Category Archives: Awareness

F(r)ight!

F(r)ight!

Does fighting make us grow up or… grow apart? Probably the question which comes to my mind every time I fight with… somebody meaningful in my life! I believe there is the art of couple fighting. as there is an art of war or an art for love. Fighting comes somewhere in-between love and war, so technically anything goes…

Technically! When chairs start flying in the thick tense air you just know that you have reached a brand new rock bottom. But maybe I rushed a bit into the whole “chairs flying through the air” situation, because it couples rarely start their fighting routines so abruptly. Each couple has it and they see it coming while they’re sitting in a crowd and one of them does something “unforgivable” in the other’s big staring eyes.

And from there forward, things just start building up. Mean looks, passive-aggressive remarks, pitch-black somehow offensive jokes, bitter couple uncalled for self-irony, flirting with third parties, vengeance hook-ups, guilty mornings, stereotypical “I’m sorry” dozen of roses, one-night stand pregnancy scare, self-loathing, self-pity… until you end up all by yourSELF. This can pretty much sum up the “growing apart” scenario.

We want passionate, consuming love! We thrive for it, but it has never come to our narrow minds that passion comes in the custom settings of our partner. Whether (s)he’s passionate while giving us the orgasm of our life-time or by ticking off the shit out of us, it’s still passion!

I am one of the women who will never settle for a neat and cozy romance scenario. I WANT PASSION! And modesty aside, when I set my mind to get something, I usually end up getting it! For the best or worst…

I have experienced both cases and concluded that I like the first most. Passion, just like any other intense emotion, can be quite addictive! If you get too much, you want more. You want more, you get more. You get more, you want even more. And your partner can rise up to the occasion and give it to you, because you are on the same wave length or feel frustrated by your unearthly demands and show you a bit of the dark side of passion.

What’s the dark side of passion anyway? Abuse of any kind: constraint to do/not do certain things (permission-interdiction power games), heavy recurrent screaming, insulting, beating, humiliating, threatening, forced sex (a.k.a. couple rape!). Oh, but the love, the love is soooo strong! Hmmmm, no it’s not! IT’S JUST BLIND IRRATIONAL PASSION! But it feels so intense that you almost mistake it for love. Love does not look like that. It’s passionate, but it’s also kind…

491

Can you have love without passion? Yes! Been there, done that! Felt disappointed, frustrated and sad…

Can you have passion without love? Yes! Been there, done that also! Felt outraged, angry and vengeful…

Can you have love and passion all together?

Only if you’re goddamn lucky, if you stubbornly persevere and you keep at all times, irrespective of your level of inner-frustration, your… humanity, trust and respect your beloved. Giving him/her the benefit of the doubt, when you are experiencing the strongest doubts of your life. A leap of faith in a sea of uncertainty. Swimming injured in an ocean filled with hungry sharks.

Can you do this? I understand that you want it all, but are you willing to give your all to have it all?
If not, don’t even bother dreaming it… cuz you’re not worthy of such a big dream…
If so, show it, believe it and do it! If you dream it that means that you can do it…

Attention aux jumeaux!

Attention aux jumeaux!

Saptamana care tocmai se incheie a fost densa, ca o ceata pe care nici cu vreun cutit iscusit nu o poti razbate. Cam asa stau lucrurile atunci cand te duci in plina scoala de vara si ai de-a face cu o grupa mare formata exclusiv din baieti… mari. Caci ei sunt grupa cea mai mare, iar parte dintre ei vor schimba gradinita pe scoala din toamna, in vreme ce o alta parte vor mai creste un pic in gradinita pentru a fi pregatiti de stat in banca si facut teme.

Aflati dragii si dragele mele ca m-am distrat teribil inconjurata fiind de baieti pestriti, pentru ca am avut posibilitatea din plin sa ii observ (dar nu cum observa un pustan nastrusnic furnici cu lupa in soare arzator), sa ma joc cu ei de-a orice voiau mariile lor, sa intervin cand pumnii o luau pe dinaintea vorbelor, sa consolez atunci cand genunchii devenisera roz sangeriu de la atata joaca fara de liniste si sa zambesc cu gura pana la urechilor lor ori de cate ori prindeam cate un fragment de discutie serioasa de joc in care flacaii puneau tara la cale.

Aveam impresia inedita ca ma aflu in mijlocului unui Turn Babel, intrucat dintre cei 16-17 prescolari, vreun sfert erau din tari straine, iar din acel sfert jumatate nu vorbeau decat limba lor nativa, respectiv franceza sau kazakha. Asadar in supa delicioasa made in Romania, Polonia, Kazakhstan si Franta, intelegerea nevoilor, dorintelor si planurilor colegului de joaca devenea o materie de studiu in sine, daca se intreaba cineva care a fost castigul educational cel mai de pret al acestor pui de om pe parcursul intregii saptamanani de explorare, joc si creatie.

Fara doar si poate ca au pornit la drumul cunoasterii impreuna sa descopere Americile, noile Indii, impreuna cu Christopher Columb si ale sale trei barci Santa Maria, Pinta si Nina. Ca au facut bandane de indieni americani colorate, pline de pene si motive traditionale indigene, ca au exersat secventialitatea lucrurilor realizandu-si propria reteta de hamburger si ca au aflat pe propria lor piele ce inseamna cu adevarat sa fii cercetas.

Dar la finalul zilei faptul ca au trebuit sa gaseasca o modalitate sa lucreze impreuna pentru a se intelege in privinta jocului a fost castigul major. Needless to mention momentele recurente in care unul dintre ostasii cei viteji era trimis ca sol de pace la Miss ca sa ii spuna pe a sa limba ca nu intelege de ce colegii lui nu fac ceea ce ii roaga el si ca e foarte suparat din acest motiv. Replica invariabila a lui Miss, culmea, era sa gaseasca o modalitate sa se inteleaga cu prietenii sai. Dar cum? Franceza nu stiu! Kazakha nu stiu! Poloneza nu stiu! Engleza nu stiu! Aoleo si vai de mineeee!

Rezultatul acestei saptamani presarata cu frustrari lingvistice si joc dezlanat a fost ca tocmai baietii care initial nu mai stiau pe unde sa scoata camasa vorbitului pe aceeasi limba, erau cei mai buni prieteni. Din perspectiva unui pedagog care a vazut multe la viata ei, trebuie sa recunosc ca factorul de noutate din decursul acestei saptamani a fost fix interactiunea cu o pereche de gemeni vorbitori de limba franceza.

Numele lor nu sunt importante in acest context, caci nu doresc sa le expun vietile pe tapet cu sau fara de (ne)voie, ci doar sa impartasesc cu voi niscaiva invataminte pe care le-am tras de pe urma interactiunii cu ei. Gemenii, mai ales cei bivitelini, respectiv non-identici mi se par fascinanti, pentru ca desi sunt nascuti in acelasi timp, nu arata la fel, nu se comporta la fel si sansele sa fie confundati intre ei de catre lumea care ii stie bine-bine sunt foarte slabe spre nule. Un alt lucru de o factura surprinzatoare cand vine vorba de gemeni este predominanta unuia sau a altuia, intrucat se zice ca din doi unul e dominant. iar celalalt nu.

Ei dragii mei, aflati ca in cazul de fata, cei doi pustani si-au dovedit atat dominanta, cat si non-dominanta in raport cu ei insisi, Miss-e si ceilalti colegi de grupa. Intr-o franceza graseiata impecabila, fiecare geaman s-a desfasurat in legea lui. Unul se juca cu baietii construind navete spatiale, iar celalalt se uita cu interes peste niste carti in limba engleza. Unul raspundea dezinvolt la intrebari despre numere, in vreme ce al sau frate era atras de litere si jocul spanzuratoarea.

Unul picta fara sa depaseasca conturul de creion trasat initial tot de el, iar celalalt era mai ceva la pictorii post-moderni in folosirea pensulei peste tot pe foaie. Unul avea o mima grava si serioasa atunci cand se concentra sa duca la bun sfarsit o sarcina de lucru, in vreme ce fratele sau, la fel de atent si concentrat, avea o mima de copil mic cu gurita intredeschisa si limba un pic iesita inafara fix precum bebeii care asteapta momentul in care vor fi pusi la san de mame si totul va fi bine.

Nu am nici cea mai mica indoiala ca in contextul in care copiii imi sunt o provocare zilnica in materie de crestere interioara, autocontrol al emotiilor si flexibilitate a gandirii pe care o primesc ca cel mai frumos dar pe care am putut sa mi-l fac cadou fix la momentul potrivit, copiii gemeni vin cu un plus de inedit prin specificul existentei si interactiunilor dintre ei si mediul inconjurator.

Finalment, je vous remercie pour cette semaine et pour me permetter d’entrer un peu dans votre universe interieur, mes cheries! Soyez heureux et ne oubliez pas rire avec tout votre couer!

The One That Got Away

The One That Got Away

Following an unknown reason from the back of my mind, I decided to write this post in my non-native language. I feel obliged to let you know before you get to read any further that the subject is not an easy one, nor is it a topic you would have no problem bringing up at a family dinner while enjoying your soup together with your significant other, children, relatives and pets.

It’s about the one that got away… but keeps lingering in a corner of your being which has been occupied without the intent of being released any time in the next decade. Call me obsessive, but shit like this happens to all of us. Whether we admit it out loud or hide it in the safest place of our brain, it’s there. If you have trouble putting your finger on the person who meets all of the above stated criteria, please try again later. Maybe your defenses are so strong, that work miracles in saving your from yourselves in times of existential questions.

My very best adviser and critic told me something tres smart when I asked him why do people choose to keep present in their memories someone with whom they feel things got away and are not quite finished. He said that this is part of our human nature and that clinging on to “the one that got away” concept is a way of hoping for the best, because at one point in our lives something inside ourselves sent the message that hooking up with that person will improve considerably our existence.

I tend to believe him without saying necessarily that he is right. He is right, I am left, but it seems we work very good together. How do you keep the one that got away in the back of your life, but not forget him/her? You would do him/her an injustice by allowing your memory to act upon these sequences of your life experience as a merciless Recycle Bin. At the same time, how do you keep the one that got away… away?

You can’t always get what you want, but you get what you need… as a Rolling Stone would say. And this, my friends, is the truest truth of ’em all. No matter what we think that we want, we should without a doubt act upon our needs first and wishes after. Needs such as basic stable attachment, safety, the feeling of home, social status, family. Sometimes our wishes get the best of us, tearing us into endless negotiations between mind, body and soul. I want the moon, stars, sun, planets, black holes, vortexes, comets and undiscovered space. I want it all and I want it now!

Just like a little kid wants a piece of candy…

NOW!

Does he need it?

No.

Will he feel pleasure after eating it?

Yes.

Will he feel better on the long-term eating candy everyday?

No.

So he will eventually have to give it up. Cuz it’s not what he needs!

That does not mean that he will stop thinking about what if…

And it’s ok kid, keep on thinking!

This is our greatest gift ever: our inner world in which we can eat as many pieces of candy as we want forever, think of whomever we want in our moments of silence, project fairytales and fantasies. But let us not forget, as one of my 5 year-old students would say: it’s not real, Miss!

I coulda woulda shoulda been more articulate on this topic, but the reality is that I ain’t! I don’t want to leave you all high and dry, so I will list some songs which made me think further about the controversial and quasi taboo subject of the one that got away:

His words were like heaven in my hurricane;
And I’ll be happy for you, if you can be happy for me…;
But if you try sometimes, you might just find you get what you need.

Good night to all the ones that got away… and to all the ones that didn’t! 😉

Laboratorul mintii

Laboratorul mintii

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am luat-o de lunea cu provocarile personale, sociale si profesionale. Ca asa mi-i naravul, iar la venerabila-mi varsta de un sfert de veac plus 4 ierni napraznice, slabe sanse sa mi-l mai schimb. Poate parul, desi nici la roscatimea sa nu prea doresc sa renunt prea curand. Dorinta arhetipala de a fi mai buna, mai pregatita, mai complexa, mai completa, mai, mai, mai e sadita in mine cam de cand ma stiu. Si imi place sa fiu asa.

Imi da un sentiment de utilitate si pune paie pe focul motivatiei care mai palpaie calai din cand in cand la gura sobei cailor de urmat in viata. Uneori aceasta preocupare, nu de a nu ma lasa mai prejos, dar de a ma duce-n spatiu gnoseologic pana la planetele inca nedescoperite inca ca sa stau la o cafea cu Dumnezeu, Darwin si Freud, a capatat proportii… astronomice, si pe alocuri chiar compulsive. Noroc cu the stream of consciousness, care mai apare si el ca o boare, sa spuna stop pornirilor care trebuie oprite, for further deliberation. De aia pana in prezent, m-a ferit, el izvorul constientizarii, de a incepe 5 facultati, 10 mastere si 3 doctorate.

Pot sa afirm lejer si de ce nu, cvasiarogant, ca-s desteapta si fara. Si ca inteligenta si succesul in viata & profesie nu tin de cat de lunga ti-e lista de formari academice sau profesionale, ci de dibacia cu care stii a manui ceea ce ai in cap in raport cu lumea inconjuratoare. Acum ca lumea-i rea si mincinoasa sau ca ai avut momente de blocaj iremediabil in care totul a inghetat, inclusiv sangele in instalatie, tot ceea ce pot spune e: shit happens asa ca data viitoare ai grija sa ai o instalatie din cupru care e ultrarezistenta la intemperiile vietii.

Cat despre rautatea si mincinosenia altora, te invit sa te uiti la tine in oglinda, inainte de le vedea in altii. Daca te uiti si nu vezi nici urma de asa ceva la tine, iti trebuie un oftalmolog, o trezire la realitate sau o oglinda mai buna. Revenind la minte si al sau laborator in care se petrec fel de fel de dracovenii interesante, saptamana asta mi-o voi dedica jocurilor cu mintea. Cu mintea cui ma voi juca? Cu a mea, fireste! O saptamana ludica, cu ceva insight-uri care deja se intrezaresc la orizont si cu intentia de a invata sa ma joc de-a multe lucruri folosind metoda MindLab.

By the way, va suna cunoscut jocul Dixit? Pentru cei care au aprobat dand din cap in fata monitoarelor, give me five! High five! Aflati ca este unul dintre jocurile mele preferate, caci te pune la niste munci proiective maiestre. Deci, cine il are pe acasa sau prin vecini si are nevoie de parteneri de joc, count me in… Astazi am aflat ca a aparut intre timp si varianta pentru copii, ceea ce e excelent din punctul meu de vedere. Caci copiii bat adultii la asocieri libere si proiectii din alea de sta matza-n coada.

Imaginati-va o formare profesionala care presupune sa te joci toata ziua de-a diverse chestii, cu un scop, obiective si metoda bine stabilite in prealabil. Game theory reloaded, one might accurately think! Caci MindLab-ul cam asta presupune: dezvoltarea unor abilitati cognitive, sociale, emotionale prin intermediul jocului, dar cu aplicabilitate in viata noastra cea de toate zilele.

Se adreseaza exclusiv copiilor cu varste cuprinse intre 4 si 14 ani si s-a dezvoltat in lume incepand de prin ’94 in Israel, iar in Romania din 2007. Un delay evolutiv minor de doar 13 ani. Nu-i panica! Si chiar nu-i in cazul acesta, pentru ca oamenii care s-au inhamat la MindLab in Romania au facut o treaba chiar foarte buna in cei 7 ani de fiintare. De la lobby pentru introducerea MindLab ca activitate extra-curriculara in institutii de invatamant prescolar si primar, pana la parteneriate durabile cu institutiile private de invatamant prescolar si scolar sau reunirea cursantilor la olimpiadele anuale MindLab.

Pentru cei care inca nu pot pune degetul exact pe ceea ce inseamna metoda MindLab, cat si ce beneficii comporta aceasta la nivelul dezvoltarii armonioase a copiilor, imaginati-va un cadru teoretic, metodologic si practic care le permite copiilor vostri (actuali si/sau viitori) sa se joace prin interactiune directa unii cu ceilalti, fara tablete, telefoane, desene animate dubioase sau alte apanaje ale copilariilor moderne.

Si din aceasta joaca aparent inocenta de copii sa invete cum sta treaba cu regulile, structurile, bucuria jocului, disciplina, efortul sustinut, motivatia de a participa, demnitatea in fata pierderii si modestia in fata castigului. Eh, parca suna intr-un fel, nu? Cam asta o sa fac io saptamana asta, oameni buni! Vai si ce-o sa-mi mai placa!

Fiti pe faza, caci voi reveni cu istorisiri tematice… Sa aveti o saptamana cel putin la fel de jucausa ca a mea! 🙂

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Nu ma dau inapoi de la a declara sus si tare catre cine e dispus sa ma auda ca dintre toti copiii cu care am lucrat, am o predilectie, ca nu ii prea pot spune preferinta, pentru copiii furiosi.

Psihanalitic vorbind, copila furioasa ce-am fost ieri se ascunde in adultul responsabil si in cautarea calmului de azi.

Prin urmare, furioasa la furiosi trage. Va zic drept ca io fac casa buna cu furia mea, pentru ca imi serveste la multe lucruri in viata asta.

De la a ma monta energetic launtric in diferite directii zamislite de mintea-mi cea de pe urma, pana la a imi permite sa descarc emotii reziduale pe care io nu am putut/vrut sa le dau la o parte pana in prezent.

Astfel incat, atunci cand lucrez terapeutic cu vreun pui de om pe furie, nu uit niciodata sa-mi pun manusile in prealabil. Caci demersul nu este tocmai unul simplu si e nevoie de un mediu mental antiseptic.

Mai mult decat atat, nu imi propun niciodata sa-l lepad de furie pe micul meu client, precum preotul l-a lepadat de Satana la botez. Caci psihoterapia, dragii mei, infaptuita fie cu adulti fie cu copii, este un act voluntar si consimtit, nicidecum din oficiu, ca asa e bine si frumos.

Umbla vorba prin literatura de specialitate ca orice comportament pe care il desfasuram in mod sistematic (des), cat si sistemic (in interiorul unui sistem) serveste unui scop constient sau inconstient. De cele mai multe ori are in vedere satisfacerea unei nevoi mai mult sau mai putin bazale si merge mana-n mana cu legaturile semnificative de atasament (copil-parinti).

M-ati putea chestiona, si pe buna dreptate, la ce ar putea servi furia in general si cu atat mai mult, cu ce l-ar putea ajuta furia pe un copil care de abia a luat contact cu viata?

Si v-as raspunde ca beneficiile furiei la copii, mai ales cei prescolari, sunt nenumarate. Primul la care ma duce gandul este (re)dobandirea controlului in raport cu lumea inconjuratoare.

Care este primul lucru care va vine in minte cand va ganditi la copii?

Inocenta?

Neajutorare?

Un bot de om care trebuie protejat?

Eh, pentru ca desi suntem esentialmente diferiti suntem de fapt foarte asemanatori in proiectie & protectie, caci in calitate de parinti simtim nevoia, absolut fireasca de altfel, de a ne proteja copiii. Numai ca de cele mai multe ori sfarsim prin a incerca sa-i protejam inclusiv de ei insisi, ajungand peste 10 ani fata in fata cu un adolescent reactiv si dependent de parinti pentru savarsirea reglarilor sale emotionale.

Din parinti supraprotectori, ies copii care isi doresc sa fie lasati sa faca lucruri de unii singuri.

Neputinta si sufocarea parentale nasc in copii revolta si furie. Absenta emotionala sau fizica a unuia dintre parinti sau a ambilor, de asemenea. Abuzul fizic, emotional sau sexual inca si mai si.

Deci, furia apare ca solutia salvatoare a unui copil a carui unica dorinta devine, nu sa primesca in dar de la Mos Craciun o masinuta sau un animalut de plus, ci nitica libertate, control si furie pentru a face fata experientelor de viata trecute.

Inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, io sunt mic (si prost) tu fa-ma mare (si destept), io sunt slab (si neputincios), tu fa-ma tare (si puternic).

Io sunt mic, tu fa-ma mare, mare neagra de uitare…

M-am inhamat la scrierea asta cu inima lipsita de manie, caci sufletul mi-a zburat catre copiii nascuti si nenascuti din (viitori) parinti furiosi, tineri maniosi.

Care mi-a fost ratiunea creatoare? Simplu: mi se pare firesc ca in contextul in care iesi din adolescenta, era a revoltei si furiei impotriva a tot si toate, si te indrepti cu pasi moderati spre adult-life cu ale sale pietre de incercare, sa-ti asumi ca va trebui ca pe drum sa mai lasi oleaca de revolta pe la (H)usi, pe la feresti (cu f mic sau V mare) actionand ca un activist familist.

Nu antichrist, teoctist, comunist, trist.

Viata unui tanar manios presimt ca este pe cale sa se schimbe semnificativ, caci inima sa a fost recent populata cu un suflet mic de fata… a tatii.

Sa-ti traiasca frumos si linistit pana la varsta in care poate alege pe cont propriu sa se nelinisteasca.

Sa-ti creasca cu muzica buna pe care o face tac’-su impreuna cu Luna Amara si versurile revoltate de poezie post-moderna ridicatoare de semne de mirare si par pe sira spinarii.

Sa ajunga sa-ti guverneze actiunile si sa-ti fie soare si luna, caci acum e singura care conteaza pentru parintii sai.

Si sa ai puterea si totodata intelepciunea sa nu-i arunci in spate revolta si furia care nu-s ale ei, caci, crede-ma, le va dezvolta singura si fara ajutor pe ale ei, care-i vor fi mult mai autentice si mai de folos…