Niște muzică bună cu mesaj adecvat timpurilor pe care le trăim.
Niște umor creativ marca Ion Barbu.
Gândul că mâine dimineață mă voi pregăti de muncă cam așa…
Mirosul de iarnă venit din cele 4 grade care mi-au intrat prin oscioare până m-am zbârlit ca o găină.
Faptul că mă gândesc la cum o să mă îmbrac mâine la muncă, chiar dacă munca se va întâmpla în sufrageria proprie.
Îmbrățișarea lui caldă și adormită.
Un caston generos de supă de pui de țară fierbinte care m-a învelit pe interior mai ceva ca o pătură pufoasă sau o îmbrățișare de mamă iubitoare.
Un somn zdravăn de după-amiază potrivit cu toanele vremii meteorologice, cât și sociologice, ca să nu mai vorbim de toanele proprii.
Un așternut proaspăt și frumos colorat, așezat și întins pe pat după o metodologie obsesiv-compulsivă aparte, la care se adaugă o fereastră larg deschisă ca să îl îmbrace un pic în frig de seară.
Conversații cu oamenii apropiați nici întru liniștire, cât nici întru panicare. Doar întru socializare și normalizare.
Un duș fierbinte ca ‘cele rele să se spele, iar cele bune să se adune’. Unde mai pui și relaxarea și menținerea unei rutine de seară.
Pisiceală dublă, căci pisicile te pot învăța lesne cum să faci față traiului casnic. Mai un somn, mai niște apă, mai un căutat de crâmpeie de soare prin casă.
Cica vineri 13. Asta e într-adevăr o glumă foarte bună, dar care n-a avut atât de mult impact fiind contracarată de vremea frumoasă de afară. Dimineață am avut parte de un vis super-dubios care s-a terminat cu ‘What the fuck?’ după care m-am trezit brusc, m-am uitat la ceas, am văzut că era 7:50 și-am mai zis o dată, de data asta în deplină luciditate: ‘What the fuck?!’.
M-am îmbrăcat militărește, dar n-am uitat mărgelele colorate ca să-mi ridice un pic moralul pentru prima zi de lucru online. Nici nu știu când mi-am dat cu fond de ten, când m-am urcat în Uber și când m-am pieptănat, cert e ca la 8:30 eram deja la grădiniță, spre mirarea mea. 15 minute de acasă la muncă, în contextul în care 30 era cel mai bun timp scos până acum.
A fost o zi lungă și complexă, ca viața însăși dacă ar fi să deraiez spre filozofii de amurg. Mă cam doare capul acum, căci a fost cu agonie și extaz, dar sper să-mi treacă cât de curând. Întâmplarea face ca în această zi de vineri 13, după o dimineață tumultoasă în care ne-am întâlnit pe Zoom să ne punem de acord cu privire la prima comunicare către părinți cu recomandări educaționale pentru săptămâna următoare, am intrat pe o linie normalizatoare în care am încercat să fac toate lucrurile care erau în rutina mea de vineri adică: niște suport de echipă, niște research pe activități de dezvoltare personală și niște tabele. Țineți minte că v-am spus ca îmi plac mult tabelele, nu?
În plus față de toate astea am făcut niște conținut educațional video ceea ce mi-a dat o stare foarte faină. Mi-e un dor nebun de copii și de forfota din grădiniță, așa că mi-am imaginat în timp ce filmam povestea de dezvoltare personală că suntem la Circle Time și parcă îi și auzeam vorbind pe copii despre imaginile din carte. Ăsta a fost my silverlining for today.
Ăsta și discuțiile cu echipa despre cum fiecare simte diferit, dar suntem împreună încercând să ne susținem. Și pozele venite de la părinți care deja au început să lucreze cu copiii acasă recomandările trimise de noi în urmă cu doar câteva ceasuri. Ce frumos e să se lege lucrurile după o perioadă de incertitudine și agitație!
Mă mai uitam din când în când pe statisticile COVID-19 și vedeam cum crește numărul. Mă mai gândeam cum o să ne petrecem acest sfârșit de săptămână cât mai normal cu putință. Am mâncat și de prânz și am ieșit un pic la aer proaspăt și soare primăvăratic.
La final de zi de muncă eram ușor călcată de tren, dar mulțumită că am făcut tot ceea ce îmi propusesem. Așa că mi-am luat toate tărgâțele și, precum Fefeleaga, m-am târâit până la mașină unde am fost întâmpinată cu o îmbrățișare caldă de om bun.
De luni lucrez de acasă. La voi cum a fost?
Imi vine sa scriu lung si mult si bine despre zilele astea, cat si despre cele ce vor veni. Nu am multe certitudini, dar alea cate sunt, sunt bine infipte in capul meu.
O sa ne fie greu, noua, oamenilor care suntem obisnuiti si tanjim dupa momente de tavaleala pe covor in joc de rol sau manjeala de vopsea pana la coate in rasete de copii. O sa ne fie greu sa fim pusi fata in fata cu tehnologia mai ceva decat cu reactiunea si sa ne ducem cu ochii mintii la lucruri faine pe care copiii le pot face acasa sau la lucruri faine pe care noi le putem face acasa pentru a ii ajuta pe copii sa invete, pentru a sta conectati.
O sa le fie greu parintilor de copii care contau pe orele petrecute de copii in gradinita ca sa respire, sa isi adune gandurile, sa aiba grija de ceilalti copii din dotare, sa munceasca, sa se regaseasca sau sa se ocupe de treburile casei. Acum vor fi toate claie peste gramada, intr-un ghem incalcit bine din care vor trebui sa extraga sensul, ordinea si… linistea. O sa fie cu vopsea pe covor (mai multa ca de obicei), strigate de atentie (mai multe ca de obicei) si cafea (mai multa ca de obicei).
O sa le fie greu copiilor care nu-si vor mai vedea prietenii de pampers, nu vor mai alerga in goana nebuna pe roti alaturi de gasca lor, nu vor putea sa ne arate noua (niste straini atat de cunoscuti si indragiti) cate lucruri nemaipomenite pot face singuri-singurei. Si vor intoarce casa cu fundu’-n sus ca sa se potriveasca modului in care simt ca viata le-a fost intoarsa cu susu’-n jos de ceva pe care nu il inteleg pe deplin, dar se prind ca ii sperie pe adulti care se tot agita in jurul lor pentru a-i feri de rele.
Greul nu e ceva strain de experienta oricaruia dintre cei mentionati mai sus. Fara accente cliseice de genul ‘cu totii suntem obisnuiti cu greutatile vietii’, ceea ce suntem este… rezilienti. Facem fata adversitatii si cand nu mai putem facem si spate. Fiecare in felul lui functional pentru ca stim ca fara depasirea greului, usorul isi pierde din satisfactie. Vrem provocari si ni le punem in fiecare zi cand ne ducem la munca, cand ne propunem sa fim oameni mai buni, parinti mai buni… sau pur si simplu mai buni.
Impreuna greul parca nu mai pare atat de greu, pentru ca ‘la tăți ni-i greu’ se transforma in ‘hai mai ca se poate’. Chiar daca simtim ca nu ne pricepem din prima la online-ul asta care ne da batai de cap. Chiar daca simtim ca nu mai avem obiectul muncii sau poate din contra am vrea sa mai pasam obiectul muncii si in curtea primitoare a oamenilor care ne ajuta de obicei. Chiar daca simtim ca se termina pamantul si n-avem chef, timp, bani, stare. Chiar daca avem zile proaste in care gandul ca ‘asta nu se poate’ planeaza ca o musca ametita peste tot si toate.
Dupa ce o sa trecem cu totii prin toate astea si ne vom intalni sa ne amintim de cum am fost acolo unii pentru ceilalti, tare bine si usor o sa ne mai fie. Si mandri si bucurosi vom fi ca am putut ceva ce nu credeam ca o sa putem pentru ca nici nu stiam ca va trebui sa putem. Si totusi am putut. Incredibil, nu? Trebuie doar sa ne punem in gand ca putem si cand simtim ca nu mai putem… sa luam o pauza de la atata putut. Ca in dimineata urmatoare, in timp ce sorbim prima gura de cafea si soarele se ridica… sa ne dam seama ca putem din nou.
Asta este un blogpost cu spume. Muuuulte spumeeeee! Si ceva revelatii care rasar din clabucii pe care ii fac si din fumul care imi iese pe nari si urechi.
Ba baiatuleeeee, mare ti-e gradinaaaaa! Momentele-cheie din viata mea din punct de vedere academic sau profesional mi-au fost marcate de secretare. Si chiar cred ca e un secret acolo la mijloc pe care trebuie sa il descifrez ca sa nu mai mai apuce spumeleeeeee de fiecare data cand ma lovesc de gandirea obtuza, birocratia si durerea-n… cot a acestor doamne.
Stimate functionare publice sau private, sa stiti ca si io am lucrat cu publicul, da’ mi-e greu de conceput cum puteti fi atat de inguste la minte si in acelasi timp cu asteptari atat de inalte din partea oamenilor din fata voastra. Inteleg ca pozitia voastra, chiar daca nu pare, e una de putere.
Voi detineti adevarul absolut. Stampilele. Hartiile. Dosarele. Cu sau fara sina. Si totusi, de ce va incapatanati sa nu ganditi un pic, frateeee!? Sunteti ca niste robotei care cred ca la orice problema se aplica aceeasi solutie. Care nu se aplicaaaaa!
Si cu un sictir si aer de superioritate ii comunicati muritorului nedetinator de stampile, hartii si dosare cu sina ca: NTZ! N-auzi ma ca NTZ! Nu! Nu se poate! Nu exista asa ceva! Bine, bine, si ce facem de la NTZ incolo? Cum rezolvam problema? Sau este doar despre punerea piciorului in prag?
Asa ca orice chestie aparent simpla capata complexitati celeste, iar tu, ala care zice: ‘Ba, tre’ sa ma concentrez pe invatat, nu alergat de la Ana la Caiafa’, se trezeste ca face naveta intre institutii ca sa se lamureasca.
Va zic io ca partea cea mai grea din viata nu e lupta cu tine in progresul tau personal si intelectual, ci intelegerea faptului ca oricat de calm si rational ai fi, interactiunea cu ‘detinatorii de stampile’ iti pune capac. Depaseste orice asteptare!
Uite asa trec luni si tu incerci sa scoti capul la suprafata dintre miile de acte birocratice si sa iti amintesti ce dracu’ voiai tu sa faci pana la urma?
Dar aflati de la mine ca nu ma las! Nu ma las! Maine o sa profit de vremea frumoasa de afara si o sa fac niste drumuri, ca sa continui discutiile incepute astazi la telefon, demne de o sceneta de teatru absurd, fata in fata. Si ma astept sa imi ia cateva ore bune din viata.
Dar promit ca nu ma voi enerva, caci sunt deja pusa in garda ca nimic nu e usor pe lumea asta. Nici macar ridicarea unui amarat de dosar de scolarizare pentru carnet. Omul sfinteste locul, asta-i clar! Sau il umple de glod. Dupa ce ies din baia de namol si ma curat frumusel, o sa o iau de la capat!
It doesn’t get any more real than this, baby! Va voi tine la curent cu evolutia epopeei secretariale. Oare sa imi doresc si io sa ma fac secretara cand oi fi mare? Pare pozitia cea mai influenta din orice ierarhie scrisa sau nescrisa…