Toate pânzele sus la Corbu – Epilog

Toate pânzele sus la Corbu – Epilog

Duminica ne-a fost lungăăăăăă cât o zi de post. În timp ce tot frecam telefonul în încercarea de a-mi pune ordine în haosul matinal intern, se ridică din pătuț zâmbind senin cu gura până la urechi. Nu ne trebuie mare lucru dacă știm că el e sănătos și voios. Și prin mare lucru clar includ perfuzii interminabile de cafea. Ne-am trezit tustrei și ne-am dus în bucătărie să bem, mâncăm și chefuim, evident. Micul cireșar hăpăia pe nerăsuflate cireșe, iar eu și taică-su așteptam cuminți filtrul să ne dea cafea.

Cum ne gospodăream noi așa, apare mama gemenilor cu unul dintre ei în brațe. Băieții se opresc fiecare din ce făcea, respectiv al nostru din micul dejun și al lor din moțăiala de după trezire, și se măsoară din priviri mai ceva ca în Vestul Sălbatic. Cu un ochi la mâncare și unul la intrus, își continuă treburile, semnalând aparținătorilor că parcă le dă cu virgulă prezența asta străină din odaie. Se termină de mâncat și începe joaca. Apare și celălalt geamăn în brațele tatălui său. Dimi, politicos din fire, nu vrea să îi lase singuri la masă, așa că mănâncă cu fiecare dintre ei, în două reprize. Primește biscuiți de casă. Dăm la schimb pufuleți, banana și ardei capia.

Afară plouă și e destul de răcoare. Băieții se joacă în legea lor atât de frumos că nouă, adulților, nu ne rămâne decât să ne uităm cu drag la ei și să mai învățăm un pic din lejeritatea și spontaneitatea lor. Parcă aveam și noi prin noi, ascunse, niște dintr-astea. Trebuie doar să dăm la o parte mormanul de planificări, organizări, griji și spaime și iacata-le! Stau într-un colț și abia așteaptă să se manifeste.

Dimi și unul dintre gemeni se iau la întrecere pe urcat scările în patru labe. Se întrec, dar se și așteaptă unul pe celălalt. Totuși nu suntem singuri în casă și ceilalți oameni chiar nu au greșit cu nimic să se trezească tot la 6 dimineața ca noi. Mutăm chirăiala afară. Se merge. Se cade. Se ridică. Se mănâncă mere verzi mici de pe jos. Se molfaie pietre. Se scuipă pietre. Se găsesc mătura și fărașul și se face nițică regulă. Se trage de ghivece. Se stâmbă la gustul de struguri acri din vița care îmbracă terasa. Se plimbă o roată. Se analizează cârlige de rufe. Se bagă pietre și mere prin găurile jantelor de la mașină. Se stă. Se bea apă. Se mișună. Și uite așa, fără să ne dăm seama prea bine, vine ora de culcare pentru Dimi. Ne luăm la revedere de la companionii noștri de joacă și ne culcăm.

La trezire intrăm în vria strânsului și făcutului de bagaje. Casa, atât de caldă și primitoare cu toți oaspeții săi, se golește brusc, așteptându-și primeneală pentru a întâmpina alți oameni. Dă-i, murdare la murdare, curate la curate, pungi, punguțe, pungulițe. Dimi ne ajută. Se uită la noi și ne imită fidel traiectoriile. Mai bagă o pungă într-o geantă. Mai descoperă o lampă la nivelul lui pe care vrea să o aprindă. Să ne asigurăm că nu uităm nimic pe aici. Medicamente, încărcătoare, jucării, pe domnul Leu, monitorul, poze, scoici, pietre. Taica Lazăr e mic copil pe lângă ce talcioc împachetam noi în cameră. Cumva terminăm! Mai spălăm prin bucătarie și ne asigurăm ca lăsăm locul așa cum l-am găsit. Cu ceva nisip în plus prin toate cotloanele camerei, dar astea-s riscurile meseriei de plăjar.

Ne propusesem ca până în 12 să plecăm. E 12 fără un sfert. Răzvan se bagă la duș. Dimi îi duce grijuliu deodorantul la ușa băii și i-l pune în sandale. Ce mare e băiatul nostru și cât de multe înțelege el despre lume și viață. Așteptăm cu interes momentul în care o să ne înțeleagă mai bine decât o facem noi și o să ne învețe lecții grele de viață.

Cosmin, gazda noastră își face apariția și începe să deretice prin casă. Îi arată lui Răzvan una dintre camerele de care este cel mai mândru, camera albrastră. Povestesc pe picior de plecare despre o revedere în toamnă și plimbări cu motoarele pe dealurile constănțene. Le sclipesc ochii doar imaginându-și cum or să cutreiere cariere de piatră și dune de nisip. Îmi iau rămas bun și eu și îi spun lui Dimi că plecăm și să își spună și el ‘pa pa’-ul. Se uită prelung și ezită. Nu prea îi plac despărțirile, dar începe să se obișnuiască cu ideea că oamenii mai vin, mai pleacă și că ce e cel mai important, mami și tati întotdeauna se întorc la el de oriunde ar fi.

Ne suim în mașina burdușită mai ceva ca o casă de hoarder și pornim.

Răzvan se uită în oglindă la mine și întreabă:

‘Mergem să spunem pa pa mării?’

Mă prinde într-un moment cu băluța în colțul gurii și cu gândul viclean că am plecat și plecați suntem. Câteodată sunt și așa: cold cut. Auzind întrebarea îi răspund cu juma’ de gură că da.

El mă miroase și dă înapoi:

‘Bine, hai că o luăm spre casă direct…’

Mă remontez și zic:

‘Hai să ne luăm la revedere de la mare. Dacă tu vrei, mergem!’

‘Dar tu nu vrei’, zice el.

Îmi adun tot entuziasmul de pe fundul paharului și exclam caricatural:

‘Vreau! Vreau! Hai la mareeeee!’.

Facem un ultim drum prin nisip și ne priponim față în față cu marea.

Răzvan se întoarce către Dimi și îi zice:

‘Dimi, fă-i mării pa pa! Am avut parte de o groază de lucruri zilele astea. Am avut soare. Ploaie. Vânt. Caniculă. Valuri mari. Apă caldă. Apă rece. Marea ne-a trecut prin toate. Pa pa mareeee!’

Dimi ascultă atent povețele tatălui său și face cu mâna pa pa spunându-și ultimul: ‘Apâăăăăă!’ în dialog cu Marea Neagră.

Mă uit la omul meu, îl pup cu foc pe obraz și îl alint:

‘Romanticule!’

Facem o poză de final și o luăm la sănătoasa spre casă. Nici nu ne așezăm bine înapoi pe locurile noastre că Dimi decretează stare de foame cu nume de cod ‘Miam! Miam!’. Aveeeeem de toateeee! Mâncare să ne punem și în cap. Nu mă mai prinzi tu în off-side pe mine, măi puștiulică! Mamma come prepared! Ce să fie? Ce să fie? Brânză? Grisine? Cireșe? Iaurt? Biscuiți? Suncă? Se mănâncă așa mai de plictiseală, mai de poftă și după câteva minute, undeva la intrarea pe autostradă frecvențele se mută spre tărâmul lui Moș Ene. Cânt cântecelul de somn, dau scaunul de mașină mai pe spate, trag obloanele mașinii și îmi așez o mână pe pieptul lui. În 10′ e off to the land of dreams. Mașina se mișcă într-o liniște de nani. Mami scrie. Tati conduce. Dimi doarme.

După mai bine de o oră de odihnă tati șoptește:

‘Oprim să mă înviorez un pic. Parcă mă ia cu somn de la liniștea asta…’

Dimi se trezește cu o fățucă din aia adorabilă de somn pufos și se întiiiiiinde bine de tot. Îl scot la dezmorțeală. Tati se energizează, mami mănâncă niște Mamba pe ascuns, iar Dimi se joacă cu noua lui dubă de hipioți achiziționată din benzinărie. Și cum ne bucuram noi așa de poziția bipedă, aterizează un corb în parcare.

Răzvan zice:

‘Hmmm… Ne întoarcem de la Corbu și dăm de un corb. Ce chestie!’

Mă uit cu drag la el și I feel that we totally vibe together. Lui nu-i zic nimic. Bag emoția asta mare în sân și o țin doar pentru mine de data asta. Drumul e nesperat de liber așa că pe la un 3 jumate suntem acasă. Îl felicităm pe Dimi pentru cum s-a comportat în mașină. Îi mulțumim lui tati că ne-a adus acasă în siguranță. O anunțăm pe mami că urmează jihadul despachetării așa că brace yourself, mamma!

So, de când am ajuns până l-am culcat pe Dimi de noapte nu am făcut altceva decât să ne punem casa, bagajele și pe noi în ordine. Și în ce dezordine eram cu toții, măiculițăăăăă! Pisicile miorlăiau de dor și de bucurie, Dimi se agita printre picioarele noastre, iar noi, unul hăis și celălalt cea, cât să facem acest cha-cha-cha al revenirii acasă cât mai scurt și eficient. Și ne-a ieșit, frate!

Unde mai pui că am descoperit și un oușor de porumbei în jardiniera de pe pervazul exterior al bucătăriei! Porumbeilor le place casa noastră mult. Când am fost plecați în UK și am lăsat geamul de la baie deschis ‘să se aerisească’, o familie de porumbei a pus stăpânire pe cuibul nostru și și l-au făcut al lor. Clar semne vin din toate direcțiile și toate parcă zic ‘Casa voastră e tare bună de cuib pentru tot soiul de vietăți!’.

La apus de soare eram mucificați amândoi, daaaar: copilul dormea, bagajele fuseseră desfăcute și toate puse la locul lor, haine spălate și întinse, cumpărături de mâncare făcute și nisipul pisicilor schimbat. Ca să go out with a bang ne-am tolănit pe canapea, el cu o bere, eu cu o înghețată și ne-am cinstit.

Îmi zărește talpa dreaptă cu două ciupituri de țânțar și o tăietură de scoică și zice:

‘Ce-ai pățit aici?’

Îi răspund cu haz:

‘M-a prins un țânțar, mi-a sărutat talpa piciorului cu foc și i-am cam strivit sărutul…’

Se amuză savurându-și berea.

‘Și ceva reflecții post-vacanță?’, îl întreb curioasă

‘Eu zic că luând în considerare toate cele prin câte am trecut, ne-am descurcat destul de bine.’

Mă uit la el zâmbind aprobator.

Seara se lasă peste noi. Am fost în prima noastră vacanță în trei. Și cam așa ne-a fost…

Despre maternități

Despre maternități

Stau și mă tot gândesc la o groază de lucruri legate de ce înseamnă să fii mamă… Cum se simte? Ce face o mamă? Ce gândește o mamă? Ce spune o mamă? Sau ce nu… Ce nu simte… Ce nu face… Ce nu gândește… Ce nu spune… Femeile nasc copii de când lumea și pământul, dar cumva pare-mi-se că m-am trezit să fiu și eu mamă fix într-o perioadă în care contemporanele mele, unele dintre ele, încearcă să repare greșelile trecutului lor, făcând total pe dos de cum au făcut mamele lor, ceea ce nu înseamnă neapărat mai bine, ci mai degrabă la polul opus al spectrului maternității, dacă ne uităm la ea (maternitatea) ca la un continuum. Eu sunt o mamă așa-și-așa, adică good enough pentru pruncul meu. Adică om. Imperfectă. Preocupată. Rea de somn. Cu dragoste cât casa pentru baiatul nostru. Cu frustrări. Cu așteptări. Cu de toate. Ce să mai… sunt o mamă șaorma. Ceea ce observ în jur e mult interes în direcția explicării modului în care alegi să îți crești copiii. Parcă acum mai mult ca niciodată. Dar azi, azi am avut un 404 și încă îl am… Sunt blocată cu mascota RoBingo pentru întrebarea următoare. Într-o discuție între mame, printre care mă aflam și eu s-a strecurat următorul conținut: ‘Am o prietenă care își bate copiii. Zice că îi bate și că trebuie să se descarce și ea cumva, așa că după ce îi bate se simte mult mai bine’. Mno… whadafacduiuseitudat? Am căzut pe gânduri ca baba pe scânduri și cumva discuția a continuat cu o altă interlocutoare spunând, în timp ce încerca să demonteze argumentul cum că dacă ai fost bătut când erai mic ai tendința mai abitir să faci același lucru cu copilul tău: ‘Eh, toți luam bătaie când eram mici. Câtă bătaie am mâncat!’. Nici nu pot să îmi opresc gândurile legate de mama care își bate copiii ca să se descarce și ea. I just cannot. Ceea ce pot să spun e că e greu. E cea mai grea treabă pe care o fac în prezent. Cea mai solicitantă. Cea mai complexă. Cea care mă sperie, mă bucură, mă duce în înalturile și în dedesupturile ființei mele. Ea, maternitatea. Eu sunt mama lui Dimi. Ioana mai apare din când în când, dar most of the time, când sunt cu Dimi, sunt mama lui Dimi. Învăț în fiecare zi cum să-i fiu mamă și cum să fiu o persoană la care să se uite cu dragoste, încredere și admirație. Am momente grele. Toți părinții au momente grele. De nesomn. De uitare de sine. De deznădejde. De fugă. Dar fiecare dintre noi are un rock bottom diferit. O limită peste care nu vrea să treacă ca om. Do no harm e limita mea. Do no harm! În niciun fel! Nici cu fapta. Nici cu vorba. Nici cu intenție. Nici fără intenție. Iar dacă ți se întâmplă neintenția, repară! Explică. Cere-ți scuze. Pupă să treacă. Și nu pot să nu mă gândesc ce trebuie să se întâmple în interiorul tău, încât să simți că singurul mod în care te poți descărca este bătându-ți copiii? Nu, nu toți am mâncat bătaie când eram mici. Revenind la contextul prezent de maternitate, în care ai n-ai energie, faci, ai n-ai bani, faci, ai n-ai chef, faci, ai n-ai, faci, mi se pare că așa se transformă mamele în monștrii. Cu priviri goale. Cu suflete uscate. Cu palme grele. Cu vorbe umilitoare. Cu pași târâiți. Așa că mamelor din lumea-ntreagă io vă dau un singur sfat: nu uitați de voi! Uitarea de sine cronică vă anulează ca oameni încet, dar sigur. Și așa apar monștrii. Monstruozitatea din noi se răspândește mai ceva ca mucegaiul într-un mediu în care simțim că nu contăm, pentru nimeni, nici măcar pentru noi, și că singura noastră utilitate e să facem pentru că trebuie. Uitați-vă la voi în oglinzile din jurul vostru. Alea din perete și alea umane. Ce imagini se reflectă atunci când oamenii importanți pentru voi se uită la voi și voi la ei? Totul se învață, așa cum totul se dezvață. Totul… Trebuie doar să vrei și să începi să faci diferit. În fiecare zi. În fiecare moment. Pentru tot restul vieții tale. Cap ou pas cap?

Tutto è vero

Tutto è vero

Cum adică ‘totul e adevărat’?

Care totul?

Care adevăr?

Nu totul e adevărat…

Oare?

Contextul devine din ce în ce mai puternic, inclusiv în demonstrarea faptului că totul e adevărat. Într-un context dat. Pe mare. În furtună. Pe o barcă. Marinarii obișnuiau să își spună sau să își scrie mesaje de îmbărbătare care să îi ajute să treacă cu bine prin furtunile de pe mare. Așa că ‘tutto è vero’ este fix un mesaj care îi ajuta pe marinari să ajungă la mal, teferi și nevătămați. Tot ceea ce îți spui tu ție când ești în furtună, de încurajare, de bine, care să te ajute să răzbești în acea situație dificilă e adevărat.

Se făcea că era sâmbătă pe la amiază și blonda asta umbla lela prin târg… de Autor. Împreună cu o companioană demnă de provocările pe care ți le ridică la fileu două încăperi cu bijuterii de autor, m-am plimbat preț de câteva minute prin Palatul Oscar Maugsch. Nici mai mult, nici mai puțin, căci plimbatul prelung printre bijuuri dăunează grav contului bancar.

Nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu mă încântă prea multe piese de pe standurile târgului. Adică da, erau faine, speciale, dar cumva cred că am ajuns în punctul în care bijuteriile mari și foarte mari, aproape imposibil de purtat, nu mă mai impresionează doar prin simplul fapt că sunt bijuterii statement. Mult print 3D la suprapreț, multe piese enorme și mult porțelan. Hmmm…

Eu îmi fixasem un scop, ca să nu cumpăr tot ce-mi ieșea în cale, căci înainte de a păși pragul târgului îmi imaginam că ca trebui să fiu luată pe sus și scoasă de acolo ca să nu dau damage major fondurilor-mi și așa chinuite. În marea de tarabe elegante de palat, zăresc una… 1/1 Amalgama Jewels.

Îmi atrag atenția mesajele în franceză și italiană de pe bijuteriile aurii din bronz. Mă uit pe îndelete și Giorgia (Tasca), văzând că nu mă dau dusă, începe să-mi povestească despre conceptul colecției sale. Îmi zice despre naștere și renaștere, despre cum fiecare podoabă este gândită pentru a reda această temă și despre cum a folosit bijuterii mai vechi pentru a le da o nouă viață în bijuterii nou-create.

Probez un inel frumos cu cuff pentru mâna stângă. Zâmbesc, și îi zic că inelarul meu stâng are deja 3 inele pe care nu intenționez să le dau jos prea curând. O întreb dacă are ceva similar pentru mâna dreaptă și îmi zice că nu. Ochii mi se opresc asupra unui lanț pe al cărui pandantiv e scrijelit ‘Tutto è vero’. Mintea îmi zice frenetic că nu prea are sens mesajul, dar cumva, parcă hipnotizată cer să îl văd.

Giorgia începe să-mi spună povestea marinarilor care își spuneau astfel de mesaje ca să îi ajute să treacă prin greutățile vieții pe mare și instant înțeleg de ce, intuitiv, mă dusesem pușcă spre acel lanț. Îi zic că aș vrea să îl cumpăr, înduioșată de poezia și viața din spatele bijuteriilor create de ea. Mi-l pune într-un borcănel cu dop de plută, asemenea unui mesaj în sticlă pregătit să fie lansat pe marea învolburată a vieții mele. Îi mulțumesc pe limba ei și plec căzută pe gânduri.

Tutto è vero…

Ploaie în luna lui Florar

Ploaie în luna lui Florar

Cerul e gri. 20% șanse de ploaie la început de lună mai. Hmmm… parcă trebuia să vină un val de căldură nemaiîntâlnită de prin Spania și să ne prăjim la 35 – 40jde grade în weekend-ul care se apropie. Să ne hotărâm o dată, oameni buni!

Se trezește Dimi, îl îmbrac frumușel, îi pun salopeta de ploaie, nu că ar ploua sau ceva, că doar așa îmi zice Romica Jurcă AI, îmi pun geaca de blugi și încălecăm pe-un cărucior înspre parc. Dau să ies din bloc, simt un vânt cam răcoros și îmi zic în gând: ‘Tre’ să ne întoarcem să luăm căciula omușorului și geaca de ploaie a mă-sii’.

Zis și făcut. Nici nu apucăm să facem trei pași pe alee că începe ploaia. 20% șanse, nu? E ok… Nouă ne place ploaia, iar el, el e de-a dreptul înnebunit după tăvăleala în nisipul ud de la groapa cu nisip și în lins apă de ploaie din te miri ce cotlon de parc.

Ajungem la locul de joacă după un sprint prin parc. Când mai aveam vreo 50m până la locul cu pricina văd că se mișcă leagănele. Îmi zic, tot în gând: ‘Dom’le, ce noroc pe capul nostru că avem și companioni de joacă pe vremea asta!’ Nu că ar fi fost cine știe ce urgie a apelor, dar experiența mi-a arătat că ne putem trezi singuri cuci la groapa cu nisip și dacă bate un pic vântul și sunt 3 nori pe cer.

Intrăm, parcăm căruciorul și ne uităm la cine mai era pe acolo. O fată și un băiat se dădeau în leagăne de copii mari. Fata pleacă repede, fiind încurajată de mama dumisale și rămâne băiatul. Îl pun pe Dimi la groapa cu nisip și îi dau regulamentarele lopată, greblă, gălețoaie și basculantă. Puștiul se uită prelung la noi.

Io (zâmbind): Bună!

El (clefăind o gumă): Bună!

Io: Singurel?

El: Mda…

Io vorbesc cu Dimi vrute și nevrute despre nisip, vremea de afară și ce urmează să facem în ziua respectivă.

El se uită curios la noi și continuă să se dea în leagăn.

Dimi se uită la el ca la un zeu care poate să facă atâtea lucruri pe care el nu le poate face încă.

El observă că e privit și se umflă în pene. Se duce spre învârtitoare fredonând ceva și începe să se învârtă cu forță.

Dimi se uită mai abitir, căci are o fascinație pentru învârtitoare.

El: Ce se uită la mine!

Eu: Da. E curios să vadă ce faci.

El se oprește din învârteală și se apropie de groapa cu nisip. Se uită de jur împrejur, ia o stropitoare și pleacă. Se întoarce peste câteva secunde cu ea plină și stropește nisipul deja ud.

Dimi îl studiază cu atenție.

Io: Merge cișmeaua?

El: Huh?

Io: Apa, ai luat-o de la cișmea sau e apă de ploaie?

El (pufnind în râs): De la cișmea. Cum să iau apă de ploaie? și pleacă să reumple stropitoarea.

Eu îi explic lui Dimi ce se petrece mai ceva ca un comentator sportiv înfocat.

El se întoarce și zice arătând spre Dimi cu o moacă pusă pe șotii: Îi e sete?

Io ridic privirea spre el și zic: Nu. E bine. Tu de obicei bei apă din stropitori?

El se regrupează și se duce să umple găleata cu nisip.

Io: Cum te cheamă?

El: Ianis. Pe el cum îl cheamă?

Io: Dimi

El: E băiat sau fată?

Io: Băiat. Tu ești fată sau băiat?

El (la ‘șto): Fată… Băiat bineînțeles.

Io: Mama ta unde e?

El: (pauză)

Io: Ceva frați surori?

El: Da

Io: Cam câți să fie așa?

El: Ghicește

Io: 3

El întoarce privirea brusc spre mine în semn de aprobare și zice: Ghicește cum le cheamă!

Io: Maria, Denisa și Laura

El: Cristina, Lavinia și Jacqueline

Dimi se duce spre un leagăn.

El se duce către același leagăn.

Io: Du-te și tu pe leagănul de copii mari ca să-l pun pe Dimi pe cel de copii mici.

El se conformează mândru că aparține speciei denumite generic ‘copii mari’.

Io: Câți ani ai?

El: 6

Io: Mergi la școală?

El: Nu

Io: De ce?

El: O să merg din toamnă. El câți ani are?

Io: Unu.

El: Unu?

Io: Unu

El: Arată ca o maimuță. Ia uite! Se și strâmbă la mine! De ce te strâmbi mă la mine?

Io: Și tu arăți ca o maimuță, numai că mai mare.

El zâmbește și zice: Ghicește câți ani au surorile mele!

Io: Habar n-am! Zi-mi tu!

El: 25, 17 și 4.

Io: Uau… Două dintre ele sunt deja domnișoare.

El: Pot s-o iau în brațe pe sora mea mai mică și s-o ridic, dar nu pot să o pun în leagăn.

Io: Ești puternic, dar nu trebuie să o ridici ca să nu te lovești din greșeală.

El: Tu câți ani ai?

Io: Ghicește!

El: 100!

Io: Pe-un picior…

El: 200?

Io: Păi da! Dacă am 100 pe un picior și am două picioare, înseamnă că am 200 de ani. Babă bătrână cu dinții de lână…

El zâmbește, continuă să se dea în leagăn și zice: Merge la grădi?

Io: Nu încă.

El: Când o să meargă?

Io: Din august. Tu ai fost la grădi?

El: Nu

Eu: De ce?

El îți schimbă postura, mimica și vocea și spune pe un ton serios: Știi, noi suntem țigani…

Io: Mi-am dat seama, dar ce are a face țigănia cu grădinița?

El: Păi nu suntem de pe aici.

Io: Dar de unde sunteți?

El: De la Ploiești și tre’ să fii de aici ca să te poți duce la grădi sau la școală. Adică să fii mutat aici, dar din toamnă o să merg și eu la școală!

Dimi îmi zice că vrea jos, îl prind de mâini, îl dau jos din leagăn și se reîntoarce la groapa cu nisip.

El: E atât de mult nisip în groapa aia ca în deșert.

Io: Ai fost în deșert vreodată?

El: Nu. Tu?

Io: Nu

El: E așa cald în deșert. De aia pinguinii nu pot trăi acolo.

Io: Dar pinguini să știi că am văzut!

El: Unde? În desene animate?

Io: Nu. Pe o insulă cu pinguini.

El: Unde?

Io: În Argentina, o țară care e departe de aici.

Ploaia se întețește și deodată se aude peste picurii de ploaie, peste trafic, peste foșnetul copacilor, peste gardul parcului, direct din stația lui 69: Ianiiiiiiiis!

El țâșnește din leagăn și fuge în direcția sunetului. La mama lui…

Dimi rămâne cu mama lui și se bucură de ploaia torențială dându-se pe tobogan pe burtă și lingând apă de ploaie de pe rampa circuitului.

Copiii au nevoie de cineva în preajmă ca să poată fi copii.

 

Împreună

Împreună

E trecut bine de amiază. M-am așezat un pic pe fotoliu să-mi trag sufletul. Mă dor genunchii de la workout-ul de dimineață. Ciorba se odihnește pe aragaz. Friptura e în cuptor. Rufele se mai amestecă nițel in mașină. Pruncul înca doarme. Eu șed încinsă cu șortul de bucătărie și ascult 7 Years – Joseph and Maia și îmi las mintea și sufletul să hoinarească spre toate lucrurile pe care le-am trăit împreună de când ne știm.

Ah, piesa e pe repeat. Hai că e bine! Asta e piesa pe care am dansat la nuntă. Mai ții minte? Eram așa de emoționați amândoi și ți-am zis să te uiți doar la mine și să ne mișcăm cum simțim. Ca și cum nu se uitau 100 de oameni la noi. Și așa a fost. Ne-am privit ochi în ochi tot dansul până când un trenuleț de jucărie și-a croit drum pe ringul de dans și a rupt liniștea de dinaintea petrecerii. După care am sărit, am facut pogo, am râs în hohote și ce bine ne-a fost.

Împreună se alege în fiecare zi. Și e așa ușor de ales când ne e bine, dar al naibii de greu când nu ne e bine. Și am avut parte și de momente extraordinare, dar și de momente atât de apăsătoare că ne venea amândorura să o luăm la goană. Departe, departe, numai să scăpăm de ele, să scăpăm de părțile alea din noi sau din celălalt cu care ne e atât de greu să facem pace și cu atât mai greu să le intelegem.

Îți mulțumesc că m-ai ales să-ți fiu alături și că ai ieșit din zona ta de confort ca să vii în zona mea de haos și de nebunie. Când te-ai intors din UK și ai căzut într-un genunchi, ai scos un inel făcut special pentru mine și m-ai întrebat dacă vreau să-ți fiu soață în aeroport, după ce mi-ai dat să ascult o piesă la căști, am uitat să respir un pic. A fost ireal de frumos și neașteptat.

Pfff, ce ne mai place spontaneitatea și dorul de ducă pe-o nălucă. Mult, mult. Ne dă vânt în pupă și ne ridică moralul când e scufundat undeva sub nivelul marii. Am avut zile în care pur si simplu ne trezeam, ne echipam și plecam unde ne ducea drumul. Am avut zile în care ne trezeam, ne făceam treburile de dimineață și ne așezam în rutina zilei fiecăruia, fie împreună, fie separat. Cumva ambele sunt speciale, atâta timp cât coexistă. Atâta timp cât există cate puțin din toate în viața noastră de familie. Puțin din mine. Puțin din tine. Puțin din Dimi. Puțin din noi. Puțin din… tot, care sfârșește prin a face un mult și preaplin pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum. E așa nou și complex și câteodată înfiorător de copleșitor.

Ca în seara aia în care eram amândoi atât de frumoși și aranjați într-un loc atât de frumos și aranjat și cumva am dat-o cu mucii în fasole încercând să facem față preaplinului într-un nor de oboseală și confuzie. Și cumva ne-am gasit drumul în ceața dintre noi… în cearta dintre noi… în ceata noastra…

Am trecut prin atâtea furtuni împreună. Nici nu le mai țin socoteala, dar rămân cu mine învățămintele după fiecare ciocnire pe care o avem. Cam așa se simte când creștem împreună, nu? Ascult în continuare Joseph and Maia și am scos de pe repeat 7 Years. Ce mișto a fost Sofar-ul la care i-am ascultat prima oară! Într-un subsol de Cambridge într-o zi, cum altfel decat ploioasă, pe vremea când ne iubeam prin țări străine, departe de tot ce ne era comod și familiar.

Cum a fost si sederea noastra in Cambridge! Ce mai cursa cu obstacole pentru amândoi! Nimic nu m-a facut să realizez cam cât de mult îmi doresc să cresc și să mă dezvolt profesional într-un mediu care să mă provoace decât să lucrez într-o grădiniță britanică din UK cu salariu minim pe economie, 40 de copii în grupa și o colegă cu 10 clase care îmi era superior ierarhic și care mă tot compătimea că veneam din România orfelinatelor lui Ceaușescu. Nimic nu m-a făcut să realizez că iubesc România cu fiecare centimetru al ființei mele decât momentul în care a început Brexitul și s-a dat liber la xenobie în rândul meltenilor, dar și al educaților britanici.

Una dintre amintirile pe care le prețuiesc foarte mult este călătoria noastră călare până în Wales. Am trăit un basm străbătând cu tine țara în lung și-n lat și pe alocuri debusolant datorită sensurilor de mers inversate. Am dormit în cort cu toate hainele de pe noi, ne-am plimbat pe faleza galeză și am băut un cico la o crâșmă locală după ce am admirat casele de vacanță de pe malul mării. Drumurile erau așa de înguste și indicatoarele într-o limbă alambicată rău că aș fi putut să jur că suntem undeva prin Narnia.

Cu cât stau mai mult să reflectez, îmi dau seama că anii noștri împreună au fost cu de toate. Inclusiv cu o pandemie, urmată de o dospire de Puricel care în sine ne-a ridicat toate protecțiile posibile. După mult prea mult timp de stat în casă, izolați, făcut cumpărături online, nu tu un concert sau o bere cu prietenii, a urmat o perioadă de grijă prelungită. Să nu stau în căldură prea mare. Să nu mă zgâlțâie barca, autobuzul sau vreun avion. Să nu mănânc nu știu ce. Să nu mă mișc nu stiu cum. Hmmm… mda. Ceva total neobișnuit pentru amândoi care suntem pe stilul smuls când vine vorba de trăit. Dar până la urmă toata grija noastră a dat rod: l-am sădit, dopsit și răscopt pe Dimi. Rodul iubirii noastre. Băiețelul nostru iubit. Cel care ne-a făcut părinți și care ne învață în fiecare zi să fim oameni mai buni.

În ce direcție mă duc cu toate gândurile astea? Păi în direcția în care toate cele câte am trăit alături de tine, la bine și la greu, cu sau fără verigheta, m-au ajutat să mă maturizez în locuri lăuntrice care erau încă verzi și zălude. Sunt în continuare verde și zăludă… with a twist of wisdom, maturity and a whole lotta love. Pentru mine. Pentru tine. Pentru Dimi. Pentru familia noastră.

Sunt curioasă unde ne va duce drumul ăsta șerpuit!