Monthly Archives: July 2013

Jul19

切腹 幽玄

Posted on by
切腹 幽玄

Sunt unele scrieri in raport cu a caror intentie de punere in practica ma surprind fiind precauta si rabdatoare. E ca si cum las informatia sa dospeasca in mine, sa se amestece cu lichidele mele interne, si atunci cand intuitia imi spune ca sunt gata de pus in cuptorul creatiei ma apuc si le mai framant un pic pentru a aranja ultimele firisoare lipsa. Este si cazul actualului post care imi doresc declarativ sa fie unul complet ca informatie, in primul rand, ingrijit ca analiza, in al doilea rand si nu in ultimul rand… uman. Mi-am pus si muzica care sper sa ma ajute cu claritatea, ortografia si caligrafia.

yugen

Despre Japonia s-au spus multe de-a lungul anilor. Am luat contact virtual cu acele taramuri indepartate prin pelicule Shogun, The Last Samurai sau Memoirs of a Geisha si intotdeauna am avut impresia ca sunt invaluite de o aura de mister dintr-o alta lume. Si chiar nu ma inselam foarte tare pentru ca Japonia este in termeni de valori, demografie, fenomene sociale si perspectiva generala asupra vietii mai ceva ca Marte pentru Romania. Numai ca intotdeauna mi-am dorit sa cunosc mai multe despre martieni, asa ca nu m-am lasat usor.

Prin anul I de master domnul profesor Tudose s-a gandit ca ar fi oportun sa ne vorbeasca despre o calatorie a domniei sale in Japonia la un congres de psihiatrie. Aflat pe strazile aglomerate din Tokyo impreuna cu doamna profesor Tudose, s-a gasit brusc intr-un impas: trebuiau sa ajunga la aeroport si habar nu aveam in ce directie sa o ia, neavand la indemana nici o harta, nici un taxi. Astfel, precum orice om aflat intr-o situatie problematica, domnul Tudose s-a orientat spre o solutie, respectiv aceea de a intreba un om care se intampla sa fie pe aceeasi strada cu turistii cei pierduti cum ajunge la aeroport din punctul in care se afla.

Omul intrebat s-a oprit pentru cateva secunde, conform istorisirii, si dupa o analiza interna a nivelului sau limitat de limba engleza care nu i-ar fi asigurat o directionare inteligibila si optima, i-a luat de manuta pe cei doi romani si i-a insotit pana la aeroport, punand pe plan secund destinatia sa initiala. Domnului profesor Tudose i s-a parut fantastica aceasta diferenta culturala, atat de, incat isi facuse un obicei din a o da drept exemplu la cursurile sale de Personalitati Accentuate.

Care sunt totusi implicatiile la nivel social ale unor comportamente de acest tip? ar fi o intrebare naturala ma gandesc. Cum se traduce un astfel de comportament pentru noi europenii, pentru noi balcanicii si pentru noi romanii? Am face la fel? Categoric nu! De ce? Pentru ca din punct de vedere cultural si social nu sunt construiti in acest fel. Poate fi considerat acest comportament o forma specifica de ospitalitate? Da si nu prea. Se zice ca romanii ar fi ospitalieri, dar deja am conchis ca ei nu s-ar angaja in astfel de conduite extreme precum lasat totul balta si condus omul pana la aeroport. Daca aveti un exemplu exceptional care sa confirme regula, simtiti-va liberi sa va exprimati!

Sa fie vorba de un sentiment al responsabilitatii accentuat care sa il faca pe un japonez sa isi indrepte toate energiile si eforturile in directia furnizarii serviciului cerut, chiar si pe strada? Motivatia trebuie sa fie una foarte puternica, altfel nu ar impinge spre actiune. Exista mari sanse ca japonezul care ar fi trecut nepasator pe langa cei doi turisti debusolati fara sa le dea o mana de ajutor sa nu mai fi reusit apoi sa puna seara capul pe perna, macinat de remuscari intrucat nu facuse ceea ce trebuie.

Pentru ca in Japonia am aflat cu stupoare ca oamenii sunt condusi intrinsec de datorie, de a face ceea ce trebuie. Supraeul lor este un adevarat tiran asupra Sinelui si Eului. Putin conteaza ce ne spune realitatea sau ce vrem sa facem, datoria ramane mai presus de toate! Testarea realitatii sau formele hedonistice raman doar niste posibilitati cu atat mai indepartate de cultura japoneza cu cat acest simt al datoriei este cultivat si promovat la nivel personal, familial, social si national.

images

Acum cateva saptamani am dat peste un documentar despre o padure dubioasa din Japonia, care detine in prezent reputatia de a fi destinatia preferata de sinucidere pentru japonezi. Padurea Aokigahara (青木ヶ原)sau in traducere libera Marea de Copaci, are o suprafata de 35 km patrati si se afla la baza Muntelui Fiji in partea de Nord-Vest. Datorita densitatii copacilor si lipsei unei faune specifice, padurea este cunoscuta pentru linistea sa neobisnuita.

Pana in 1988 statisticile vremii arata ca o medie de 100 de oameni pe an mureau de mana proprie in acele paduri.
In 1998 au fost gasite 74 de cadavre, iar in 2002 numarul a crescut la 78.
In 2003 rata sinuciderii in Padurea Aokigahara a crescut la 100 de oameni.
In 2004 108 oameni s-au sinucis printre acei copaci.
Cifrele spun ca numai in 2010 peste 247 de japonezi s-au decis sa isi puna capat zilelor acolo dintre care doar 54 au si reusit.
In 2011 cica cele mai la moda metode de sinucidere erau spanzuratoarea si supradoza.

De unde au aparut si semne care ii roaga pe oameni, doritori de moarte sau nu, sa isi reconsidere actiunile si sa nu comita acte necugetate. Documentarul il avea in prim-plan pe un domn, de profesie geograf, a carui ocupatie ingrata era sa patruleze prin acele parti in cautare de potentiali sinucigasi si/sau cadavre nedescoperite. Nu-i asa ca e un adevarat dream-job? Din manifestarile sale corporale am inteles ca isi lua misiunea foarte in serios si de fiecare data cand gasea cate un corp neinsufletit parca se rupea o parte din el. Pentru ca facea parte din acei japonezi care dezvoltasera o reactie puternica in fata fenomenului de sinucidere deja impamantenit prin partile locului. Si asa am aflat io ca oamenii se sinucid pe banda rulanta in Japonia. Mai mult ca in alte tari. Alarmant de mult.

Popularitatea locatiei pentru activitati de acest gen este atribuita in mare parte unei carti aparute din anii ’60: Turnul Valurilor (波の塔) scrisa de Seicho Matsumoto. Istoria locurilor arata ca acea padure era asociata cu moartea inca de prin secolul XIX cand se practica un obicei denumit Ubasute ((姥捨て)care implica ducerea persoanelor infirme sau inaintate in varsta in munti, intr-un loc izolat si lasarea lor acolo pentru a muri, fie prin deshidratare, foamete sau expunere.

Fermecator, nu? Tin minte ca era noapte cand ma uitam nevenind sa-mi creada ochilor ceea ce vedeam. Realitatea nu inceteaza sa ma surprinda si sa ma intrige in acelasi timp. La vreo luna dupa vizionarea acelui documentar Vice, am dat peste un altul, mai mare si mai frumos. Facut de un irlandez ca forma de coping cu o pierdere personala in relatie cu care omul nostru dezvoltase serioase sentimente de remuscare. Rene Duignan este un economist de varsta mijlocie, rezident japonez de 15 ani si aclimatizat strasnic cu obiceiurile locului, inclusiv cu acel sentiment al datoriei de care va vorbeam pe la inceputul articolului.

Asaltat constant cu intrebari de genul: Dar ce te-a determinat sa faci un documentar despre sinucidere in Japonia?, Duignan povesteste despre cum avea o vecina de vreo 30 si ceva de ani care ii tot suna la usa din cand in cand sa il intrebe de vorba. Asumandu-si politetea tipic nipona, irlandezul a rezistat pana cand a decis sa dea brusc televizorul pe mut cand o auzea sunand la usa, si sa nu ii raspunda la biletele pe care i le strecura pe sub usa.

Lunile au trecut pana cand Rene a observat ca vecina sa nu mai dadea nici un semn. O vizita neasteptata din partea ambulantei, i-a dat vestea ca femeia se sinucisese, considerand ca este ultima solutie a problemelor sale. Si cum e si normal, aproape reflex, in expatul irlandez s-a prabusit ceva si a decis in 2012, dupa ce s-a recompus sa isi puna tot doliul si durerea pierderii in folosul urmatorilor pe lista sinucigasilor din Japonia si sa faca un documentar denumit “Saving 10,000: Winning a War on Suicide in Japan” (自殺者１万人を救う戦い).

images1

Pelicula este realizata in engleza cu subtitrare in japoneza/engleza. Calitatile sale vocale, combinate cu stilul narativ o plaseaza peste nivelul documentarelor obisnuite pe teme sociale. Tema sinuciderii e criminala, ca sa fac o gluma de profil. Din pacate sinuciderea se vinde, si se vinde bine. Ca idee, fie care e directionata spre “Hai sa o facem si pe asta!” fie spre “Ce-ar fi sa ne oprim o data din asta!”. Sub aspectul accesibilitatii, Rene Duignan a tinut musai ca productia sa sa poata fi vazuta gratuit, online, ea devenind si material de prevenire a sinuciderii aprobat de Guvernul Japoniei si este inclusa in programe de constientizare a fenomenului sinuciderii in Japonia, precum si a metodelor de combatere a acestei realitati.

Structural, documentarul are cinci parti:

– The Suicidal Virus: descrierea culturii nipone si a unor cauze principale care potenteaza fenomenul sinuciderii;
– The Economy: banii si datoriile ca motivatii puternice in actul de sinucidere ca asumare a responsabilitatii si acceptare a vinei pentru pagubele produse;
– Demographics: copiii, batranii si femeile ca grupuri vulnerabile la sinucidere;
– Suicidal Prevention: luminile albastre din statiile de tren/metrou si sistemul de sanatate mentala din Japonia;
– Too Little, Too Late: evenimentul de viata care a generat pornirea intr-o astfel de cercetare, precum si concluzia ca nepasarea individuala a condus la extinderea suicidului ca fenomen social in Japonia.

In introducerea documentarului se vorbeste dens despre metodele principale de sinucidere preferate de japonezi care pornesc de la electrocutare, aruncat in fata trenului/metroului, spanzurare, taiat de vene, aruncat de pe cladiri pana la supradoze. Un psihiatru japonez afirma ca din punctul sau de vedere poporul japonez are un grad ridicat de sugestibilitate, ceea ce il face vulnerabil la imitatie comportamentala. Adica, vedem pe unul cum isi ia gatul la TV, dupa care ne incolteste si noua in minte aceasta idee.

Mai mult decat atat, media si o serie de scriitori contribuie la portretizarea sinuciderii ca un act de frumusete si datator de pace interioara. Problema nu se pune daca sinuciderea e ok sau nu, ci cum anume sa o infaptuiesti ca sa fie cat mai bine pentru tine si pentru familia ta. Exista adevarate manuale de sinucidere care te invata algoritmic cum sa iti duci intentia la bun-sfarsit. Sinuciderea mai este vazuta ca o modalitate de divertisment pentru public intrucat se bucura de o atentie media bolnavicioasa, cu detalii specifice. Se face evident si mentiune cu privire la Padurea Aokigahara care nu numai ca este locatia ideala de sinucidere din Japonia, ci si la nivel mondial!

Aspectul economic joaca un rol extrem de important in complexa dinamica a procesului suicidal in Japonia de la debutul sau in ideatia individului, pana la trecerea la actiune. Aparent exista companii de asigurari de viata care permit incheierea unei polite de asigurare de viata cu clauza ca incasarea clauzei se poate face doar daca pe parcursul a 12 luni beneficiarul politei nu se sinucide. Eh! Ziceti voi ca nu-i tare asta! Adica stai si rabda tu un an, puneti planul cap la cap si dupa te sinucizi ca familia ta sa incaseze niste bani cu care sa plateasca datoriile la intretinere, educatia copiilor si ipoteca pe casa. Japonezul are un sentiment foarte puternic de datorie in raport cu datoriile sale.

E cam la mintea cocosului! Ceea ce il face si vulnerabil la acte de disperare in cazul in care constata ca nu are cum sa isi plateasca altcumva darile. De asemenea, pe langa aceste companii de asigurare, exista si ceea ce se numeste Consumer Finance Companies, care nu sunt altceva decat niste societati legale de camatarie care beneficiaza de reclame TV de-a valma, cat si de suport bancar. O statistica interesanta ne deschide ochii cum ca in 2005 5000 de japonezi s-au sinucis, iar toti acesti oameni aveau polite de asigurare de viata incheiate pe neve. Probabil era o clauza scrisa cu font de 5 la baza paginii 2246739 din contractul incheiat cu camatarii high-tech. Si ghiciti ce? Banii au fost incasati de catre camataaaari.

Cand vorbim de economia japoneza ne duce gandul fulger spre workholism, pentru care Japonia e patria-muma! Un biet corporatrist cum zice un om drag mie, se confeseaza camerei spunand ca desi declarativ si oficial programul de lucru se termina la 5:30 P.M. daca rupi usa, iti auzi vorbe despre cum nu intelegi cultura organizationala, si nu esti unul de-al lor. Asa ca tre’ sa stai. Pentru ca ai deadline-uri imposibile care te fac sa-ti doresti sa fi fost in fact dead. Pentru ca simti ca muncesti 24/7 ca soricelul in rotita, ca te simti mic, inutil si deprivat de somn frate! Suna cunoscut pentru unii dintre voi?! Si aici imi iau un moment de gratie in care sa ma felicit si sa multumesc sortii ca nu lucrez intr-o multinationala. Aleluiaaaa!

Gaura neagra a profesiilor de pe piata muncii nipone este taximetria. Si acolo oamenii muncesc schimburi de 30 de ore si li se poate citi pe fata lipsa sperantei, a unui scop in viata. Tacere si resemnare vorba celor de la I.P.R. Taximetria e optiunea valida pentru oamenii disponibilizati din companii mari care in plina recesiune nu au reusit sa isi gaseasca un alt loc de munca, din cauza varstei sau lipsei de calificare si ajung sa faca un ban cinstit conducand oameni dintr-o parte in alta a orasului.

Datele demografice nu prea arata bine nici ele. In sensul in care treaba asta cu suicidul ca inception adanc infipta in mintile japonezilor incepe din scoala. Sistemul educational japonez normeaza si prin urmare nu e dornic sa-i gratifice sau accepte pe cei speciali, diferiti. Asa avem bullying cacalau, care in 2011 a dus la siunciderea unei fetite de 8 ani! 8 ani!!! Ea a fost initiat hartuita la greu la scoala de catre colegii ei de clasa, alti copii tot de 8 ani, ajungand pana in punctul in care i-au scris pe lunch-box ザ, adica MORI! Si asa a si facut. S-a dus acasa si s-a spanzurat cu un prosop pe clanta usii de la camera ei. Scoala in prima instanta a zis ca e o exagerare, si ca fetita si-ar fi scris singura pe cutie, dar post-mortem s-au gandit sa ofere o scuza oficiala parintilor. De parca mai interesa pe cineva regretul lor!?

Tinerele fete care vin de la sat la oras in cautarea unei vieti mai bune, sau a succesului si sfarsesc in bordeluri frumos luminate si cu visele zdrobite. Lucru care le conduce pe cararea pavata cu bune intentii a taiatului de vene. Femeile care sunt victime ale violentei domestice in Japonia nu au nici ele o soarta prea buna. O data iesite din situatia de abuz sunt institutionalizate pentru o perioada si primesc ceva suport in criza, dupa care sunt trimise inapoi pachet la familia de origine. Care zice: Pai ce te-ai intors pe capul nostru? Nu vrem sa avem inca o gura de hranit la masa! Nu ne intereseaza ce probleme ai, dar te descurci! You are not welcomed! Si uite asa, aceste femei ajung sa isi taie venele pe lung si/sau pe lat considerand ca e mai bine sa mori, decat sa traiesti ca o povara pentru familie.

Ceea ce considera si batranii niponi. Din totalul oamenii care incearca sa se sinucida anual, o treime sunt batrani. Pentru ca se simt singuri, neputinciosi, fara prieteni, pe prisos. Unii dintre ei ajung la psihiatru acuzand o stare generala proasta ceea ce a dus la introducerea termenului de depresie mascata in psihiatria japoneza. Primind un astfel de diagnostic, acei batrani primesc retete cu somnifere, antidepresive si tot asa pe care le papa cu constiinciozitate. Altii ajung in saloanele cu jocuri de noroc insotiti de o sticla de Jack. Dar aflam tot din acest documentar ca din punct de vedere oficial, Japonia nu are o problema cu jocurile de noroc sau cu alcoolismul. Pentru ca e multa distractie si veselie acolo, asa ca nu-i nici o problema, da?

La partea de preventie a sinuciderii in Japonia mai avem un pic si ne luam cu mainile de cap. Deci in 10 ani, peste 300,000 de oameni au murit prin sinucidere. Si totusi masurile de preventie si combatere a fenomenului sunt timide. Dupa ce autoritatile s-au tot saturat de oameni care se arunca in fata metroului/trenului au bagat garduri cu usi care se deschid doar cand ajunge trenul in statie. Si au mai bagat ceva: lumini albastre in statiile de metrou/tren. Say whay? Pai da, simplu si cinstit. Si n-o sa va vina sa credeti, dar a functionat. Luminile albastre erau insotite si de un mesaj auditiv care zicea: Uita-te spre lumina albastra si totul va fi bine. Si a fost! Pentru ca s-a facut apel la psihologie de baza: totul va fi bine inseamna ca totul va fi bine! Mai ales daca cineva iti repeta obsesiv acest lucru. Iar albastrul prin definitie este o culoare care faciliteaza relaxarea si instaurarea calmului.

Sistemul de sanatate mentala din Japonia e cam depasit de situatie. Din 30,000 de suicidari anual, 10,000 sunt spitalizati si cam acolo raman. Pe tratament anti-psihotic, fara suport comunitar, fiind considerati verigile slabe ale societatii nipone. Din numarul total de oameni care se prezinta la spitalele de urgenta, 10 – 20% au incercat cu siguranta sa se sinucida. Ce face sistemul pentru ei? Le pune un plasture pe buba si ii trimite acasa. Sa mai incerce o data. Poate de data asta reusesc. Practica psihoterapeutica, consilierea psihologica, interventia psihologica in criza nu prea exista ca solutii in Japonia astfel incat oamenii care ajung in astfel de situatii fie se bucura de 3-4 minute din atentia unui psihiatru care are o norma de vreo 40 de pacienti pe zi de vazut, fie poate suna la help-line-ul anti-suicid unde poate vorbi cu cineva tot vreo 5 minute maxim ca sa nu tina linia ocupata.

Documentarul se sfarseste cu ceva speranta, ca sa nu ne apuce gandurile negre, nu de alta! 😉 Undeva pe Stancile din Tojinba (東尋坊) e un nene, fost politist, actualmente pensionat, care s-a gandit ca in loc sa se sinucida mai bine isi deschide o cafenea cu banii de pensie si incepe o actiune pe cont oarecum propriu. Actiune de patrula pe acele stanci care sunt de asemenea celebre intrucat pe o perioada de 30 de ani, mai bine de 646 de oameni si-au cautat si gasit sfarsitul acolo. El a reusit cu ajutorul a vreo 80 de voluntari ca in 7 ani jumate sa salveze 297 de oameni de la a se arunca in Marea Japoniei cu scop de moarte, dintre care 6 au recidivat si murit pana la urma.

Sa mai zic ca tot acest om a incercat sa depuna ceva documentatie catre autoritati pentru a-i determina sa securizeze zona datorita riscurilor implicate? A facut-o si pe asta! Fara folos, dat fiind ca guvernul japonez a considerat ca beneficiile turistice primeaza in fata sinuciderii si nu pot securiza o zona turistica. Nenea spune ceva foarte interesant si anume ca: Nodoby wants to die! All they need is somebody to talk to them!

Concluziile pe care le poti trage ca persoana dupa ce te uiti la un astfel de material sunt numeroase. Io o sa ma rezum la doua:
– Nu ne trezim intr-o zi, in deplinatatea facultatilor mentale, fara nici un trigger/stresor ca vrem sa ne sinucidem! Sinuciderea e o modalitate de coping extrem la o realitate insuportabil de stresanta pentru individ!
– Ceea ce ne omoara cu adevarat este nepasarea fata de propriile noastre trairi, experiente, dorinte, idealuri, cat si fata de cei din jurul nostru cu bagajul lor de trairi, experiente si nazuinte!

Jul18

Urban Fatherhood

Posted on by
Urban Fatherhood

In fiecare dimineata, de cand pun piciorul inafara barlogului pana cand ajung la destinatie, de dupa ochelarii de soare ma uit roata in jurul meu vrand parca sa descopar detaliile umane ale orasului. De o buna bucata de vreme privirea mi se duce aproape tinta spre copii, parinti si copii, copii impreuna cu alti copii, copii si bunici, copii si pisici, copii pe strada. Laitmotivul e evident.

Ieri mi s-a facut pielea de gaina. La propriu. Pentru ca am avut sansa sa fiu martora la o desfasurare de parentaj patern de o volubilitate si frumusete rar intalnite. Alergam dintr-o parte in alta intr-o graba caracteristica, plonjand dintr-un autobuz in altul. Si din autobuz in troleu si tot asa. Trebuia sa ajung la Cismigiu.

Aflata in 311 ma uit un pic precipitata de presiunea timpului in spate pentru a investiga daca se afla vreun troleu care m-ar ajuta eventual sa ma teleportez la destinatie. Vad un 70. Imi fac planul de bataie si cobor la Armeneasca pentru a-l astepta cu nerabdare. Vine. Ma urc pe la usa din mijloc. Cele trei scaune din fata usii cu pricina erau ocupate de niste oameni.

Recunosc ca nu am stat in prima instanta sa ii analizez cum imi e de altfel obiceiul, dar un lucru mi-a atras atentia: restul calatorilor din troleu migrasera inexplicabil spre extremitati lasand un mare gol in mijloc. Ma prind de o bara si nu trece mult timp pana cand realizez olfactiv care era motivul relocarii partenerilor mei de calatorie. Putea! Moderat… A nespalat de cateva zile si mers prin soare transpirat.

Nimic nou sub soarele R.A.T.B. pana acum. Cele trei locuri erau ocupate de patru oameni: un barbat si trei baieti. Mi-a fost deajuns o privire (vorba cantecului) sa-mi dau seama ca cei patru formau o familie. Cum? Pai intre ei la nivel non-verbal resimteam o legatura foarte stransa. Se priveau, isi zambeau, se tineau in brate.

Tatal statea ca un adevarat cap al familiei pe locul din fata, asumandu-si postural pe de-a-ntregul rolul. In spatele sau statea baiatul cel mare, adolescent de vreo 15 – 16 ani, care il tine in brate pe mezinul familiei, un tanc de 4 – 5 ani. Locul din spate era ocupat de baiatul mijlociu, care sa fi tot avut vreo 10 – 12 ani.

Ceea ce m-a facut sa ma deplasez fizic de unde stateam pana in dreptul scaunelor lor a fost modul in care tancul comunica cu taica-sau si viceversa. Botul de om era vizibil agitat, gesticula amplu, isi bulbuca ochii si scotea niste sunete care si-ar fi dorit tare-tare sa fie intelese de tatal lui. O tulburare de limbaj il facea totusi sa vorbeasca intr-o pasareasca greu-descifrabila. Dar asta nu il facea sa renunte. Vorbea in continuu, aratand cu degetul spre geam, spre genunchiul lui taica-sau, se uita in stanga si in dreapta incercand sa isi contureze o poveste cu sens.

Tatal sau il urmarea grijuliu si afectuos cu ochii, dand din cand in cand din cap ca sa ii dea de inteles fiului sau ca… il asculta si il intelege. Asta ii dadea curaj pustiului sa continue. Cand dupa eforturi numeroase tatal finaliza prin a spune:

Mai tata, nu te inteleg!

pustiul mai aprig incerca sa ii comunice parintelui lui folosindu-si chiar si tot corpul, ceea ce vroia sa spuna. Dupa un astfel de episod, vazandu-l oarecum obosit de baiat, tatal ii pupa manuta mica si prafuita care se tinea de manerul scaunului sau.

Copilul zambi si dadu sa-l pupe… pe gura pe fratele mai mare in bratele caruia se tot misca nelinistit. Fra’-su isi feri capul izbucnind in hohote de ras. Tatal se apleca si ca intr-un aparte ii spuse flacaiandrului:

A vazut ca l-am pupat si vrea si el acum sa pupe pe cineva.

Cel mare dadu din cap, cum ca intelege si nu paru deranjat catusi de putin de manifestarile neobisnuite ale fratelui sau mai mic.

In tot acest rastimp, fratele de mijloc se simtea oarecum exilat pe locul cel mai din spate asa ca incepu sa-si gaseasca preocupari adiacente. Mai intai, fu primul care sesiza prezenta mea langa ei. Se uita scrutator la mine parca intreband:

Da’ tu ce cauti aici langa noi? Nu simti ca putim?

Vazandu-l ca se uita insistent spre mine, imi dau jos ochelarii de soare si ma uit si eu la el. Nescrutator.

Intoarce brusc privirea, isi da jos unul dintre papucii prafuiti si incepe sa se scobeasca intre degetele de la picioare descoperind o basica de care se apuca sa traga cu nadejde. Tatal lui se opreste din vorbit cu cei doi baieti care stateau unul in bratele celuilalt si isi comuta privirea spre celalalt baiat zicand:

Ce ma Adi, te-ai suparat ca vorbesc cu astia mai mult decat vorbesc cu tine?

Adi, cu un aer miserupist care ascundea o emotie relativ puternica zice:

Nu ma, nu! Nu ma intereseaza!

Tatal continua:

Sa stii ca vorbesc mai mult cu ei ca sunt mai aproape de mine. Nu vrei sa vii tu in locul lor si ei sa se duca in spate?

Adi nu se lasa induplecat si zice:

Nu ma, nu! E bine asa!

Dupa care se uita la mine care ma uitam la mezinul sturlubatic avand pe fata un mare si luminos zambet.

Am mai stat pret de doua statii observandu-i pe cei patru barbati manifestandu-se ca o familie in toata puterea cuvantului in troleul 70 spre Cismigiu. Daca ar fi sa ma duc spre categorizarea lor, as spune ca erau dezavantajati economic si social. Ca erau murdarei, cu haine ponosite, cu pielea batucita de soare si lume. Bratele tatuate ale tatalui tradau si ceva sederi prin parnaie, in timp ce modul in care vorbea te ducea cu gandul la o tulburare fie de limbaj, fie de gandire.

Numai ca toate astea, toate, piereau in fata blandetii si grijii pe care omul asta o manifesta in relatie cu copiii lui. Nu stiu daca exista si o mama… Putin conteaza de fapt, pentru ca acest tata nu avea nici o problema sa le fie si mama si tata baietilor lui. In umezeala ochilor i se citea mandria si dragostea pe care le nutrea pana in adancul fiintei sale pentru copiii lui.

Nu stiu daca copiii mergeau la scoala, dar din nou, putin conteaza lucrul asta. Ceea ce conteaza foarte mult e ca acesti copii nu fusesera lasati in voia sortii, pe strada, la cersit.

Ca erau iubiti si ingrijiti in felul in care putea parintele lor. Cu tot sufletul.

Ca poate nu dormeau intr-o casa a lor, plimbandu-se nomad prin locatii straine, dar intotdeauna protejati de parintele lor care emana un simt de raspundere patern pe care il intalnesti la putini tati.

Ca isi accepta neconditionat copiii si le arata prin pupaturi si rasete ca ii e drag sa stea in preajma lor.

Ca nu se enerva in fata tancului care nu putea vorbi ca ceilalti copii, si il incuraja fara vorbe sa continue sa vorbeasca asa cum poate el.

Si acum va/ma intreb:

Cam cati parinti reusesc performanta de a-si accepta si iubi copiii asa cum sunt ei, fara sa le puna conditii, fara sa se enerveze ca n-au luat 10 la mate’ sau nu vorbesc corect romaneste?

Cati parinti isi iau timpul sa observe dinamica fina a familiei lor, punandu-si in functiune inteligenta emotionala precum acest om?

Cati parinti impovarati de lipsurile financiare sau cu sufletele incetosate de probleme personale au puterea sa nu isi lase copiii intr-un centru de plasament sau in grija altora, si aleg in schimb sa le ofere acestora cadoul cel mai de pret: cei sapte ani de acasa?

Am coborat din troleu simtindu-ma norocoasa si onorata in acelasi timp ca luasem contact cu acei oameni. Pentru ca tati ca acel domn inteleg ce inseamna sa fii cu adevarat parinte… impotriva tuturor sanselor.

empty_troley____by_iulian_da_gallery-d5pw6ra

Jul16

Barbatii, gentiletea, mania si… regulile

Posted on by
Barbatii, gentiletea, mania si… regulile

E un nene pe planeta asta care pe la 1875 s-a gandit ca ar fi fain, util si curajos sa scrie “A Gentleman’s Guide to Etiquette”… Cecil B. Hartley. In 2013, adicaaaa 138 de ani mai tarziu, reflectiile sale merita luate in considerare de catre barbatii cu aspiratii de domni, cat si de domnitele care le ingaduie acestora sa se lase prada din ce in ce mai des impulsurilor neanderthaliene.

In contexte in care zvacurile instinctuale se potrivesc fix ca nuca in perete. Recunosc ca sunt o femeie careia stilul si staif-ul i se par indispensabile. Mai ceva decat lenjeria intima… ;).

Gentiletea unui barbat mi se pare la fel de importanta ca tandretea sau diplomatia unei femei. Si acum aveti motive indreptatite sa ma etichetati “exemplar uman feminin de moda veche”. I’m a classic, baby! Reguli sunt multe… Nu toate coerente… Cateva de capatai… Multe aparent discriminatorii… Dar nu poti sa stii dupa ce repere sa te ghidezi in comportamentul tau zilnic de gentilom, daca nu iti arunci un ochi peste cam toate.

Asa ca dragilor, purtatori de butoni, lavaliere si redingote, cat si aspiranti la a fi purtatorii accesoriilor anterior mentionate, hai sa vedem cum sta treaba cu gentiletea in societate! N-o sa renunt la gandirea-mi critica nici de data aceasta, astfel incat acolo unde mi se pare ca antichitatile lui nea’ Hartley nu se potrivesc nicicum cu prezentul nostru cel de toate zilele, ma voi exprima in consecinta.

Pe pozitia prima se afla ideea ca distragerea atentiei in timpul convorbirii facand apel la telefon, ceas sau agenda e culmea… lipsei de educatie. Oboseala sau plictiseala nu vor justifica niciodata un astfel de gest, etichetat drept nepoliticos. Tind sa fiu de acord, cum atat mai mult cu cat atunci cand vorbim de o intalnire care tine de sfera vietii personale intre un barbat si o femeie.

De ce? Pentru ca daca vrei sa fii acolo, vei face tot posibilul sa elimini posibilele surse de bruiaj. Daca totusi lucrezi in slujba regalitatii si il faut ca trebuie sa dai/raspunzi la un telefon e musai sa ceri si permisiunea domnitei pe care o lasi asteptanda.

Regula numarul 2 se refera la tendinta tot mai des intalnita a noastra a tuturor de a ne grabi si implicit de a-i grabi si pe cei din jurul nostru. De a-i intrerupe. E litera de lege ca nu se face sa-l intrerupi pe omul care incearca sa-ti spuna ceva. O gluma. O poveste. Corecta. Incorecta. Stiuta. Nestiuta. Acorda-i timp interlocutorului tau sa se desfasoare, si poate in acest mod iti va acorda si el tie timp sa te/iti expui in modul propriu si caracteristic.

Pe masura ce crestem in clasament apar reguli din ce in ce mai evidente, dar a caror respectare nu-si mai gaseste locul in urbanismul zilelor noastre. Cum ar fi: Nu incerca niciodata sa iti demonstrezi dreptatea prin ridicarea tonului, aroganta sau jigniri. Politetea si sinceritatea categoric iti vor fi mult mai de folos. Nu ma agrenez in a afirma acum ca toti barbatii existenti sunt niste urlatori irationali, dar cand vine vorba de aroganta, sa avem pardon!

Pare a fi o credinta impamantenita in randul aspirantilor la statutul de domn ca daca esti arogant, vei cuceri irevocabil publicul, cu precadere cel purtator de fuste. Ceea ce se intampla cu subsemnata, mandra purtatoare de fusta care isi mai smuceste fraiele propriei vanitati din cand in cand, in cazul in care da nas in nas cu un stimabil arogant, e sa il coboare prin apelul la piedica de pe piedestalul sau de unde tocmai dorea sa se manifeste. Sa fie de rau? Nepoliticos clar e, dar acum nici io n-am zis ca as fi usa de biserica.

O alta regula care poate ridica ceva sprancene e cea in care nu e chiar de bun-gust sa te apuci sa vorbesti despre propria afacere sau profesie in societate, intrucat asta ar insemna ca iti acorzi un pic cam multa atentie in detrimentul partenerilor tai de conversatie. Da si nu… E fain frumos sa nu te apuci sa asasinezi pe toata lumea cu toate proiectele tale de succes intr-un limbaj atat de specializat incat cauzeaza strepeziri de dinti, pentru ca in fond si la urma urmei, pe nimeni nu intereseaza atat de tare TOT ceea ce faci tu, inafara de tine, bineinteles. Dar, cand e vorba de schimbat pareri si opinii, nu vad care ar fi problema fluturarii nevinovate a statutului profesional… 🙂

Cica gentilomii sunt prin definitie inteligenti, culti si modesti. Ooof, deja simt cum unii dintre cititorii mei deznadajduiti de aceste preconditii se duc sa isi mai cumpere cativa metri cubi de carti intru culturalizare. Dar pentru cei a caror inteligenta e autentica, aflati ca daca incercati sa va afisati ostentativ superioritatea intelectuala abordand subiecte pe care doar voi le stiti, ca sa vada lumea ce destepti sunteti voi, gentilomia se duce pe apa sambetei. Pentru ca amabilitatea si respectul fata de sentimentele si opiniile celorlalti primeaza in fata materiei cenusii folosite fara cap.

Adeziunea, cat si aderenta catre… mi-e greu s-o spun in anul 2013, ceea ce nu inseamna ca nu exista inca sistemele de clasare sociala… inalta societate, sunt conferite atat de capacitatea de a vorbi a omului, de elocinta sa, cat si de capacitatea sa de ascultare. Daca habar nu ai ce si cum iti iese pe gura, si mai mult decat atat, nici nu iti iei timp sa ii asculti pe cei din jurul tau, vei constata ca nu prea iti gasesti locul in anumite cercuri sociale in care oamenii sunt obisnuiti sa aibe astfel de conduite.

Trebuie oare sa mentionez ca e de total prost-gust sa tragi cu urechea, interceptand conversatii straine care nu te includ, si prin urmare nici nu te privesc? Sper ca nu… Daca, impotriva tuturor sanselor, te nimeresti foarte aproape de o astfel de ispita, tot ceea ce trebuie sa faci e sa… pleci! In alta parte, unde sa te inserezi politicos in discutie, nu sa o rapesti sau deturnezi. Stiu ca e greu. Mai stiu ca ea, curiozitatea a macelarit o groaza de pisici. Dar noi nu vrem sa fim pisici sau motani, ci gentilomi, nu-i asa? 🙂

Si daca tot vorbim de discutii, atunci cand ne angajam intr-un astfel de demers e de preferat sa fim scurti si la obiect. Un barbat gentil si om pe deasupra, nu va bate apa in piua niciodata, nu va recurge la distrageri prelungite sau observatii interminabile. Cum spune poetul: short is the new long. Keep calm and keep it short&simple. Nu prea ai cum sa dai gres cu o abordare de genul asta complimentata de doza zilnica de curtoazie.

Incercati sa nu va lasati captati de mirajul lingusirii, pentru ca va veti trezi asaltati si de prostie si ingamfare. Deci partea cu “Ma scuzati, era sa aveti o scama. Imi permiteti sa va perii un pic?” iese din discutie. Pentru bunul mers al lucrurilor in drumul vostru spre gentilomie. Nu acceptati, si fara doar si poate nu va apucati de astfel de comportamente.

In situatiile in care sunteti absolut siguri ca oponentul, rivalul, interlocutorul nu are dreptate neam in punctul sau de vedere, pastrati-va calmul! Argumentele si contra-argumentele vor avea mai mult impact daca sunt etalate cu claritate fara jigniri. Daca in tot acest iures argumentativ constatati ca el, stimabilul, e de neclintit in prostia… uhm… pardon, opinia sa, simtiti-va liber sa mutati conversatia spre un alt subiect, lasandu-l pe el imbratisat cu propria parere eronata, si protejandu-va in acelasi timp de eventuale furii si iritari proprii.

Despre politica numai de bine. Cu totii avem convingeri mai mult sau mai putin politice. Unii sunt mai conservatori, in vreme ce pe altii ii napadeste liberalismul. Oricare ar fi ele, convingerile politice, nu trebuie inflamate, impuse sau scoase ca arsenal de lupta in cazul in care se lasa cu o dezbatere agripa pe teme politice. E mai bine sa fi un politician neindemanatic si un gentilom pe cinste, decat sa fii Homo Politicus, lipsit de orice urma de gentilete. Parerea mea! 😉

Se stie deja ca atunci cand vorbim despre oameni, cu alti oameni, terenul devine alunecos. Cuvintele trebuie alese cu grija si comparatia evitata pe cat se poate. Oamenii pot fi buni in sine, nu neaparat comparati cu altii. Daca va duceti in directia comparatiilor intre cunostinte, prieteni sau rude, veti lasa publicului auditor un gust amar de impolitete si imprudenta. Hai sa ne abtinem si de data asta! 😀

Tot in cadrul discutiilor, trebuie pe cat posibil evitate subiectele care i-ar putea rani pe cei care lipsesc, si cica un gentilom nu se va angaja in astfel de acte. Acum chiar ca mi se pare usor exagerata aceasta trebusoara. Pentru ca in contextul in care nu vorbim de proverbiala barfa de genul “Ia uite ma ce-a mai facut X-ulica! Iti vine sa crezi ca a fost in stare de asa ceva?”, consider ca se pot atinge subiecte delicate cu blandete si gentilete… demne de un gentilom. Acum de cata blandete si gentilete sunt capabili si dispusi ai nostri barbati in ziua de azi e o dilema in sine…

Si lista celor care NU se fac e lunga si sinuoasa continuand cu tinerea sub control a tendintei de a supraincarca un dialog cu “vorbe de duh” citate din carti, evitarea pedanteriei, abtinerea de la a hipercorecta oamenii cu care te angajezi in discutii, evitarea limbajului tehnic (even if you’re a rocket scientist, my friend!), tinerea in frau a bufoneriilor proprii – hai sa radem impreuna de ceva, nu noi de tine!, asasinarea laudaroseniei, echilibrarea intre rafinament si profanitate in discutii, starpirea pornirii de a vorbi intr-o alta limba doar de dragul de a arata ca stii si poti, mentinerea calmului, decantarea conversatiei de barfe, promovarea discretiei pe principiul “niciodata nu vorbim de funie in cas spanzuratului” si pana la introducerea cu tact a mentiunilor care arata cat de mult ati calatorit voi prin lume.

the_gentleman_by_A_u_R_e_L

Oare e desuet sa punem pret inca pe conventiile sociale de acest tip intr-o societate care e intr-o continua metamorfoza? In care nu avem timp cateodata nici sa ne privim in ochi ca lumea, daramite sa ne permitem luxul sa nu raspundem la telefon, acordandu-i persoanei din fata o atentie nemarginita. Am intalnit barbati gentili si care nu s-au grabit sa se lepede de conditia lor de oameni. Ceea ce imi confirma ca acest Graal al politetei si respectului exista. Se intampla printre noi. Dar stiti voi cum e vorba aia: It takes a gentleman to see one! Same goes for lady-hood… Somn usor, dragilor!

Jul9

Abso-psycho-lutely!

Posted on by
Abso-psycho-lutely!

Daffodil__by_froststick

Imi propun prin acest post care sper sa nu fie mare cat o zi de post sa imi spun pasul… oful… doleanta. Ma uit in stanga si-n dreapta si nu exista zi (de la Dumnezeu daca tot am inceput cu accente religioase) in care sa nu ma impiedic de vreo incercare de comercializare a continuturilor psihologice sub diverse modalitati.

Media a explodat de cativa ani buni cu articole glossy despre “Cum sa-l recuceresti in 10 pasi?” sau “Pazeste-te de 5 tipuri toxice!”. Sa zicem ca inteleg nevoia femeilor care se declara profane intr-ale psihologiei sa mai citeasca din cand in cand articole de buzunar. La TV imi e dat sa vad exhibitii ridicole ale unor specialisti in domeniu care fie nu-s asa specialisti cum se declara, fie i-au orbit luminile de platou transformandu-i in niste papusele care fac frumos in fata telespectatorilor.

In practica, mai zilele trecute mi-a fost dat sa aud de un caz in care o psiholoaga… oloaga de o doaga, si-a depasit cu mult atributiile profesionale si etice, transformandu-se din psiholog in politai, din politai in asistent social, si din asistent social a incercat o revenire la stadiul initial, fara sorti prea mari de reusita. Dar asta cu etica si deontologia sunt deja detalii tehnice atunci cand omul nici macar nu are habar ce tre’ sa faca acolo-sa la biroul sau de persoana importanta si sfarseste prin a se juca cu vietile altor oameni in mod gratuit.

Trigger-ul meu pe ziua de azi, cel in virtutea caruia tot amestec pe aici opinii si idei din care mai improsc cu ceva lava profesionala, este un set de articole glossy, incluse evident intr-o publicatie glossy… online. Scopul meu nu e sa arunc cu noroi intelectual in stralucirea scrierilor respective, dar trebuie sa recunosc ca nu-s prea stralucite. Si ca nu-s stralucite e una, dar nici macar documentate nu-s.

Nu-i o pretentie exagerata de psiholog rigid pe care mi-o manifest acum, si nici macar nu cred ca despre psihologie ar trebui sa scrie doar psihologii. Daaaar jurnalistii care se inhama la un astfel de demers ar trebui sa-si respecte setul lor de principii etice si norme deontologice, si daca nu ma insel documentarea asupra subiectului asupra caruia doresc sa se opreasca jurnalistic este o conditie esentiala in actul creatiei.

Articolul cu pricina se numeste: “In pat cu… NARCISISTUL! 5 semne care il tradeaza” si bag seama ca face parte dintr-o serie de 4 capodopere (adica opere de citit in capot ;)) alaturi de “Top 5 zodii narcisiste: barbati care iubesc fara sa fie iubiti”, “Facebook, raiul narcisistilor” si “Vampirul narcisist: Iubind un barbat care nu poate iubi decat iubindu-se”. Mi-e clar ca toate sunt scrise de femei, dar nu stiu sigur daca de aceeasi femeie, ca partea cu numele autorului undeva pe la inceputul articolului nu prea se respecta in mediul online.

Ok, deci exista un trend ca femeile cu penita la purtator de la acea publicatie sa se focalizeze precum sacalii asupra barbatilor etichetati drept narcisici. Ma intreb daca doamnele in cauza cunosc etimologia cuvantului narcisic… Poate ca da, poate ca nu. Vine de la unul Narcis, va spun io! Care era un vanator frumusel de prin Grecia Antica care se preumbla prin Boeotia. Fiul lui Cephissus (zeul al raurilor) si a nimfei Liriope, acest omusor era extraordinar de mandru si ii cam desconsidera pe cei care il iubeau. Asa ca s-a gasit o muiere sanatoasa, pe numele ei Nemesis, care l-a atras pe misel la un iaz unde Narcis al nostru se holba si se indragosti subit de imaginea din apa, fara sa realizeze ca este propria sa reflectie. Asa ca Narcis ramase acolo, incapabil sa paraseasca acea frumusete sub-acvatica si sfarsii cam mort.

Io vad o alta tendinta care chiar ma calca grav pe nervi in randul scriitoreselor, cat si al cititoarelor de maculatura da stil da viata: ca una-doua pun etichete patologizante pe niste comportamente pe care le identifica (cu maiestria lui Hercule Poirot) la barbatii din preajma lor. Concluzia implicita: ei sunt narcisici, noi suntem niste victime. Da’ de ce sa facem una ca asta? Pe bune daca mai inteleg ceva? Ca sa vada EI ca NOI suntem cu 3 secunde mai inteligente, sau cel putin incercam sa parem? Aici am shiftat un pic spre rolul meu de femeie de la cel de psiholog, si nu prea inteleg strategia asta de coping cu barbatii din jurul nostru.

Fetelor io va dau un singur sfat (vorba cantecului): nu incercati drumuri din astea serpuite pentru ca atunci cand il tratezi pe cel de langa tine ca pe un… dusman, de care trebuie sa te aperi, asupra manifestarilor caruia trebuie sa te informezi din tratatele de psihiatrie, atunci el in contra-reactie se va comporta fix ca unul.

Sa revenim la ce ne doare. De fapt ce le doare pe doamnele cu articolele despre barbati narcisisti. Pai pe mine ma doare mintea, si pe ele le doare… treaba asta cu “narcisismul”. Hai sa facem niste delimitari ca sa imi mai treaca un pic migrena.

EGOCENTRISM = Atitudine a celui care priveste totul prin prisma intereselor si a sentimentelor personale, tendinta de a face din sine „centrul universului”;
NARCISISM = Admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica.

Carevasazica, egocentrismul este o atitudine, recte tine deeee… caracterul persoanei, adica latura atitudinal-valorica a personalitatii. Zlate ar fi atat de mandru de mine acum! Sau poate de el, ca era cam “narcisic” ce-i drept! :)) Egocentrismul mai e si o treaba foarte functionala in dezvoltarea copilului, in sensul in care in primii ani de viata (pana pe la 3-4 ani as zice io), copilul se crede “buricul pamantului” pentru ca este tratat ca atare de oamenii din jurul sau, pe de o parte, cat si pentru ca sa isi asigure supravietuirea, de pe alta parte. Ulterior, mai descopera si socializarea si da egocentrismul pe alocentrism.

Daffodil_by_RAichy

Narcisismul este o stare patologica care implica niste pulsiuni ale omului spre el insusi. Oare Garfield era narcisic cand spunea scalambaindu-se in toate felurile: I kiss myself! I kiss myself!? Adica nu-i de bine… E de rau! E de psihiatrie si spitalul noo. Tine de tulburarea narcisica de personalitate, cum suntem informati si in articolul ala cu “In pat cu… NARCISISTUL!”. Aici sa va tineti doamnele mele jurnaliste ca intram pe teren psihanalitic accidentat!

Deci voi ziceti ca “Narcisistul te face sa te simti nesigura de tine. Spune si face lucrurile in asa fel incat sa te faca sa te simti mai putin importanta, mai putin desteapta. Incearca sa te faca sa crezi ca ai avea o anumita problema. Mesajul sau neconstientizat este: Eu nu vreau sa ma simt nesigur de mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea. Din pacate, chiar fara sa isi dea seama, narcisistii iubesc sa anuleze farmecul personal al celorlalti, doar ca sa se simta ei mai importanti.”

Io ma intreb cum te poate face pe tine cineva, oricine sa te simti intr-un fel, oricare fel? Controlul asupra propriei emotionalitati unde sade: la dansul sau la tine? Ca daca nu-i la purtator atunci e cam groasa. Pentru ca, ghiciti ce, nimeni nu poate avea o influenta asa de mare asupra ta, decat in contextul in care tu ii permiti acest lucru. Suna complicat? E chiar foarte simplu. Daca el “te face sa te simti nesigura… putin importanta… mai putin desteapta (ca sa respect terminologia din articol)” asta inseamna ca undeva in fundul capsorului tau, in scenariul tau de viata, cineva important ti-a transmis un mesaj similar in raport cu care tu ai dezvoltat ceva emotii de respingere si revolta.

Si daca vorbim de mesajul analog de “Eu nu vreau sa ma simt nesigur pe mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea”, oare e vorba de tulburarea de personalitate narcisica asa cum afirmati cu atata siguranta in articol, facand o apologie simptomatica complexa a acesteia, sau pur si simplu de manifestari narcisice ca elaborari defensive, stari de grandoare care intruchipeaza un mecanism de aparare in raport cu anxietatea relationala?

Oare voi ce defense folositi in relatia cu partenerul vostru de cuplu? Ok, el e narcisic, iar voi scrieti intelectual despre cat de narcisic e el… deci folositi nitica rationalizare, intelectualizare, deplasare. Sa mai continui? Nu voi explica cele trei mecanisme de aparare insirate, lasandu-va domniilor voastre placerea de a le descoperi prin lectura.

Pazea ca am mai gasit o duda: “Narcisismul pare sa se fi nascut dintr-o istorie personala a abuzului, sau a sentimentului de a fi fost neglijat in copilarie, ceea ce duce la maturitate, catre situatii de atasament dominate de nesiguranta. Persoanele care nu au incredere in propria persoana asa cum sunt narcisistii, nu pot vorbi in mod coerent despre familia lor, iar amintirile lor sunt fragmentate si contradictorii. Cel mai comun mit pe care le place sa il exploateze este mitul familiei perfecte: au trait intr-o familie ideala. Nu le place deloc sa recunoasca problemele care poate au existat in familia lor.”

Unu la mana, cand zici abuz deja cititorul se duce cu gandul la batai cu strigaturi, deci hai sa folosim cu blandete unele cuvinte, mai ales cand ne adresam unui public neavizat. Doi la mana, atasamentul anxios poate a avea o paleta atat de mare de manifestari, iar narcisismul nu se incadreaza in cele esentiale. Poate fi eventual colateral. Generalizarea conform careia narcisistii se auto-declara ca provenind din familii perfecte e cam nefondata si foooarte stereotipa. Renuntati la ea, ca macane grav! Ca sa zic asa, am intalnit multi “narcisisti” care sunt autentici in istorisirile lor familiale. Si daca vorbim de mitul familiei perfecte, ne cam ducem spre idealizare ca un alt mecanism de aparare, nicidecum narcisism.

Ceea ce mi se pare evident in comportamentul relational al oricarui om este nevoia recurenta de valorizare si gratificare pentru ceea ce este, ceea ce face, ceea ce gandeste, ceea ce simte si tot asa. Naturalmente, in functie de gradul de satisfacere al acelei nevoi in copilarie, manifestarile prezente prin care omul isi reclama partea de valorizare pot fi mai mult sau mai putin accentuate. Dar de la tendinte pana la simptomalogie patologica e o cale atat de lunga incat nici nu-i vad capatul daca imi mijesc ochii.

La al doilea punct din care tu, fata draga care citeste articolul respectiv, il poti identifica in pat pe narcisicul tau de serviciu zice ca: “Narcisistilor le este frica de emotii. Emotiile apartin oamenilor si acestea isi fac aparitia in atatea si atatea forme, pe parcursul interactiunilor noastre cu ceilalti. Narcisistii incearca pe cat de mult pot sa evite emotiile, pentru ca manifestarea lor inseamna sa arate celorlalti ca pot fi si vulnerabili, ca pot la randul lor sa fie influentati de cineva sau ceva. Atunci cand o situatie devine prea emotionala, narcisistii au tendinta de a schimba subiectul.”

De obicei oamenii care recurg la mecanisme de aparare resimt frica, anxietatea ca ceva visceral. Deci fie ca adopti o atitudine de supravalorizare a propriei persoane, idealizare a unui eveniment/persoane/situatii, rationalizare sau intelectualizare e clar ca te cam caci pe tine de frica si organismul intra in mod defensiv. Evitarea in sine este un alt mecanism de aparare, dar n-as zice ca evitatea emotiilor ar fi chiar ceea ce se intampla in “narcisism”, ci mai degraba evitarea emotiilor negative, stresante. Ca atunci cand vine vorba de mandria asupra propriei persoane, oamenii care se apara astfel, nu au nici o problema in experimentarea emotiilor pozitive conexe.

Cica, si ma straduiesc sa citez cat mai fidel: “O alta tendinta comuna a personalitatilor narcisiste este aceea de a pune pe un piedestal pe anumiti oameni. Logica lor functioneaza astfel: Daca gasesc pe cineva perfect pe care sa admir si de care sa fiu aproape, ceva din perfectiunea sa va trece catre mine, iar eu voi deveni perfect prin asociere. De aceea, narcisistii au si tendinta de a idolatriza anumiti oameni”.

Aceasta “idolatrizare” nu este altceva decat mecanismul de aparare psihica al idealizarii. Si, apropo, voi nu aveti modele in viata, la care va uitati ca la soare? Daca nu, e cazul sa va cautati, ca fac bine mai ales atunci cand resimti nevoia de auto-actualizare. Si daca “narcisistul” cu care sunteti in pat va pune pe un piedestal, e de rau? Sau vi se activeaza ceva simtaminte de unworthiness care va cam impiedica sa va bucurati de inaltimi si sa admirati peisajul?

Si bomboana de pe coliva bietul barbat “narcisist”, crucificat glossy e: “Narcisistii au obsesia controlului. Nu suporta sa stea la mana preferintelor altor persoane, fiindca acest lucru le aminteste ca nu sunt complet independenti, ca trebuie uneori sa ceara ceea ce isi doresc si ca, mai rau, oamenii s-ar putea ca uneori sa nu prea fie dispusi sa dea”.

Sa zic la modul general, ca asta cu nevoia pronuntata de independenta si control asupra lucrurilor se intalneste cam la majoritatea populatiei cu ceva experienta de viata, fie ei barbati sau femei? Vulnerabilitatea nu-i tocmai cel mai confortabil simtamant asa ca noi, oamenii, ne alegem cu grija persoanele in fata carora ne putem da jos chilotii de fier ai controlului si independentei. Nu de alta, dar nu ne prea place sa fim surprinsi cu chilotii in vine.

Acestea fiind spuse, lasati toti “narcisistii” sa vina la mine! Promit ca n-o sa fiu Nemesis cu ei… Ii pun intr-un cerc sa ne jucam de-a impartasirea…;)