Category Archives: Awareness

Nov19

Scriitură în cinșpe acte

Posted on by
Scriitură în cinșpe acte
Plec de la munca. Deja e noapte. Am in gand sa scriu de mai bine de o saptamana, dar nu mi s-au legat secundele-n minute si minutele-n ore de tihna si reflectie. Bat clopotele la Casin de zici ca-i Sântãmãrie! Dar nu-i. Ma uit cuprinsa de curiozitate in calendar, dar nu ca mata.
Sunt sfintii Platon si Roman! De ce bat clopotele, Platon? Cica ceva cu ocrotirea uniunii conjugale? Bati cam tarziu. Eu zic sa mergi sa bati la alta masa ca aici uniunea conjugala s-o dizolvat de fo’ trei luni.
Zilele astea m-am adancit intr-un soi de hibernare precoce. Tre’ sa-mi vina ciclu si sunt intr-o stare pe care, culmea, un prieten barbat, a reusit sa o inteleaga si sa o contina cel mai bine spunandu-mi molcom:
‘Ia-ti tampoane si du-te si odihneste-te!’
Stiti voi cum e vorba aia: ajuta la, dar nu tine loc de vindecare. Sunt ca o ursoaica in cautare de consolare si confort. Confort 1 sa fie, va rog! Decomandat sau semidecomandat. Cu balcon si cada. Si cu parchet in braduti si o gresie de culoare decenta. Fara calciu pe pereti si scheleti in dulap. Nu de alta, dar unde ii mai bag pe ai mei cand ma mut?
Scriu din 41, cu coatele pe langa mine, asezata regulamentar, pe scaunul din mijloc dintr-o suita de trei. Vreau un cuib. O vizuina. Un culcus. Pentru mine si pentru puiul meu. Sunt in cautari. Si in visari. Si in discutii. Si calcule. Si planuri. Mari.
Visez la liniste! Asta da lux! La o pianina si un perete plin cu arta. La un lampadar care sa imi lumineze randurile in timp ce stau si citesc pe fotoliu cu cartile din biblioteca uitandu-se tematoare la demersul exhibitionist pe care il demarez cu una dintre suratele lor de raft.
Nu sunt o carte deschisa, desi imi place sa umblu in chiloti prin casa. Am gura sloboda, dar pe lucrurile importante sau pe alea care (ma) dor ca dracu’ tac ani de zile.
Mi se spune ca sperii. Mi se mai spune ca sunt aroganta. Si agresiva. Nu zic nu. Sunt o carte ferecata pe care o pot deschide putini si citi si mai putini. Sunt complicata nu pentru ca asa e trendul, ci pentru ca asa m-am modelat sub presiunea sau relaxarea procesului meu de devenire umana.
Tre’ sa cobor la prima. Brb.
O ora mai tarziu. In pijama pe un scaun de bar din bucataria mea open-space. Cu Vasco Rossi pe fundal. Cu ceva M&Ms la bord. Si o agitatie sora cu mancariciul in cur. Facut cumparaturi. Aruncat gunoi. Spalat vase. Trebuie sa ma duc sa culeg pruncul.
Si eu? Eu cand? Am stat la munca ca sa recuperez dimineata pe care mi-am petrecut-o rezolvandu-mi viata la fel de complicata ca protagonista ei. Pfff. Vreau sa ma asez si sa scriu. Sa ma va descriu. Asa, cu gajaiala lui Rossi. Ca sa ma cititi ca pe un Soljenițîn si sa va pic greu. La fel de greu cum ma simt acum. Cum ca nu ma pot tine si cuprinde de grea ce sunt. Sau imi par.
Starile mele imi atarna de gat ca in bolovan de dimensiuni astronomice cu care nu prea imi vine sa ies la plimbare, ca tare mi-e ca ma va duce instinctiv catre o apa. Sa ma invete sa inot cu el legat de gat! Ca io asa invat! Cand nu mai am incotro. Aiurea. Am fost cam rea aici cu mine. Nu o prea meritam.
Invat si din placere si curiozitate, dar lectiile care mi-au ramas scrijelite in vintre sunt cele in care contextul m-a rapus, dupa ce i-am ignorat urgenta cu gratie, autosugestionandu-ma ca:
‘Everything’s gonna be alright…’
Cateodata nothing is alright. Cateodata e ok sa fie asa. Alright? Capisci? Greu, maica, greu! Tre’ sa ma imbrac sa ma duc sa il iau pe Dimi. Nu am terminat. Om vedea cand oi putea. Scriitura in cinspe acte. Asta da dorinta de (re)creatie!
Sunt imbracata-n roz bonbon. In fata liftului. Si imi zic lent:
‘Stai cu starea asta. Nu fugi de ea! Nu fugi de tine! Esti ok asa cum esti! Nu te da pe mut. Asculta vuietul din tine si poate o sa te intelegi un pic mai bine.’
Imi face bine aerul rece si aspru al serii. Scot aburi pe nas. Imi vine sa fumez mult. Sa mananc mult. Sa beau mult. Sa orice mult. Pana cand multul ma acopera si nu mai raman din mine decat ochii. O pereche de ochi ale caror pupile cauta iesirea din labirint. Cauta solutia. Cauta potiunea. Cauta linistea. Vreau sa ma linistesc in zonele unde am nevoie.
Ca de goana nebuna prin viata, aia datatoare de vitalitate si sens nu m-am saturat. M-am saturat in schimb de bazaitul asta de fond. Stiti cum se simte? Ca becul ala caruia i se duce filamentul si zazaie neincetat, dar nu poti sa il stingi ca ai nevoie sa vezi ce se intampla in jur, iar night gogglesii sunt in service. Nu mai vreau zazaieli si bazaieli de fond.
Vreau muzica, ritm si melodie! Dupa care liniste, ca sa pot savura pe deplin latenta auditiva a ceea ce am audiat. Ca sa ma pot lafai in amintirea unui cantec frumos. Si sa pot pune capul pe perna seara la culcare impacata cu gandul ca eu am plamadit linistea din zgomot infernal si tihna din haos. Mi-am terminat snopul de ganduri. Mi-a venit si baiatul.
Am galopat cu el pana acasa. Pe holul de la intrarea in bloc un baiat cu un trandafir roz in mana si o sclipire de iubire in priviri.
E a doua zi. 5 dimineata. Azi-noapte am facut naveta intre patul meu si patul lui Dimi pentru ca omusorul asta a inceput sa se teama de propriile produse inconstiente asa ca striga din toti rarunchii ‘Mamaaaaa’ cand crezi si tu ca ai ragaz trei secunde sa iti intinzi picioarele in patul tau de om mare.
Revenind la scena holului. Baiat indragostit lulea cu un trandafir roz in mana asteptand liftul sa mearga la iubita lui. Dimi zice surprins:
‘Domnul are o floare in mana…’
Tipul se uita zambind la el, iar eu ii soptesc:
‘Da, iubire, are un trandafir pe care cred ca i-l va da unei domnisoare. Ca asa fac baietii din cand in cand. Le cumpara flori fetelor.’
Dupa ce si-a inmagazinat si aceasta nota mentala, ne urcam in lift usor inghesuiti. Tipul continua sa se uite bland la Dimi si il intreaba:
‘Vrei sa il mirosi?’
Dimi da din cap si isi intinde gatul precum o girafa sa ajunga la floare.
Se deschid usile, iesim cu grija din lift si ne luam ramas bun. Dimi cugeta in continuare la domnul cu trandafir si domnisoara careia ii era destinat.
Intram in casa. Incepe sa vorbeasca de Arianna, o colega de gradi care tocmai ce a plecat de tot in Anglia cu parintii ei. La culcare isi readuce aminte de ea si imi zice, uitandu-se fix in ochii mei:
‘Mami! Stii? Eu si Arianna ne-am cam iubit…’
Imi vine sa plang, dar in acelasi timp sufletul meu nu poate sa nu se deschida si sa primeasca toata imensitatea acestui om mic.
‘Da, mami, stiu ca v-ati iubit!’
Si stau acum, la 5 dimineata, pe buda, si ma intreb:
‘Oare n-ar fi mai usor sa intrebam un copil cum se simte dragostea daca ne-am pierdut calea si parca nu mai stim cum arata?’
Nov11

Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between

Posted on by
Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between
Ieri m-am oprit. Mi-am luat inima in dinti si am facut-o si pe asta. Mancariciul era in continuare acolo si imi mai soptea din cand in cand:
‘Nu vrei sa mergi la un film la Elvira? Sau poate sa te vezi cu cineva la o cafea? Sau poate doar sa iesi la o plimbare? Orice numai sa nu stai in casa. Cine stie ce idei iti mai vin daca stai in casa?’
Si asa am tinut-o o bucata buna de zi. Cu frecusul asta intern care ma imbia la a nu ma uita la mine. In mine. La a ma lasa pe mine pentru orice altceva. De ce fac asta cu atata lejeritate oare?
Hooverphonic – Eden. Nu am mai ascultat piesa asta de mult.
‘I never tried to reach your Eden.’
Ca sa il citez pe Alin Ușeriu:
‘Mi-o crescut iarba in prag.’
My Eden is more like the garden from Great Expectations, but I am nothing like that old lady, nor am I that young lady. Nonetheless, I am a lady.
Ma simteam destul de singura ieri. Fi-meu era la taica-su. Toata lumea era culculusita in numar par care prin case, care prin restaurante. Era o zi cu sot. O zi para. O zi in care nu cadra sa fii singur cuc, tu cu ale tale. Asa ca mi-am zis:
‘Challenge fuckin’ accepted. I actually like myself. My new updated version of me.’
Asa ca m-am ocupat de casa mea. Am facut cumparaturi. Am spalat. Am strans. Am organizat. Am facut curat. Am spalat vasele. Am aranjat. Am spalat si perdelele si draperiile. Da, cam atat de speriata de ce avea sa iasa din mine daca sed oleaca la cugetare, eram oameni buni. Incat am simtit nevoia sa spal si draperiile. Acum cine are draperii si perdele curate, a? Io, io, io!
Dupa ore de misunat mai ceva ca o gospodina dedicata misiunii de a-si face caminul luna, am gatat cu toate. Ma tot gandeam sa fumez o tigara, dar efectiv nu mi-am dat timp nici pentru asta. Nu, nuuu. Cand fumezi incepi si reflectezi si asta, pe vremea asta, in vremurile astea, este ex-clus! M-ai inteles?
Am si mancat cate ceva. De confort… sa fie! Si acum cand ma uit la mine imi dau seama ca mi se activase si patternul de mancat pe fond de stres. Stresul, dragul de el, era latent, ca doar nu o sa facem circoteca asa, pe nepusa masa. Intotdeauna am avut o anxietate civilizata. Ea sta acolo si roade in mine, fara sa deranjeze pe altcineva. Ba, mai mult! Toata lumea in juru’-mi crede ca sunt absolut in regula, dar stiti vorba aia:
‘Undeva, in interiorul bocancului meu, o soseta mi se prelinge pe calcai.’
De data asta undeva in interiorul sufletului meu, incepea sa ma doara. Ca sa catalizez momentul, dupa ce fugisem de dansul cat fu ziulica de lunga, mi-am amintit ca, undeva, acum mai bine de o luna, incepusem sa ma uit la ‘Call Me By Your Name’.
O prietena mi-a spus:
‘Bai, e greut filmul.’
Pe Facebook imi aparusera la un moment dat niste snapshot-uri din discutia tatalui cu fiul sau de la finalul filmului si mi-au placut atat de mult incat am zis ca trebuie sa ii vad si finalul.
Orice inceput trebuie sa isi gaseasca si un sfarsit, caci lucrurile lasate asa in coada de peste, se imput repede si incep sa putrezeasca in tine si mai dai si la altii care chiar nu au nicio vina. Vazusem o ora. Mai ramasese o ora. Nu o sa va stric placerea de a-l viziona cu spoilere.
Ceea ce o sa va spun in schimb, este ca este un film atat de romantic si sensibil cum rar mi-a fost dat sa vad. Melodia de la final, ‘Visions of Gideon’ a lui Sufjan Stevens mi-a pus capac. Bai si am inceput sa plang. Si am plans. Si am plans.
Si am plans. Am pus-o din nou acum. Deja imi dau lacrimile… din nou. Stai chill, ca abia te-ai machiat si e luni dimineata. Nu te duci buhaita de jale la munca. Nu se face!
‘I have loved you for the last time. Is it a video? Is it a video? Is it a video?’
Filmul asta vorbeste in tomuri despre sensibilitatea umana si despre valoarea pe care emotiile o au in devenirea noastra ca oameni. Ca oameni in adevaratul sens al cuvantului. Doamne, ce dor imi este de Marian! El, asemenea tatalui din film, avea acest dar nemaipomenit: sa vada in tine pana la coaste si mai departe. Sa ma simta si sa imi dea povete despre viata, iubire, moarte si altele.
De data asta i-am scris unei prietene. Cea cu care vorbisem initial despre film. Mi-a raspuns instant. I-am spus ca am vazut filmul si ca plang ca proasta. M-a ascultat tastand, in timp ce imi curgeau mucii pe tigara pe care in sfarsit o fumam pe balconul ud de ploaia asta de noiembrie. Ascultam Cinematic Orchestra. Ceva cu Home.
Tocmai ce imi postasem un story despre cum acasa imi e cel mai bine. Acasa in mine, era nota de subsol. Acasa in mine. Imi e cel mai bine. Si atunci cand imi e rau, imi e bine. Pentru ca binele nu poate exista fara rau. Iubirea nu poate exista fara durere. Ca asa e viata.
Iubirea fata de fi-meu nu poate exista fara dorul mistuitor pe care il simt in weekend-urile in care nu este langa mine. Iubirea fata de oamenii cu care aleg sa merg de mana pentru o bucata de vreme si de viata nu poate exista fara durerea futerii de meci.
Stiti fenomenul asta? Va este familiar? Cand se fute meciul? Ma scuzati, sunt prea triviala in exprimare? Sa fie oare ascendentul de vina sau doar naravul care mi-a fost dintotdeauna unul deschis. Ce e in gusa e si in capusa. Futerea de meci este de fapt, pentru mine, momentul maxim de realizare a faptului ca, heeeei, viata asta a mea, este in primul rand despre mine. Nu despre cel de langa mine. Eu traiesc pentru mine. Nu pentru tine. Oricare ai fi tu din multitudinea altilor de pe pamantul asta.
Imi place de tine. S-ar putea chiar sa imi dau voie sa te iubesc. Dar la fel de bine, atunci cand meciul se fute, I’m done. Nu te mai iubesc! Uite asa! Gata! Basta! Caput! Pentru ca aleg sa nu te mai iubesc! Pentru ca realizez ca ceea ce se desfasoara in fata mea este yet another car crash in care nu vreau sa fiu iar busita pentru ca nu am fost la volan. Pentru ca te-am lasat sa conduci masina vietii mele. Acceptand unele lucruri care erau nasoale pentru mine. Care ma faceau sa ma simt mica. Sau pur si simplu trecand cu vederea diferentele de crestere dintre noi.
Vazand binele din tine, atunci cand nici tu nu stiai ca e pe acolo. Vorba prietenei mele:
‘Fuckin’ stop doing that! Stii ca unii oameni sunt de cacat!’
Mwell, nu as merge atat de departe, ca nu degeaba m-am facut psiholog. Vad binele, si lumina, si posibilul din oameni.
Dar ceea ce imi propun este sa vad binele, lumina si posibilul din mine. Si restul o sa vina… daca e sa vina… Daca nu, or sa vina altele… Si asta imi va fi indeajuns. Voi fi fost recunoscatoare pentru tot.
Nov5

Sărbători de toamnă

Posted on by
Sărbători de toamnă
Ieri ma intamplam intr-un context multiinstitutional in care aveam sa iau parte la niste discutii de oameni mari, seriosi si responsabili. Cum imi sorbeam cafeaua de dupa-amiaza care imi asigura de cele mai multe ori zvacul pana la culcarea lui Dimi, doamna care ne gazduia in propria-i ograda zice:
‘Hai sa incepem sa ne prezentam. Scoala. Rol. Un motiv pentru care suntem recunoscatori. Stiti ca se apropie Thanksgiving si m-am gandit ca ar fi interesant daca am reflecta un pic asupra lucrurilor care merg bine in vietile noastre.’
Tacere. O masa ovala a tacerii. Ne-a luat prin surprindere pe toti invitatia la dezbracarea de armuri si aruncat o privire in interiorul nostru, dar nu la haznale si nenorociri, ci chiar la lumina aia mica pe care fiecare si-o doseste pe unde stie el mai bine. Departe de vanturi napraznice, intunericuri acaparatoare si alte lumini de neon orbitoare.
M-am gandit si am impartasit un motiv legat de procesul prin care se recladesc sentimentele de comunitate si comuniune in Casin prin evenimente relaxante, intalniri formale cu parintii, dar si prin intalnirile lejere de ‘Buna! Ce mai faci?’ care ne creioneaza spiritul latin, care jinduieste dupa apropiere, familiaritate, trib si sederi lungi la taclale despre nimicuri, nimic si tot.
Acum mutand focusul un pic pe familia mea, cand aud Thanksgiving, imi vine in minte o poza in care apare mama, impreuna cu Aurel, un prieten bun de-ai tatei, amandoi stand pe niste fotolii extrem impunatoare si confortabile, asezate in unghi de 45, cu un semineu in spate. Poza e din anii ’90, de cand a fost mama plecata in State si era chiar din timpul sarbatorii de Thanksgiving pe care si-a petrecut-o cu aceasta familie.
Imi mai vin in minte poze de la masa cu traditionalul curcan umplut cu sos de nush de care, dar aerul tuturor acestor amintiri este unul de Casa Alba. De imaculat. De unreachable, cumva. O lume la care nu puteam ajunge pe atunci, copil fiind, asa ca ma rezumam la a visa la ea cu ochii deschisi, in timp ce mama ii pasea taramurile si o descoperea. Cam asa fac mamele, nu? Batatoresc cai pentru pruncii lor, ca sa le inlesnesca accesul la ei insisi.
Si acum un pic mai in interiorul familiei mele, daca ma uit la Dimi, simt cum ma inunda sentimentul de recunostinta eterna ca il avem in vietile noastre. El, iubitul nostru drag. Vorbaretul pamantului, caci de cumintenie nici nu se poate pune problema.
Aseara, la baita, stiti ce schimb de replici am avut? Incercam sa ii trag mucii cu batista bebelusului actionata mecanic, cu gura (yes, I’m that mum!), iar el inota fara de griji in ligheanul lui jacuzzi de dimensiuni minuscule.
Si ii zic:
‘Mai am un pic si raman fara suflu!’
El se uita la mine si imi raspunde:
‘Adica nu mai ai aer?’
Uluire maxima! Say what? Acest copil de 2 ani si aproape 8 luni are acest tip de intelegere lexicala, de poate sa faca un rephrase de dificultatea asta? M-am emotionat si am fost atat de mandra de el, si l-am si felicitat pentru cat de frumos vorbeste. Fac asta constant. Sa ii spun ca vorbeste foarte frumos.
In fiecare seara, inainte de culcare, de cand il am pe lume, dar chiar si de cand imi popula burtica, ii spun Tatal Nostru. De cand a inceput sa isi articuleze curiozitatile in cuvinte, ma intreaba frecvent:
‘Unde e Tatal Nostru? De ce painea noastra de toate zilele? Ce e Imparatia Cerurilor?’,
iar eu incerc sa ii raspund, explicandu-i concret ce a aia o rugaciune, la ce ne ajuta si cam ce a dorit sa spuna autorul cu de a bagat un tata, paine si o imparatie in aceeasi poveste.
De cele mai multe ori cand aude de paine, deja i se activeaza modul:
‘Mamiiii, vreau paineeee!’,
spre disperarea firii mele centrate pe curatenie, si deliciul gandacilor care cred ca ne vor vizita in curand daca o tot tinem asa hippie cu painea in molfaiala la culcare. Evident si a cariilor, ca tot bine imi comenta un stomatolog zilele trecute fix legat de treaba asta.
Anyway, dupa ce ma inchin si ii explic de ce terminam rugaciunea asa, il intreb:
‘Pentru ce ii multumim lui Doamne Doamne pe ziua de astazi?’,
iar el, pentru ca l-a facut ma-sa punkist de mic zice pe o voce dramatica de Johnny Rotten cand canta ‘God Save the Queen’:
‘Pentru nimiiiiiic!’
Eu raman chill si continui cu rememorarea zilei petrecute impreuna si a evenimentelor placute, moment in care el se linisteste si ma asculta. Din cand in cand il mai intreb:
‘Crezi ca am putea sa ii multumim lui Doamne Doamne pentru asta?’
si de cele mai multe ori se aude un
‘Da…’
molcom, in intuneric.
Dupa care eu zic:
‘Multumim, Doamne pentru…’
Acuma sa nu credeti ca sunt crestin ortodoxa practicanta, ca nu-s. Sunt un om care intelege puterea ritualurilor, care este atras de spiritualitate sub toate formele sale si care vrea sa ii mentina vie amintirea lui mamaie, care se inchina seara inainte de culcare de cand o tin eu minte. Si mai cred si in energia pe care ti-o da actiunea intentionata de a fi recunoscator. In curatarea de furii si frustrari care se petrece in interiorul tau atunci cand te opresti si pur si simplu esti recunoscator pentru toate cele cate le ai in viata.
Cele bune sa se adune, cele rele sa se spele. Sa ne uitam inapoi cu recunostinta si inainte cu speranta!
Oct31

Reviresco

Posted on by
Reviresco
Relatia mea cu podoabele e una simbolica. Modul in care imi aleg anumite combinatii sau le port tine de starea mea de spirit evident.
Cateodata imi sunt armura de nadejde. Alteori tandru adapost. Astazi… insufletire!
Pot povesti despre fiecare bijuterie pe care o am. Si cum sorbeam dintr-un espresso dublu si ma uitam la masinile care se perinda molcom pe strasse in ultima zi de octombrie, mi s-a aratat un vlastar de gand.
Anul trecut, cam pe vremea asta, eram ma faceam blonda. Una dintre prietenele mele bune, cand i-am aparut in prag blonda pui si imbracata din cap pana-n talpi in verde fosforescent, a zis, si pe buna dreptate:
‘Cam cat de nebuna esti?’
Iar eu i-am raspuns razand, precum punkista prinsa cu creasta-n sac:
‘Foarte!’,
si am luat-o-n brate. Dupa care, ne-am uitat ca niste ladies, la incoronarea Regelui Charles.
Tocmai ce venisem de la Romanian Jewelery Week. Si nu cu mana goala, sau mai bine zis nu cu gatul gol. Anul trecut am descoperit-o pe Giorgia de la Amalgama Jewels, iar bijuteriile ei mi-au vorbit despre mine.
Asa ca mi-am luat un lant care are agatat un pandantiv pe care este scrijelit mesajul ‘Tutto e vero’. M-a contrariat initial si voiam sa fac misto de el, dar am ales sa o intreb care-i faza cu scrisul asta pe care nu il puteam pune in niciun context.
Si atunci mi-a spus povestea marinarilor care, o data plecati pe mare, isi spuneau orice pentru a-si cultiva speranta ca vor ajunge teferi si nevatamati inapoi acasa. Am ramas afis si am zis, spre surprinderea unei alte prietene de-ale mele, ca trebuie sa am acel colier.
Dar de ce?
Nu am stat sa ma intreb atunci ce anume din acel mesaj sau din acea istorisire a rezonat cu mine. Poate pentru ca nu eram in punctul sau starea de spirit care sa imi permita sa imi pun astfel de intrebari existentiale. M-ar fi durut prea tare raspunsul lor sau chiar si simplul ecou al intrebarii in sufletul meu tulbure.
Perioada in care am fost blonda a fost una fatidica din viata mea. A fost o renuntare de sine atat de brutala incat dupa revenirea la mine, mi-am zis ca nu voi mai face asta niciodata. Nu ma voi mai abandona pentru a pastra o relatie, caci fix in acel moment relatia devine nula, vida de sens, pentru simplul fapt ca nu mai e cu mine, cea reala, ci cu o schimonosire a fiintei mele.
Eu eram marinarul, iar marea mea involburata era fix relatia mea de cuplu care ma ducea in niste zone tenebroase. Si mi-am spus si am crezut cam tot ce puteam sa imi spun ca sa ma conving ca sunt ok, ca suntem ok si ca totul va fi bine.
Ca tot raul spre bine.
Ca un sut in cur, un pas inainte.
Ca no pain, no gain.
Dar astea erau niste plasmuiri ale unei minti care stia deja ca finalul e aproape. Pe cat eram de blonda, pe atat eram de furioasa si de inchisa in mine. Musteam.
In putinele momente in care ma vedeam cu prietenii si vorbeam, ieseau atatea flori frumoase din mine, incat ma apuca si mai abitir jalea pentru ca stiam ca toate astea sunt cu un termen de valabilitate si ca o data ajunsa ‘acasa’, toate florile se vor ofili. Nu mai aveam cu ce sa le ud.
Traiam arid. Ma uscam pe picioare. Si incercam sa par vie. Cine ma stia, stia ca nu-s. Eram precum moartea… dar nu in vacanta.
Anul acesta n-am mai reusit sa ajung la Romanian Jewelery Week, dar am stalk-uit-o pe Giorgia pe Insta si am dat peste un inel frumos pe care era scrijelit un alt mesaj: ‘Avec le temps’. Pana sa il iau, s-a dat. Si am ramas usor cu buza umflata.
Dar curand mi s-a aratat altul, al carui scris nu l-am inteles neam. Scria ‘Reviresco’ si avea niste ramurele pe langa.
‘Ce e aia?’,
am intrebat-o din nou pe Giorgia.
Explicatia m-a lasat bouche-bée! Reviresco inseamna sa redevii puternic, sa infloresti din nou. Mi se face pielea de gaina cand scriu despre asta pentru ca nu imi vine sa cred cate semne imi da viata asta si cum eu incep, incet, dar sigur, sa le observ si sa le bag in san sau la cap, dupa caz.
Acum sunt roscata. Au trecut aproape trei luni de cand suntem oficial divortati. Sunt asezata sufleteste si cu planuri mari de cladit un camin stabil pentru mine si puiul meu. Am forta de munca si mi se leaga ideile cu folos. Am energie si speranta ca lucrurile se vor aseza si mai mult pana cand voi ajunge sa fiu pe deplin linistita in partile din mine care au nevoie de asta.
Zambesc si rad si ma bucur de tot binele care ma inconjoara. Il observ si ii fac loc in viata mea. Las greul, slutul si uratul sa curga prin mine, fara sa zaboveasca prea tare si sa imi strice feng-shui-ul. Si mai ales, incerc in fiecare zi sa domolesc razboinica din mine, ca sa las femeia gratioasa sa isi daca damblalele.
Just like a graceful swan floating on the surface of the water! Reviresco!
Oct28

Energie creatoare

Posted on by
Energie creatoare
I’m in a Brancusi state of the soul. Dupa o duminica de Targu Jiu, la pas printre creatiile acestui domn, atat de revendicat de francezi, dar atat de roman pana in prasele, sunt marinata in Brancusi. Am o stare de plutire in care in cap mi se invart idei legate de forma, simplitate, natura si dragoste.
Caci totul in prezent, in viata mea, imi doresc sa se rezume la si sa se conecteze cu dragostea. Mi-am scris ‘iubire’ cu litere colorate din spuma pe geamul de la sufragerie. Ieri cand am ajuns la Coloana Infinitului am ramas fara rasuflare, dupa care am tras un oftat din rarunchi.
Mi-am adus aminte de poza alor mei dintr-una dintre singurele lor deplasari impreuna inafara casei. Nu erau in concediu. Rezolvau o treaba. Si s-au pozat, serios, luandu-se de dupa umeri, regulamentar, in fata Coloanei Infinitului. Poza o tin langa masina de scris, intr-o rama de metal si sticla pe care am primit-o ca dar de nunta.
Imi e atat de draga, pentru ca descrie fidel o constanta a vietii lor de cuplu, si anume seriozitatea. Pe principiul: viata e facuta sa ne-o traim impreuna, getting shit done together, si daca mai apare cate-o boare de romantism printre picaturi, ne vom bucura de ea, dar nu prea tare, ca avem niste treaba de facut.
Si uite cum la zeci de ani distanta m-am nimerit eu in fata Infinitului.
Acum evident ca imi rasuna in cap Infinitul celor de la The Monojacks. Previzibil, nu?
‘Numar…unu…
Fac iar pe nebunu’
Numar… doi…
Astia suntem noi
[…]
Numar… doi…
Mult amor in noi
Trei…
Imi place cand ma vrei
[…]
Cand ne-am intalnit
Ne-am iubit… infinit…’
Asa sunt eu cand fac sa imi fie bine.
Imi zburda gandurile spre zarile cele mai nebanuit de creative.
Fac conexiuni.
Am energie.
Rad.
Ma joc.
Pot sa imi cer scuze lesne.
Vreau sa fac lucrurile sa mearga.
Vad binele din oameni si din mine.
Oftez de drag si dor.
Creez.
Scriu.
Ma inspir.
Ma plec in fata creatorilor care imi sunt mentori.
Si ma uit prelung la muzele mele, iar cu inima plamadesc din dragoste.
‘Walking to Paris’ e un film biografic care descrie drumul parcurs de Constantin Brancusi din propria batatura, la Paris. Pe jos. Intre 1903 si 1904. Ca un artist si un om de geniu, nu putea decat sa isi faca singur cararea. Propriul Camino. Le chemin de Constantin Brancusi. Vara. Toamna. Iarna. Primavara. In natura.
Infruntandu-i vicisitudinile. Desfatandu-se in aura-i vindecatoare. Punandu-si propria-i natura umana fata in fata cu mediul natural. Ce poate fi mai frumos si poetic? Poate povestea lui de amor cu Maria Tanase. Oare cum or fi fost acesti doi oameni impreuna? Acesti boemi dificili si viciati alaturati intr-o uniune spirituala nemaintalnita.
Am stat mai bine de un ceas pozand forme.
Umbre.
Detalii.
Colturi de ziduri.
Frunze.
Pietre.
Lumini.
Interioare.
Exterioare.
Si dupa am zabovit mai bine de cateva ceasuri in masina, in drum spre casa, cufundata in Brancusi. Lucrurile simple sunt cele mai frumoase. Lucrurile simple sunt usor de inteles si se simt lejer. Ca un nor pufos la asfintit. Ca primul fulg de nea al iernii. Ca privirea pe care mi-o arunci din cand in cand, cand ti-e drag de mine. Ca surasul care imi apare pe buze atunci cand ma alinti scurt.
Brancusi e o stare fara de cuvinte. Si dincolo de cuvinte suntem noi, astia care suntem. Goliti de frici, de asteptari, de ‘dar’-uri si ‘ce-ar fi daca’-uri. Doar noi. Si dragostea dintre noi. Vreau sa vad ‘Walking to Paris’! Oare o sa imi placa mai mult decat Modigliani? Mai mult decat Frida? Mai mult decat ‘Goya’s Ghosts’?
Sufletul meu tomnatic se bucura de frumosul care mi-e dat sa-l simt. Sfarsit de octombrie cald.