici doar pentru ca au principii, valori si credinte care ne par indepartate si depasite.

Ca oamenii nu sunt nesimtiti pentru ca au obiceiuri diametral opuse fata de cutumele noastre.

Ca oamenii nu sunt necivilizati doar pentru ca nu au avut ocazia sa fie expusi la alte culturi precum noi.

Intoleranta e un fenomen care se propaga mai rapid decat viteza luminii intr-o lume in care stirile false patrund adanc in mintile oamenilor activandu-le ideile preconcepute despre tipuri de oameni.

Romanii sunt cersetori.

Arabii sunt teroristi.

Francezii sunt jegosi.

Englezii sunt betivi.

Indienii sunt prosti.

Sa continui?

Astea sunt etichetele pe care le lipim unii pe spatele celorlalti. Si in functie de ele ne comportam intr-un fel sau in altul.
Oare daca crezi ca cineva e cersetor sau terorist sau jegos sau betiv sau prost, care sunt sansele sa ii dai o sansa? Sa il poti privi si sa poti relationa cu omul din fata ta intr-un mod nepartinitor si adaptat la realitatea din fata ta?

Minime, as zice!

Nu aspir la o pace idilica in care toata lumea se iubeste cu toata lumea. Nu trebuie sa iti placa de cineva ca sa il tolerezi.

Nu trebuie sa fii de acord cu obiceiurile cuiva ca sa i le intelegi. Nu trebuie sa aderi la valorile de viata ale cuiva ca sa le poti acorda un context integrant.

In lumea asta mare intotdeauna vor exista oameni care cer bani pe strada, oameni care fac rau manati de credinte extremiste, oameni care nu se spala prea des, oameni care beau mult si des si oameni carora le ia mai mult timp sa decodifice realitatea.

Poti fi chiar tu unul dintre ei. La un moment dat. Si asta e ok atata timp cat esti constient de faptul ca nu nationalitatea, apartenenta religioasa, orientarea sexuala sau alte daturi individuale sunt cauzele tuturor comportamentelor cu care nu te mandresti in mod deosebit.

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Bancher pe timp de zi, fotojurnalist la ceas de seara

Cam asa l-as putea descrie in cateva cuvinte pe Chris Arnade. Rareori mi se intampla sa ma entuziasmez atat de vadit in raport cu un om cat de cat public, dar ceea ce m-a cucerit definitiv in cazul de fata a fost tocmai umanitatea personajului. L-am descoperit stumbling upon on of his major photo-projects: Faces of Addiction.

Am devorat calupul de poze de strada care nu fac altceva decat sa redea in forma vizuala statica freamatul interior al rezidentilor din Hunts Point Bronx generat de diferitele adictii cu care se confrunta. Si cu un zambet pe care doar profesionistii care au lucrat la un punct in cariera lor cu grupuri dezavantajate il pot identifica corect, trebuia sa vad cine sedea in spatele obiectivului.

Si mai ales de ce si-a ales o asemenea tema de pozat? Adica, bancher fiind, nu ai altceva mai bun de facut decat de umblat cu un aparat profi in spate pe timp de noapte intr-unul dintre cartierele cu gradul cel mai ridicat de criminalitate din New York?

Sau poate si domnul fotograf are partea lui de adictie pe care trebuie sa o hraneasca zilnic si anume cea de pericol, de adrenalina. Adrenaline junkies are interesting people, si de cele mai multe ori o sa ii gasesti in profesii cu un mare impact la nivel social: pompieri, politisti, asistenti sociali, fotojurnalisti, medici pe ambulanta, etc. In principiu oamenii care se duc in linia intai si nu isi concep viata altfel decat in priza. Around the clock.

Nu o sa ma apuc sa tin discursuri patriotice despre dependenta si efecte sale, pentru ca dpmdv cu totii le avem pe ale noastre. Tendinte mai mult sau mai putin accentuate care in times of trouble hit the roofs of our conscientiousness. Nu am nici cea mai mica indoiala ca motivatia care l-a manat pe Chris Arnade in lupta cu viata strazilor din Hunts Point este una bazala.

Pe langa a fi un proiect social de raising major awareness asupra unor probleme precum: abuzul asupra minorului (incluzand aici si neglijarea ca forma de abuz), prostitutia, delincventa juvenila, consumul si vanzarea de droguri, homelessness-ul, prin pozele sale omul nostru s-a dezvaluit in fata publicului sau.

S-a aratat in deplinatatea umanitatii sale intr-un mod subtil, dar foarte pertinent.

Am vazut ceva documentare si proiecte foto sociale la viata mea. Unele mi-au ridicat tensiunea instant pentru ca invariabil perspectiva folosita era aceea a echipei de reporteri din Vest care vin sa “relateze de la fata locului” in Est despre “ceea ce se intampla acolo” de parca tocmai au aterizat pe Luna.

Altele m-au scarbit prin insinuarile politice care tradau si adevaratele motivatii pentru care acel material fusese “comandat”. Au mai fost si cele care pur si simplu nu m-au facut sa misc nici macar un muschi in semn de reactie la vizionarea lor. Imi place sa le bag in categoria “documentarelor degeaba” pentru ca story nu este, fapte nu este, dar in schimb este atitudinea reporterului de “mama ce proiect maret facem noi aici”.

Si mai sunt si proiecte de genul celui Faces of Addiction. Care pur si simplu mi-a spulberat creierii cu intensitatea sa, si pe care daca as incerca sa il incadrez intr-o categorie nu cred ca i-as face prea mare cinste. Anyway, mi-am propus ca in acest post (pentru ca va avertizez de pe acum ca vor exista o serie de posturi despre acest proiect) sa vorbesc despre omul care face pozele.

Afirma cu tarie despre sine ca nu este un fotojurnalist, pentru ca tot ceea ce face este sa se documenteze si sa asculte. Scopul? Sa fie un soi de interfata dintre subiectii fotografiati si publicul larg prin care cei dintai sa isi poata spune povestea. Un om de mijloc adica.

Un traducator care foloseste fotografia pentru a recodifica povestile de viata suprasaturate de negativ intr-o forma social acceptabila pentru mase. Ce-i drept, subiectul grupurilor marginalizate de societate nu este tocmai unul despre care sa discuti cu lejeritate over coffee and biscuits.

De aceea a fost nevoie de un Chris Arnade care sa aduca pe un platou de argint un teanc de poze inspirate un pic cam prea mult din realitatea stradala new-yorkeza. Un lucru foarte important pe care Chris a tinut sa il mentioneze ca delimitandu-l clar de jurnalisti a fost acela ca nu verifica informatia pe care subiectii sai fotogenici o transmit, ci o ia ca atare. Unii l-am putea numi inconstient, iar altii un simplu amator, insa el incearca sa imputerniceasca omul din fata lui.

Prin simplul fapt ca he goes along with the story indiferent de cat de stiintifico – fantastica ar fi. Intr-un spirit de gluma as spune ca unora le plac si SF-urile, dar tare imi e ca the life-stories culese cu atata rabdare de domnul bancher sunt cat se poate de reale.

De un realism din ala care initial a fost dureros si acum e doar amortit undeva intr-un colt de minte. Din tot ce am citit pana acum despre Chris Arnade evident ca mi-am creat niste listute cu likes and dislikes pe care nu ma dau inlaturi de la a le face publice. Sa faca tot cititorul ca io are gandire critica si nu ii e nici jena si nici frica sa o scoata la inaintare.

Deeeeci, imi place ca:

– a abordat intr-o maniera inovatoare niste problematici esentiale pentru societatea americana si nu numai;

– s-a gandit eventually si la o finalitate concreta a proiectului, in sensul ca all the cash will go straight to HPAC un ong care desfasoara activitati de suport pentru tinerii din Hunt Points Bronx – harm reduction, assistance, din astea;

– are mega skilluri de pozat lume, cat si the tools to do so;

– din comentariile fiecarei poze realizate se vede clar ca pana sa ajunga sa obtina permisiunea de a isi fotografia subiectii, he workes god damn hard for it, adica a stat de vorba ore in sir cu oamenii aia;

– ca isi roaga subiectii sa se descrie si sa spuna ce planuri de viitor au; (Sigur nu e si terapeut nenea asta? :))

– ca pentru unii subiecti a mers oarecum longitudinal, fotografiindu-i de mai multe ori, la intervale de timp, in their good and bad times;

– ca nu este indeajuns de necopt incat sa creada absolut tot ceea ce ii spune un junkie, dar cu foarte mult respect pentru povestile care ii sunt spuse;

– ca desi e bancher, stie sa isi suflece manecile pentru a dig in the depths of what really hurts and matters;

– ca nu si-a mediatizat proiectul foarte tare, punand pozele pe pagina sa de Flickr.

In terms of dislikes, desi pot intelege de ce a facut anumite lucruri, nu inseamna neaparat ca imi si plac. Asa ca nu imi place ca:

– le cumpara subiectilor sucuri, mancare sau tigari:

– s-a oferit sa ii plateasca amenzile unuia dintre subiecti si sa sa le plateasca rehab-ul altora;

– uneori in descrierile fotografiilor foloseste (nenecesar zic io) un limbaj greoi, care accentueaza istoricul traumatic al oamenilor pozati;

– ca se duce acolo unde posibilii lui colegi de breasla (nu bancherii!) ar ezita un pic fara sa aiba neaparat o nevoie de a captura senzationalul, cat de a aduce strada in mainstream;

– fara sa vrea, by his educated nature, pacteaza cu subiectii care au studii superioare, intelegandu-i mai bine decat pe the real ghetto junkies;

– spune despre fete minore ca se prostitueaza fara sa aduca in discutie problema discernamantului la minori, cat si pe cea a exploatarii sexuale.

Cam astea ar fi principalele pros & cons cu privire la ce face omul Chris Arnade in timpul lui liber pana la urma. Produsul finit insa depaseste cu mult orice listute si literalmente te loveste frontal. Zbang! Si esti pe jos, incercand sa iti aduni ideile si sa scoti o propozitie coerenta din tine.

Tin minte ca cititul pozelor sale din Faces of Addiction m-a tinut spaced in vreo jumatate de zi, dupa care cand am revenit la realitatea mea eram completely spaced out. Si-am zis ca daca un proiect poa’ sa-mi faca una ca asta, the least I could do is to talk about it with the whole wide world or the world wide web. Stay tuned for more posts on this subject, right after others about other stuff…;)