Category Archives: Awareness

8 martie

8 martie
Ce-mi doresc anul ăsta de 8 martie? Este primul meu an de mamă, așa că o să vă spun cam cum simt.
Îmi doresc să avem compasiune față de noi înșine în călătoria asta spectaculoasă.
Îmi doresc ca vocea aia care ne spune că nu facem bine să fie dată pe mut, nu externalizată și folosită în raport cu alte mame.
Îmi doresc să ne dam voie să înțelegem că așa cum niciuna dintre noi nu seamănă cu cealaltă, nici deciziile noastre legate de viață, parentaj și familie nu seamănă cu deciziile altor femei.
Îmi doresc să stăm și să ne ascultăm fără să ne ducem instant în zona în care ‘nu face ca mine, înseamnă că nu face bine’.
Am încredere că fiecare dintre noi știe cel mai bine ce e cel mai bine pentru ea și familia ei.
Și aș mai vrea să avem înțelegere și compasiune și una față de cealaltă. În momentele în care clar vedem în fața noastră o femeie care își duce lupta cu greu.
Respectul pe care îl avem față de oamenii de lângă noi îi va învăța atât de mult pe oamenii de lângă noi.
Cum decidem să vorbim, să ne comportam și să fim este ceea ce ne modelează relațiile.
Și ca să fiu mai specifică pe subiecte de maternitate, alăptatul, antrenamentul de somn, alimentația, petrecerea timpului liber, vestimentația, introducerea în colectivitate, sunt doar câteva dintre temele care polarizează femeile.
Ne e atât de frică că nu am procedat corect și suntem atât de obosite de pendularea asta în incertitudine încât emitem judecăți de valoare despre oameni pe care nu îi știm.
So, știți cum arată cu adevarat emanciparea femeilor? Arată ca femei care se susțin una pe cealaltă, cu grijă și responsabilitate.
Să ne fie bine!

La mulți ani de ziua femeii!

La mulți ani de ziua femeii!

E dimineață. Îl veghez pe Dimi să adoarmă. Am o cască în ureche în care Harry Styles se tânguie. Lângă mine, pe lada de zestre am o cană spartă și lipită plină cu cappucino, lângă care șade o jucărie zornăitoare din lemn.

Și mai sunt și eu. Pe fotoliu, cu laptopul în brațe. Făcând în mod intenționat ceva ce îmi face bine. Care mă liniștește și mă vindecă. Scriu. E martie. A venit primăvara. Din spatele ferestrelor, de la etajul 9, cerul pare senin astăzi.

De fiecare dată când mă uit la cer, mă însenisez. Cerul îmi face bine. Și muzica. Și să fac lucruri cu folos. Să construiesc. Să pun la loc. Să curăț. Să aranjez. Să mă mișc înspre bine. Înspre mine.

Am 38 de ani. De când mă știu am fost pe lângă normă. Uitându-mă cu mirare în normă.

Am fost diferită într-o perioadă în care diferențele nu erau tocmai sărbătorite, ci mai degrabă arătate cu degetul. Am strabism, deci când eram mai mică mă uitam câș și purtam ochelari.

Am fost grasă, fapt pentru care relația cu corpul meu și implicit cu lucrurile pe care le pot face fizic, a fost una nesigură. Habar n-aveam dacă pot sau nu să fac anumite mișcări (gen sărit capra la sport) pentru că îmi era mult prea rușine să încerc.

Scriu cu mâna stângă. Am scris pe pereți cât am fost mică de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta.

Ai mei, cumva, fiecare din universul propriu, au reușit să se uite la mine așa cum eram. Strabică, grasă, stângace (și la propriu și la figurat). Și să mă lase să fiu. Și am fost. Și sunt.

Unul dintre lucrurile pe care l-au făcut magistral ai mei a fost să mă învețe involuntar și implicit că eu contez. Contează ce fac. Cum fac. Ce gândesc. Ce simt. Ce spun. Ce nu spun. Când spun.

Că am un impact asupra celorlalți și că am și o responsabilitate să repar atunci când stric. Cu fapta sau cu vorba. Relații. Lucruri. Apropieri. M-au învățat să mă uit la mine și să mă văd. Cu bune. Cu rele. Și să fiu în spațiul ăla dintre ‘no longer’ și ‘not yet’.

Îți trebuie sinceritate și curaj să zici cu voce tare că te gândești la tine în primul rând. Într-o lume populată de altruism, martiriu și renunțări de sine, vii tu fix ca nuca în perete. Nuca egoistă, căreia nu îi pasă de nimeni și nimic, înafara de propria persoană.

Mwell, lucrurile merg așa dacă le vezi de la înălțimea soclului altruist pe care îți petreci zilele.

Pentru mine, să mă gândesc la mine e echivalent cu respiratul. E automat. Și fără asta nu prea trăiesc. Nu știu ce și cum simt. Nu știu ce să fac cu toate simțămintele care mă populează. Nu știu cum să-mi scot capul din rect în momentul în care o iau pe miriște. Nu știu cum să-mi fie bine. Dacă nu mă uit la mine. Dacă nu am grijă de mine. Nu pot să cer nimănui să aibă grijă de mine, dacă eu nu dau doi bani pe mine.

Grija pe care o primesc din jur nu va inlocui niciodată grija pe care trebuie să o am eu cu mine. Face parte din igiena vieții mele. Așa cum mă spăl pe dinți de două ori pe zi și fac duș și mă îmbrac cu haine curate, așa trebuie să mă odihnesc suficient, să mănânc în regulă, să mă mișc, să mă întâlnesc cu oameni dragi, să mă joc cu fi-meu și să aleg intenționat să îmi fie bine. Dacă mie îmi e bine, pot face bine în jur.

Așa că, voi continua să fiu cine sunt. Eu. Cea care are grijă de mine, ca să poată avea grijă de alții. Fără fals altruism. Doar cu asumare și responsabilitate.

Pro-Choice

Pro-Choice

Choose patient silences.

Choose staying when the going gets tough.

Choose to look at the sky.

Choose to religiously get your head out of your ass.

Choose to do what you need to be well, day in and day out.

Choose to breathe like you mean it.

Choose to rest when you feel like quitting.

Choose to talk kindly to yourself.

Choose to pour your energy in creating meaning around you.

Choose your words wisely.

Choose the hard way.

Choose to go easy on yourself when you feel it helps.

Choose hope.

Choose to live intentionally.

Choose to stop before crashing.

Choose connection.

Choose buying the damn skirt.

Choose laughing your heart out.

Choose listening more.

Choose showing up.

Choose to catch yourself being good.

Choose education and discipline.

Choose to live, not just survive.

Început

Început

Parafrazând un gând de pe o cană pe care am primit-o la începutul anului trecut, aș zice că pe cât de scurt a fost anul, pe atât de lungi i-au fost zilele. Probabil cel mai intens an din viața mea de până acum.

Am trăit din plin după legea lui Ohm, pe care am transformat-o în legea lui om. Eu om. Intensitatea mi se măsura ca raportul dintre tensiunea aplicată și rezistența circuitului. Răsună a lege omenească, nu?

Am fost… și n-am fost… om… anul ăsta. M-am cunoscut în noi momente și schițe. Uneori mi-a plăcut de mine, alteori nu prea și câteodată nici nu m-am recunoscut.

Am încercat să mai scriu, dar parcă gândurile nu mi se legau așa cum știam eu că mi se leagă. Până când am decis să mă dezleg și pur și simplu să mă înșir pe curat. Am lucrat pe multe ciorne, care au ajuns undeva, dosite împreună cu multe altele de-ale mele, într-un sertar lăuntric.

Aseară m-am oprit un pic din toate și am stat în mine, gândindu-mă la cel mai bun și frumos din 2022. Și am început să plâng instant. Intensitatea acelui moment este încă în mine.

Întâmplarea cea mai frumoasă a anului care tocmai ce a fost e primul plâns al lui Dimi. Acel plâns mi-a declanșat metamorfoza. Eram anesteziată, și totuși inima stătea să-mi pocnească, decorând pereții sălii de operație cu toate simțămintele mele. Eram bucuroasă, și totuși plângeam pe mut în hohote și tremuram ca varga.

Venise primăvara peste mine, iar ceea ce crescusem și îngrijisem în mine, acum era înafara mea. Puricelul pe care l-am purtat cu mine de colo-colo timp de mai bine de 41 de săptămâni, căpătase conturul unui bebeluș în toată regula cu date personale cu tot. În preajma Crăciunului s-au făcut mai bine de 41 de săptămâni de când am făcut cunoștință cu Dimi.

Metamorfoza continuă, dar parcă la intensități mai moderate. Sunt zile în care îmi sar siguranțele și mă preschimb într-un noian de nesiguranță. Apoi sunt zile în care mi se aprind beculețe în cap și, asemenea unui pom de Crăciun proaspăt luminat, încep să văd lucruri pe care nu le văzusem până atunci. Gravitez în jurul lui și el în jurul meu, iar în dansul ăsta simbiotic (mă) (re)descopăr.

E 1 ianuarie. Primul pentru el. Primul pentru mine alături de el. Cerul este senin. Afară e primavară. În casă e tot primavară.

Dă-i cu săxu’ pân’ la zâuă!

Dă-i cu săxu’ pân’ la zâuă!

Hai că m-am enervat și m-am și ridicat din somnul meu de după-amiază ca să îmi vărs năduful pe blog despre un subiect care aparent e din nou de actualitate în mainstream media: educația sexuală. Sau educația pentru sănătate. Sau cum să ne educăm copiii ca se înțeleagă pe ei înșiși, să își accepte natularețea legată de creștere biologică și dezvoltare sexuală și ca să nu se educe ei pe cont propriu, în baie, și să se expună unor contexte de risc care comportă consecințe profunde pe termen lung.

Nu îl ascult de obicei pe Liviu Mihaiu. Astăzi am făcut ceva ce nu-mi stă în obicei. Și mă bucur că m-am detașat temporar de o idee personală preconcepută, cât să văd și să aud mai bine. Bogdan Ion, un om și profesionist foarte aproape de sufletul meu, ne zicea prin facultate că atunci când ajung să îți placă prea mult ideile tale și să te îndrăgostești de ele, îți pierzi capacitatea de a fi prezent și disponibil în conversații care chiar contează. Cum ar fi necesitatea educației sexuale ca materie obligatorie în școlile din România.

Nu mă uit la televizor, dar ascult radio, și asta mă salvează de excesul mediatic, de zgomotul inutil de fond. Revenind la Mihaiu și ediția de astăzi a emisiunii ‘A treia cale’, panoplia de invitați a dat tonul, cât și semitonul, unor discuții în contradictoriu care au degenerat în certuri ca la ușa cortului. Și e de bine, pentru că aceste certuri sunt fix esența percepției populare asupra educației sexuale. Ne place să ne chiloțărim, mai mult decât ne place să ne punem de acord pentru a asigura o baza stabilă de educație pentru copii și adolescenți.

Ca într-un banc complex, povestea e cam așa: pe-un fir de undă radio se întâlnesc un om de radio înveșmântat în activist, un popă, o ongistă, un psiholog, un fost ministru, un Tetel și un medic OBGYN.

Activistul zice: ‘Hai să vă văd cum jucați pe tema asta!’.

Popa zice: ‘Educație pentru sănătate, nu educație pentru desfrâu’.

Ongista zice: ‘Nu vă permit să mă infantilizați!’.

Psihologul zice: ‘Alo? Hai să n-o dăm în diverse că scopul e altul’.

Cred că la ministru am readormit. Mă scuzați domnule fost ministru al educației…

Tetelu zice: ‘Io zic că educația sexuală trebuie făcută de un comedian că vă luați prea în serios voi acești posibili specialiști’.

Medicul zice: ‘Viața bate filmul la statistici de copii care nasc copii și abuzuri’.

Acuma că am trecut în revistă toată suflarea debitoare de opinii și s-a gătat și emisiunea, pot să vă povestesc și eu niște treburi, impresii și aspirații de om, specialist în psihoterapie, fostă ongistă într-o asociație de asistență a victimelor traficului de persoane și profesor de dezvoltare personală într-o școală privată care predă ore de educație pentru sănătate de dinainte ca acestea să fie cool sau păcătoase.

Viața e complexă și prezintă multe aspecte, vorba socrului meu. Ce îmi pare halucinant este ponderea în care lipsesc simțul realității și empatia în acest for de specialiști.

Oameni buni, rolul unui grup de lucru multidisciplinar, că da, așa se numește ce a încercat Liviu Mihaiu să dospească astăzi, e să vină cu o perspectivă cât mai completă și realistă asupra nevoii și dorinței de a implementa ore de educație sexuală în școlile de stat din România. Nu v-a ieșit, că v-ați apucat să vă certați ca chiorii și să vă apăsați pe butoane aiurea-n tramvai. Că era mai important să vă dați la gioale, decât să rezolvați o problemă presantă.

Congrats! Copiii din toate zările țin să vă mulțumească pe această cale. Ați fost complet degeaba în raport cu demersul comunicat inițial. Ați reușit să întruchipați fidel stereotipurile pe care le reprezentați cu brio: activistul blazat, popa cu ochelari de cal, ongista frustrată, psihologul amorțit, fostul ministru de plastic și comedianul clovn.

V-aș invita la o lecție de ‘sex education’ cu copii de gimnaziu, dar doar așa ca să vă monitorizez reacțiile fiziologice.

V-aș mai invita la o călătorie cu RATB-ul ca să vă luați doza necesară de ‘reality check’, adică un mare șut în cur pentru a face pasul ăla înainte care vă este atât de greu de făcut.

Sau poate la o așteptare în sala de așteptare a unei clinici de planning familial ca să auziți poveștile fetelor și femeilor care vin pentru întreruperi de sarcină.

Și last, but not least, într-o baie de școală, ca să fiți martori ascunși ai celor mai mari frici și întrebări ale pubertății și adolescenței spuse cu tupeu golănesc și limbaj de cartier de copiii frumoși, cuminți și devreme acasă.

Religia își are rostul său în dezvoltarea spirituală a noastră ca oameni. Așa cum și științele ne sunt de folos ca să ne înțelegem anatomia și fiziologia.

Atunci când am lansat provocarea ‘Let’s talk about sex!’ atât copiilor, cât și adulților, dialogul le-a acoperit pe toate: păcatul, plăcerea, vinovăția, frica, necunoașterea și curiozitatea.

Știți ce-i cu adevărat fain? Că atunci când îl lași pe ăla de lângă tine să lege două vorbe fără să-i explici tu ce vrea să zică cu adevărat, s-ar putea să afli lucruri noi: cum ar fi de ce au nevoie copiii și adulții pe care ne tot dorim să-i învățăm și să-i reformăm de pe soclurile noastre de specialiști? Aici mă includ și pe mine pentru că recunosc că mi se întâmplă și mie să preach to the choir.

Vreți să știți ce programă ar putea fi cea mai potrivită pentru această nouă materie obligatorie din curriculum? Întrebați elevii. ‘Băi! Despre ce vreți să vorbim la educație sexuală?’ Cine știe? S-ar putea chiar să răspundă…

Acuma întrebarea e: vă țin balamalele să adresați preocupările lor într-o manieră deschisă, de ajutor și cu sens pentru dezvoltarea lor ulterioară?

Aștept răspunsuri pe adresa redacției…