Category Archives: Awareness

Nov24

Despre morti, cu de toate

Posted on by
Despre morti, cu de toate
M-am trezit la 3:30. Asa. Pur si simplu. Am adormit in miezul unei conversatii psihanalitice intre Sigmund Freud si Clive Staples Lewis si dusa am fost pe taramul viselor. Nu-mi aduc aminte nimic notabil, inafara de faptul ca pe la 3 jumate am inceput sa ma foiesc si sa ma gandesc la casuta lui mami si a lui Dimi si n-a mai fost chip sa mai reinchid vreun ochi.
M-am dus la baie, am baut niste apa, am aprins veioza si m-am apucat sa imi mobilez si sa imi utilez casuta mea din vis intr-un Excel, ca doar sunt om responsabil cu viitoare rate la banca, bugete, planificari, programe, intalniri si minute.
Pe la 5 am terminat Sims-ul meu care pare atat de real ca I can just feel it. Am pus de o cafea, m-am infofolit in teddy bear coat-ul meu roz, mi-am pus crocsii albi de Lidl in picioare si am iesit la o tigara pe balcon. Brigitte Bardot de Drumul Taberei. Parul ravasit, smokie eyes, haina infoiata, muzica in surdina, fum de tigara si… cer instelat. Ce cer instelat! Nu imi vine sa cred cat de senin este incat se pot vedea atatea stele sclipind pe cerul acestei dimineti care pare foarte noapte inca.
Aseara, inainte sa pun filmul, mi-am pus boem un Hugo cu soc si rodie intr-un pahar de sampanie din lada mea de zestre. Paharul, nu Hugo-ul. Nu ma prea prinde bautul solo, asa ca dupa vreo doua guri l-am abandonat in favoarea unei incursiuni in lumea ultimelor zile ale lui Freud in plin razboi. Frumos film. Dar cumva nu prea aveam stare de dansul. De fapt nu aveam stare punct. Ma fataiam in capul meu destul de mult.
Acum ma uit la florile de pe masa si incerc sa beau o gura din cafeaua proaspat data in foc. E inca prea fierbinte. Vineri seara am fost la teatru. TNB. Sala Mica. (D)efectul Placebo. Locuri bune. Eram fix in centrul salii. In foaier, expozitie feminista.
Imi fuge gandul la florile din glastra. Crizanteme, nu dalii. Cica pe vremea aztecilor, razboinicii plecau cu ele in piept la razboi pentru ca erau considerate florile vietii. Crizantemele si daliile sunt intr-adevar inrudite. Fac parte din familia de flori Asteraceae. Dar e just ca dalia e dalie, iar crizantema crizantema.
Eu sunt o dalie. Roz. In floarea vietii. Rotunda. Cu petalele usor arcuite. Cu tulpina inalta si zdravana. Cu frunze ici si colo. Si stau dreapta si ma intorc dupa soare. Si dupa luna. Si dupa stelutele stralucitoare. Acum probabil ar trebui sa si explic deraierea de la film la flori (ca la fete si baieti ajungem mintenas).
Dalia are o simbolistica aparte pentru mine. Povestea zice asa: ca mama atunci cand era tanara si-a dorit sa aiba doi copii, baiat si fata. Fata si-a dorit sa fie inalta si semeata ca o dalie. Si am aparut eu. Inalta is. Semeata am devenit leeeeent, because I’m a late bloomer (see what I did there?).
Si era cat pe aci sa ma cheme si Gherghina, dupa bunica-mea, Sofia Gherghina Ionescu (n. Ogrezeanu). Dar dupa cum a stat mama si a cugetat la viitoarele scatoalce pe care si le va lua Gherghina ei in curtea scolii cu un astfel de nume, s-a reorientat spre Georgiana. Sau cum spune simplu frati-meu: Gheorghe. I am Gheorghe.
O doamna lunga, cam ca o dalie asa, de care ma leaga multe amintiri, mi-a trimis zilele trecute un material video de pe un site de educatie, al carui subiect era chiar ea, bunica mea. O alta colega mi-a zis ca ADN-ul skips a generation, si ca toate genele alea bune le luam de la bunici.
No, bine, mi-am zis. Bunicele mi le-am cunoscut. Bunicii doar din povesti. Sofia Gherghina si Ionel Ionescu. Frusina si Dumitru Chiteala. Doua cupluri cum nu se poate mai diferite, dar cu atat de multe povesti in AND-ul lor. Povesti de lupta, supravietuire si izbanda. M-am emotionat un pic scriind cuvintele astea.
Dimi isi are numele de la bunicul meu. De la tatal mamei mele. Iar Constantinul i se trage de la tata si de la bunicul matern al tatalui sau. Are doua nume de bunici. Bunici pentru noi. Strabunici pentru el. Constantin Ionescu si Constantin Mocanu. Care au avut si ei povesti de lupta, supravietuire si izbanda. Toti morti. Dar el, iubirea mea, atat de viu. Ce contraste are viata asta! Mi-am zis ca daca imi va fi dat sa mai am copii, si o sa fie fata, o va chema Dalia. Si daca nu, Dalia va continua sa fie un alter ego al meu. The bohemian and baroque side of Gheorghe.
Bunica-mea este o fiinta care imi populeaza gandurile de multa vreme. Am iubit-o. Am urat-o. Am admirat-o. Am hulit-o. Am judecat-o. Am negat-o. Am renegat-o. Am inteles-o. Am descoperit-o. Am rememorat-o. Si am de gand sa fac pace cu ea. Acum. Astazi. In ziua alegerilor prezidentiale. La 5:42 dimineata. Cu lacrimi care siroiesc si mi se innoada in barba. Si Aurora a celor de la Coma pe fundal. Cu gust de cafea amara in gura si privirea un pic tulbure. Cu sunet de tramvai matinal tot pe fundal.
Imi vine in minte o poza pe care mi-a aratat-o mama cu ea. Una fara staif si fara fast. O poza cu ea, cu bunica-miu, cu tanti Mimi si tanti Nina la casa din Aparatorii Patriei in care au stat impreuna. Cica nu era o casa foarte mare, dar cumva era aproape de Spitalul de Neurochirurgie, asa ca asta a contat. Era usor trasa la fata si avea alura unei femei obosite si cum nu se poate mai obisnuite. Dar nu a fost o femeie obisnuita. Anything but.
Asa cum nici mamaia mea nu a fost o femeie obisnuita. Doua bunica neobisnuite care au facut doi copii neobisnuiti care au avut si ei la randul lor niste copii la fel de neobisnuiti. O sa va povestesc si despre mamaia mea, dar imi trebuie zile intregi sa o descriu, cat sa va insir si motivele pentru care o iubesc si mi-am tatuat-o pe mana dreapta sub forma unui balon cu aer cald care se duce spre cerul innorat si inalt.
Mai am o poza cu muieretul din familia mea la care ma uit chiar acum, in timp ce tastez calare pe unul dintre scaunele mele inalte de bar. Piano Bar dupa mood-ul asta plangacios si pre-matinal. Mai sorb o gura de cafea din cana mea fara toarta, dar cu ‘speranta’ gravata pe ea. Poza cu pricina este de la botezul meu si le are asa: pe mama Gigi (Sofia), pe mamaie, pe mama, pe tanti Mimi (nasa mea), pe Ioana (cealalta nasa a mea si matusi-mea, sora lui tata, fiica Sofiei) si pe mama.
Stai ca am luat-o de pe raft sa verific acuratetea aducerii aminte. Mama nu-i in poza, ca era toata treaba aia cu lauza care nu are voie sa calce in biserica la botezul copilului, ca e spurcata. So, avem asa, de la stanga spre dreapta: mamaie cu frati-meu in brate, tanti Duti (cred, sora lui tanti Mimi), tanti Nina, tanti Mimi cu lumanarea de botez in mana, Ioana cu mine in brate, mama Gigi, Edi (sotul lui Mimi, care culmea nu este nenea Edi in folclorul familial, ci doar Edi) si undeva in spate, in randul trei nenea Ovid si tanti Sofica. Dumitru si Ionel erau deja morti. Tata nu stiu unde era. Poate facea el poza. Deschid rama si ma uit pe spate sa vad daca e scris ceva. Nimic. Tata avea bunul obicei de a scrie pe poze, pe verso, data si evenimentul care era surprins de poza.
Amintirile pe care le am cu mama Gigi sunt diverse si imi trezesc emotii la fel de variate care se amesteca intr-o minge nucleara care de cele mai multe ori sfarsesc prin a-mi exploda in fata si prin a ma umple de respect. Am un conflict intern atat de mare cu privire la consecintele alegerilor pe care le-a facut in viata. A scris o carte. Si ea. De fapt nu ea. Rodica Simionescu. Despre ea. Despre viata ei. Se numeste ‘Neodihna binelui’. Bun titlu. Mi se face pielea de gaina pe picioare. De ce oare? De ce doar pe picioare?
Anyway. Am lucrat atat de mult psihoterapeutic cu mine sa pot ajunge sa vorbesc despre bunica-mea cu compasiune, nostalgie si moderatie. Doamne, inca imi este foarte greu! Ma apuca plansul din nou. Baga-mi-as picioarele! Simt cum mi se aduna indignarea si nedreptatea in capul pieptului. Mi-e asa ciuda ca a ales sa-l sacrifice pe tata prin alegerile pe care le-a facut. Mi-e efectiv ciuda! Si il plang pe tata. Ii plang de mila tatalui meu. Care e mort de mai bine de 18 ani.
Nici muzica asta nu ma prea ajuta sa ma opresc. Vasco fuckin’ Rossi. M-a apucat si cacarea. Sunt anal rejectiva, ca sa ma intorc nitel la Freud. Cand ma pasc emotii puternice, foarte puternice, ma ia durerea de burta si daca nu ajung urgent la o baie, am senzatia ca o sa ma cac pe mine instant.
Nu am citit cap-coada cartea scrisa despre ea, pentru ca nu am vrut. Pentru ca nu am vrut-o. Pentru ca am simtit ca absenta ei l-a facut muci pe tata. L-a lasat in pom si pomu’-n aer. Povestile despre cum tata era ingrijit de asistentele din spital in timp ce ei, amandoi, erau in operatii zi lumina, nu ma incanta. Ma intristeaza teribil.
Poate si de asta eu, cand am intrat la masterul de antiterorism si deja visam la operatiuni speciale and shit as a career, am pus un stop brusc verbalizand pe atunci ca imi doresc o familie si copii de care sa pot avea grija, iar o cariera in antiterorism nu prea te lasa sa ai o familie. Si am facut o alegere grea. Avand in spate aceasta mostenire. Si in continuare fac alegeri grele pentru a avea grija cat mai bine de pruncul meu iubit. Alegeri care il au pe el in centru, nu pe mine. Pe el.
Si sunt extrem de recunoscatoare ca mi-am croit un drum profesional care sa imi permita sa am o cariera care ma cuprinde cu totul cat sunt la munca si sa ma ingrijesc de familia mea cu tandrete si constanta cat sunt acasa. Sa am echilibru. Sa am liniste. Sa pot fi mama lui asa cum merita. Toti copiii ar trebuie sa aibe parte de mamele lor. Cu totii merita asta.
Majoritatea povestilor pe care le-am auzit cand eram copil se invarteau in jurul carierei ei si a timpului pe care nu il petrecea cu familia. Sunt sigura ca au existat si momente in care incerca sa compenseze, sa fie o mama buna pentru copiii ei. In materialul video zice ca le facea pe toate. Ziua opera, dupa care era sotie si mama. Dar evident ca din moment ce a fost un medic exceptional, prima femeie neurochirurg din lume, something had to give. And that something was everything else in her life. Her life. S-a contopit cu profesia ei si s-a lasat consumata de ea.
A fost o Tauroaica bataioasa, fara doar si poate, dar cu o busola famiala tare stricata. Mi-o amintesc la mesele in familie din perioada sarbatorilor. Cu companioana de viata si colega de apartament alaturi: doamna Marina. Si, ca in bancuri, halfway through starters, incepea sa escaladeze tensiunea. Din vorba in vorba in vorba se ajungea la laitmotivul vietii lui taica-miu proclamat de o mama absenta: anturajul l-a stricat pe Lucusor.
Si de acolo, Jihad! De Craciun! De Pasti! Am fost o familie multiculturala, va zic eu! Sarbatoream crestin si ne luptam islamic. Da, am facut o gluma, ca momentele alea au fost destul de groase. Destul de intense si au lasat urme adanci in toti participantii la traficul de emotii si trairi familiale. Mama incerca sa mai aduca cate ceva de mancare si sa aplaneze conflictul care crestea intr-un minut cat altele in 10 zile, mamaie se tot uita cand la unul cand la altul ca la un meci de tenis nereusit, noi copiii mancam pe mut, doamna Marina ii tinea isonul prietenei sale, iar tata… tata racnea ca un animal chinuit.
Caci chiar asa se simtea: ca un animal haituit de aceste cuvinte care ieseau chiar din gura ma-sii, care nu il stia deloc. Bunica-mea habar nu a avut cine a fost tata. Nu cred ca a existat cineva pe lumea asta care sa il cunoasca pe de-a-ntregul pe tata, dar macar au incercat. Macar am incercat! Noi, cei care i-am fost in preajma.
Cred ca atata vreme cat o leg pe mama Gigi de tata nu am nicio sansa sa o vad cu blandete. Hai sa o dezlipesc un pic ca sa incerc un demers de vizionare obiectiva a acestei femei neobisnuite si extraordinare! Port la gat crucea pe care am primit-o la botez de la tanti Mimi. De cand m-am mutat am simtit nevoia sa o am la gat, asa ca i-am cerut-o mamei. Simt ca ma conecteaza cu ai mei si ma protejeaza.
S-a nascut in Falticeni. A avut o sora, Viorica, care i-a fost mai mama tatalui meu decat a putut ea fi.
Gata, nu mai fac. Hai inapoi la ea! Nu o mai lega de tata ca sa te poti uita la ea pe bune.
Tatal ei bancher, mama ei bolnavicioasa. Tatal ei la a doua casatorie si mutat de la Bucuresti dupa moartea primei lui fiice. Canta la pian. Avea probabil ceea ce se numeste educatie de pension. Cert este ca la 19 ani, inca din primul an de medicina, opera. In razboi. Si cum nimic nu te pregateste pentru viata decat o nenorocire colectiva, toate ideile revolutionare care au plasat-o pe harta neurochirurghiei mondiale, i-au venit in criza, in razboi, in absenta de resurse si echipamente.
Tin minte istorisirile despre cum a facut o trepanatie cu un burghiu ca sa ii scada presiunea intracraniana unui pusti care in caz contrar ar fi murit. Femeia a fost fascinant de tenace. Si s-a casatorit cu un alt neurochirurg, care era cel putin la fel de mad scientist ca si ea, dar era si un mare iubitor de arta si colectiona tablouri si antichitati, pesemne mostenind gustul pentru estetic de la tatal sau care era negustor.
Mama povesteste intotdeauna cu haz despre cum bunica-mea merge in Bellu sa invete in sesiune si despre cum colegii de grupa i-au facut o farsa si i-au pus o puta reala, luata de la morga, in buzunarul de la halat, iar ea cand a bagat mana in buzunar si a scos membrul, a intrebat nonsalant fluturandu-l prin aer a cui este.
Se imbraca invariabil in deux pieces cu fusta, avea parul scurt si ondulat. Purta o ochelari cu rame supradimensionate si avea o geanta cu toarta pe care o purta pe bratul flexat. A condus un Trabant, ceea ce era revolutionar pentru acele timpuri.
Pot admite ca parte din toate smucelile mele vizionare mi se trag si din snopul ala dezoxiribonucleic (da, da, stiu si cuvinte dintr-astea). Ca printr-o ceata a sufletului imi aduc aminte ca am fost impreuna cu ea la niste happening-uri prin care ea era sarbatorita pentru contributiile aduse in lumea medicala. Imi aduc aminte ca eram prin generala si ca ma prezenta drept nepoata ei.
Acuma, evident ca iar mi-a plecat distributia. Ca mi-am adus aminte de cum si-a remodelat ea realitatea si a povestit-o public, cat sa se potriveasca cu furtuna din sufletul ei. Ca e mai lesne sa iti ‘dezmostenesti’ fiul, nemaimentionandu-l in discursurile sale, decat sa te uiti un pic la tine si sa iti recunosti pacatele materne. E mai usor sa te superi ca vacarul pe sat cand fi-tu zice ca se caca in tot ceea ce vrei sa ii dai, decat sa te gandesti:
‘Bai, da’ de ce oare s-o fi suparat omul asta? De ce ma tot respinge? Oare pentru ca si eu l-am respins toata viata?’
La un moment dat, bunica mea, a ales sa nu mai vorbeasca public despre tata, ba mai mult s-a erijat in declaratii care afirmau ca ea are un singur copil, respectiv o fiica si implicit si un singur nepot. Moment in care mi s-a rupt filmul. Grav. Si filmul ala rupt s-a si ars, la incinerarea lui tata, cand, incercand sa ma consoleze, mi-a soptit feminist:
‘Nu mai plange, ca barbatii din familia noastra au fost intotdeauna slabi…’
Ok, a fost un om. Pe cat de exceptional profesional, pe atat de repetent in a naviga viata de familie. Facea un tort de portocale foarte bun. Avea degete lungi care ascundeau celebra batatura a neurochirurgilor care se face de la folosirea unui anumit tip de pensa. Asa au si crezut-o doctorii barbati ca e neurochirurg, cerandu-i sa scoata batatura la control.
Lumea a aflat ca ea era in fapt prima si singura femeie neurochirurg din lume, cand undeva inainte de ’90, un seic a cautat o femeie neurochirurg care sa ii opereze una dintre sotii si a gasit-o doar pe ea. A lucrat 47 de ani. L-a operat inclusiv pe fi-su pe coloana, intr-o interventie de urgenta. Da, femeia a avut mult sange in instalatie, precizie si creativitate.
Incepe sa se crape de ziua. Stelutele au disparut de pe cer, iar eu m-am linistit… un pic. Ascult Tapinarii si zic asa:
‘Iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai dat bun si ma lepad de toate resentimentele legate de relatia dintre tine si tata. Vreau sa ma apuc sa invat sa cant la pian, si poate, cand o sa cant prima mea partitura bine, ma voi gandi la tine. Vegheza-ti nepotii si stranepotii cu aceeasi precizie cu care ai operat aproape juma’ de secol! Cat despre noi doua: eu sunt chiar daca m-ai negat, iar tu esti chiar daca te-am negat. Acum suntem chit…’
Nov23

Despre mine…

Posted on by
Despre mine…
Care e povestea pe care vreau eu sa mi-o spun despre mine?
Dar oare care e povestea pe care vreau sa i-o spun lui Dimi despre mine?
Cele doua pot fi fundamental diferite pentru ca cea dintai mi-o spun pe mut, in gand, in vene, in fiece clipa a existentei mele, pe cand cea de-a doua o spun in gura mare, cu voce tare, care uneori are un ecou atat de puternic ca se face mai realitate decat realitatea insasi.
Astazi de dimineata m-am suparat tare. Pe mine. Pe el. Pe viata. Si am strigat. Si mi-a parut rau. Si mi-am cerut scuze. Si fac de fiecare data mai bine. Fac sa fie mai bine.
Sa fiu un om mai bun ca ieri.
O mama mai buna pentru baiatul meu.
O femeie mai sincera cu ea insasi.
Ma opintesc si ma impotrivesc cateodata de numa’ numa’. Efectiv ma pun pe copitele de dinapoi si nu ma las. Ma agat ca boala de om sanatos de o treaba si nu ii dau drumul pana nu o disec pana la celula, pana la membrana, citoplasma si nucleu.
O intrebare care ma bantuie grav este:
Oare cum o sa isi aduca aminte Dimi de mine cand va creste?
O sa ma tina minte joviala, solara, cu parul in vant si buzele conturate cu ruj rosu? Sau o sa isi aduca aminte de mine tafnoasa, tipicara, ocupata si lalaie? Sper sa fie o varianta de mijloc, umana, la care sa se uite cu drag, compasiune si mandrie.
Si sa se infoaie asa un pic in pene si sa zica cu o sclipire in ochi:
‘Aia e mama mea!’
Cateodata face chestia asta cand ma duc sa il iau de la gradi si i-a fost dor de mine. Vine la poarta si daca apare si un alt copil strigand dupa muma personala, se uita cas la el si ii spune raspicat:
‘Aia e mama mea!’
Dar in cazul asta e mai degraba posesiv, nu mandru. Taica-su l-a invatat mai bine decat mine sa isi ia si el ‘la revedere’ de la oamenii din jurul lui, nu doar sa fie beneficiarul pupicilor de ramas bun.
Astfel ca, in ultima saptamana am primit pupici multi inainte de a intra pe poarta gradinitei, dimineata cand l-am dus. De cand a inceput gradinita, acum 1 an si 3 luni, ca sa nu ma buseasca emotiile puternice in curtea institutiei, cu o gramada de ochi curiosi analizandu-mi lacrimile, mi-am zis ca ne luam ramas bun cand mai avem un pic si ajungem la gradi.
Taica-su a preluat ritualul si l-a dus mai departe. Suntem amandoi destul de privati in a ne arata emotiile in public si asta i-am transmis si lui Dimi. Acum partea mai putin luminoasa a acestei trasaturi de personalitate este faptul ca atunci cand rabufnim, o facem cu o intensitate parjolitoare care tradeaza cantitatea de autocontrol pe care am investit-o in a ne tine firea pana la epuizare.
Asa ca revin la intrebarea:
Oare ce poveste imi spun eu despre mine?
In vara, la ultima intalnire SMT (senior management team), am participat la un exercitiu in care fiecare membru al echipei a trebuit sa scrie despre ceilalti, cate un cuvant care sa ii descrie. La final m-am pomenit cu o diploma doldora de cuvinte care redadeau povestea pe care o spun altii despre mine.
Communication. Think out loud.
Kind
Funny
Deep thinker, creative, joyful
Cool
Jokes
Energy
Profound understanding of human nature
Reflective & human
Mom of all of us!
Thoughtful
A deep thinker. A great observer!
Use of words. Brings good vibes & ideas
Gandesc cu voce tare destul de des spre surprinderea unor oameni. Aia care ma stiu, deja s-au obisnuit cu mine, si nu le mai cad atat de greu. Desi in continuare inca se tresare un pic cand deschid usi ca si cum as veni impreuna cu cavaleria sa cotropesc tot. Asta cu depth and profound anything sunt parte din bagajul meu genetic. Nu prea pot fara depth, ca ma strepezesc. Complezentele si superficialitatile ma transforma intr-o fiinta blazata si foarte sarcastica.
My use of words. Oh me, oh my, oh me and my use of words! Use, abuse and misuse… Cuvinte sa fie. Care imi ies pe gura, prin penite, prin degetele care tasteaza frenetic. Si se organizeaza intr-o simfonie a fiintei mele. Din interior spre exterior. Din adancimi la suprafata. In vazul si simtul trecatorilor prin viata mea. Cat si al oamenilor cu care aleg sa imi impart viata intr-un fel sau altul.
Cica-s si human. Cine s-ar fi gandit si la grozavenia asta? Eu? Aceasta doamna respectabila si impenetrabila? I bleed, people! Sometimes, I bleed… Dar stiti cum ma raportez eu la ranile mele sangerande? Cam cum se raporta Marian. Pe 21 s-au implinit 3 ani de cand nu mai este printre noi.
Daca il durea ceva, fizic, mergea mai departe, pentru ca intotdeauna scopul sau a fost sa ajunga unde trebuia sa ajunga. Imi aduc aminte ca imi promisese la un moment dat ca mergem la Bucșani sa o vedem pe Pisi ca imi era tare dor de ea. Si s-a tarat pana la mine, intr-o mega criza de bila, cu fierea in gat, si a condus pana la Bucșani, pentru ca imi promisese.
Era o data pe autostrada, in drum spre mare, si a facut un puseu de tensiune, care se putea duce lesne in vreun AVC. S-a oprit un pic, a sunat o prietena sa-l puna pe picioare cu ceea ce avea el prin masina, drept prim ajutor, adica nu prea multe, dupa care si-a continuat drumul, desi nu era bine deloc. Si povestile pot continua, caci sunt multe in sensul asta.
Cert este ca when I bleed, I do it and get on with it! Get shit done! Nu stau mult sa ma gandesc da’ ce, da’ cum, da’ de ce sangerez. Evaluez si daca pot continua, si de cele mai multe ori pot, continui. Fara detalieri ale sangerarii. Iar cand ajung in barlog, dupa ce m-am retras de pe front, atunci, si doar atunci, stau cu mine si ma oblojesc. Imi ling ranile. Le pansez si ma odihnesc. Ca sa ma refac. Ca sa o iau de la capat a doua zi. Si tot asa.
Saptamana trecuta am facilitat un workshop despre sexualitate, moarte, spiritualitate si bullying pentru comunitatea de parinti de gradi si primar, care s-a filmat. Pentru prima data am revazut materialul video de curiozitate. Voiam sa vad cum ma vad. Si m-am cracanat de ras, in timp ce ma gandeam ca:
‘Heeeey, that’s not too shabby, you badass lass!’
Mimica, gestica si tonul vocii au facut ca ceea ce scoteam pe gura sa fie digerabil pentru oamenii cu care povesteam in marea sufragerie a proiectului ‘Școala de Acasă’.
Pe la final de saptamana am filmat un promo pentru workshop-ul ‘Copilul meu începe școala’ si am fost cum nu se poate mai serioasa povestind despre ce urmeaza sa abordam in
intalnirea de pe 28 de la scoala. Omul care m-a filmat chiar mi-a zis la un moment dat:
‘Bai, da’ ai fost fooooarte serioasa!’.
Spre finele acestei saptamani am participat la un focus group organizat de oamenii de la Yellow Car pentru a studia ‘the felt experience in Avenor’, un concept care imi este tare drag si cu ca lucrez de ceva vreme in scoala. Cu perceptia experientei resimtite de oamenii comunitatii, nu cu faptele obiective din viata scolara. Caci in fond si la urma urmei, totul se rezuma la cum integram in noi ceea ce traim, nu efectiv ceea ce traim. Asta zic si cartile alea pe care le tot citeaza oamenii hiperpreocupati de trauma, si care identifica microagresiuni peste tot. Zic ca trauma nu este evenimentul in sine, ci reactia ta la cele intamplate imbinata cu cat de singur ai fost sau te-ai simtit in tot acel timp.
Revenind la focus group, mi s-a parut foarte simpatic modul in care am raspuns la intrebari, si cu precadere cum abordarea mea naturala la genul asta de discutii este directa si onesta. Nu stau foarte mult sa ma gandesc, ci merg pe principiul ca daca oamenii aia sunt acolo si vor sa afle ceva legat de ‘my felt experience’ it’s only fair sa primeasca fix asta. Fara ocolisuri sau second thoughts. Si mi-am adus aminte de mine de la inceputurile Avenorului, de cand am plecat in UK, pana in prezent. Quite a journey! Chiar si vizual.
Facebook-ul imi arata poze cu mine de acum 6 ani de la un Anti-Bullying Days si eram grasa si frumoasa. Cand m-am angajat in 2013 in Avenor eram slaba, dupa care m-am ingrasat progresiv pana cand au ajuns sa ma doara genunchii sub povara celor 88 de kile pe care le caram si saltam dupa mine zilnic. Dupa care m-am hotarat sa dau militaria jos din pod si sa fiu un om sanatos asa ca am schimbat niste obiceiuri de viata si am slabit.
Acum sunt iarasi intr-o faza excesiva care tradeaza cumva niste nevoi de refulare pe care le am in legatura cu viata insasi si cantitatea de decizii importante pe care trebuie sa le iau (corect) pentru un viitor sigur pentru mine si pentru pruncul meu. Dar sunt constienta de asta si nu ma las dusa de vortex in excesurile pamantului. Stau la suprafata, desi imi este greu.
M-am oprit un pic si m-am uitat pe geamul amplu al camerei mele de zi si de noapte. Vreau sa imi las parul sa creasca lung, asa cum il aveam cand eram in liceu. Numai ca il vreau lung si morcoviu, nu lung si castaniu. Vreau sa ma reinventez vizual ca aceasta Julianne Moore meets Tori Amos meets Kate Winslet meets me.
Have we met? Sunt greu de omis.
De ce? Ca sa urmez retorica din cea mai noua carte preferata a lui Dimi, ‘Dragonii adora tacos’ de Adam Rubin, as zice:
‘Poate pentru ca exprim foarte multe prin simpla mea aparitie.
Poate pentru ca este deja in fiinta mea sa ies in evidenta.
Poate pentru ca pur si simplu, de d’aia, de chichi richi trei lei ridichi.’
Acum, de exemplu, la 9 jumate dimineata, in aceasta sambata de noiembrie tarziu, in timp ce tastez, ascult muzica italieneasca si astept sa te termine masina de spalat ca sa bag alta, sunt un pic obosita, un pic nedemachiata, un pic balonata, un pic multumita, un pic increzatoare, un pic ciufulita, un pic recunoscatoare pentru tot ceea ce am, ce simt, ce imi propun si ce traiesc.
Si ma dor un pic umerii. Sa fie de la me carrying my own weight in galop de ceva vreme? De la aceasta tentativa ireala de a sprintui intr-o cursa de anduranta? Dar asta, oameni buni, este o cu totul alta discutie, menita pentru o alta scriere. Pana una alta, voi sta cu starea asta de pic. Un pic.
Nov23

Alegeri preșcolare

Posted on by
Alegeri preșcolare
Ieri in creierii diminetii am venit trap saltat la munca cu gandul sa transform lobby-ul din Casin intr-o sala de votare. Am rascolit toata gradinita dupa materiale si cu ceva maini de ajutor si resurse pregatite cu ceva zile inainte am reusit sa terminam pana la venirea copiilor la 8:45. Da, dimineata! I’m an early bird! 🤣
Am lipit semne cu ‘spre sectia de votare’ si niste mesaje teaser pe usa gradinitei. In interior aveam doua cabine de votare create din doua scari cu materiale textile, o masa de plastic si o bucata zdravana de carton. Un cos de gunoi fusese transformat ca prin magie in urna de colectare a buletinelor de vot. Aveam etichete cu vocabular legat de alegeri, democratie si votat. Aveam titluri cu ‘Sectia de Votare’ si ‘Alegeri’. Aveam si mesaje motivationale care sa ne propulseze pe toti spre vot.
Dar cel mai important: aveam manifesto-urile politice ale candidatilor Year 1 Blue la presedentia grupei si implicit la includerea lor in Consiliul Elevilor de la gradinita. Students’ Voice si Student Leadership sunt doua componente centrale din dezvoltarea personala, sociala si emotionala a copiilor din gradi.
Era o zi mare. Cu o zi inainte tinusem lectia pregatitoare la Year 1 Blue in care am introdus conceptele de democratie si vot, le-am conectat cu realitatea imediata, respectiv alegerile prezidentiale de maine, s-au remarcat candidatii si si-au prezentat printr-un scurt discurs in fata electoratului, propriul manifest politic.
S-au promis jucarii, carti, mai multi copii in clasa, mai multe gradinite, nicio gradinita, mai multe activitati de matematica, desfiintarea scolii, dinozauri, plante si mai mult timp de joaca afara.
In ziua votarii, am ales sa incep lectia pregatitoare pentru Reception Blue, aducandu-i in lobby in momentul in care Year 1 Blue vota. Le-am zis sa se uite si sa incerce sa isi dea seama ce se intampla. Dupa care am urcat in clasa si am inceput sa vorbim despre cine doreste sa candideze si de ce.
Manifestele politice de asta data au fost usor diferite. Am avut promisiuni de adus mame, tati, bunici, bunice si bone in gradinita sa petreaca timp cu copiii, flori in clasa, stelute in clasa, supa crema din aia buna la felul I la masa de pranz, activitati cu litere si popcorn si mai multe fructe la gustare.
In momentul votarii la Reception Blue, dorinta de a nu supara candidatii a fost mai mare decat abilitatea de a intelege ca trebuie ales un singur candidat ca buletinul de vot sa fie valid, asa ca au fost multe buletine de vot invalidate in primul tur de scrutin.
Da, da! Ati citit bine! A fost si un al doilea tur, cu urna mobila dusa in clasa de data aceasta. In momentul in care numarul alegerilor s-a restrans la doi candidati, s-a activat si gandirea critica mai abitir. Fiecare votant a stat si a cantarit bine decizia. S-a ales responsabil si noul presedinte al grupei a castigat la diferenta de un vot de oponentul sau.
La Year 1 Blue, castigatorul a obtinut o majoritate de cinci voturi, si s-a detasat de restul candidatilor care obtinusera unul sau doua voturi.
Momentul comunicarii noilor alesi ai grupelor a fost atat de diferit, in acord cu specificul fiecarei varste. La Reception Blue, noua presedinta, a fost luata prin surprindere totala si s-a bucurat discret de victoria sa. Acum promisiunea sa de a aduce mai multe jucarii in grupa capatase contur si va trebui pusa in aplicare cat mai curand. Restul candidatilor si electoratul s-au bucurat in felul lor de victoria obtinuta si evident, asteapta vantul schimbarii si al binelui sa ii viziteze in grupa.
La Year 1 Blue, noua presedinta (da, tot o fata), a fost atat de emotionata de veste ca s-a inrosit instant si s-a cuibarit inocent la pieptul uneia dintre Misse, cumva inca socata de realitatea care i se dezvaluia. Pe partea cealalta a pieptului Missei cu pricina era o oponenta care protesta vehement cu ceva incruntari si lacrimi de indignare, in fata faptului ca ea nu castigase. De ce? Cum a fost posibil asa ceva?
Intreaga experienta de invatare a celor doua grupe, cat si a spectatorilor de la grupele de Nursery Green, Orange si Blue care au avut parte de niste Circle Time-uri pe tema dreptului la vot si libertatii de a alege ceea ce este in putinta ta sa alegi, a fost una memorabila. In fiecare an, aceasta activitate ma cuprinde si ma invaluie cu totul.
Anul acesta cu atat mai mult cu cat suntem in ajun de prezidentiale. Am facut buletine de vot diferentiate pentru fiecare grupa in parte si cu fiecare pas al procesului, entuziasmul meu crestea exponential. Eram trup si suflet acolo cu copiii. Era important si pentru mine. Era important ca ei sa inteleaga experiential ca trebuie sa faca tot ceea ce le sta in putinta sa aleaga bine, asumat si informat pentru viitorul lor imediat.
Asa cum este important pentru fiecare om care va vota maine sa aleaga in acord cu propriile valori, cu gandirea critica activata si cu memoria timpurilor trecute pornita. Si cumva, fara blazari inutile si clisee mentale de genul ‘nu avem ce alege’.
Intotdeauna poti alege! Intr-adevar, atunci cand pare ca nu ai aceasta optiune, fix atunci trebuie sa te opresti un pic si sa te concentrezi indeajuns incat sa iti dai seama ca alegerea intotdeauna exista. Trebuie doar sa cugeti un pic. Sa respiri. Sa citesti despre fapte, nu impresii. Sa te uiti la rezultate. Si sa iti aduci aminte ca democratia se mentine inclusiv cu
votul tau.
Mai e putin, mai e un pic…
Nov19

Scriitură în cinșpe acte

Posted on by
Scriitură în cinșpe acte
Plec de la munca. Deja e noapte. Am in gand sa scriu de mai bine de o saptamana, dar nu mi s-au legat secundele-n minute si minutele-n ore de tihna si reflectie. Bat clopotele la Casin de zici ca-i Sântãmãrie! Dar nu-i. Ma uit cuprinsa de curiozitate in calendar, dar nu ca mata.
Sunt sfintii Platon si Roman! De ce bat clopotele, Platon? Cica ceva cu ocrotirea uniunii conjugale? Bati cam tarziu. Eu zic sa mergi sa bati la alta masa ca aici uniunea conjugala s-o dizolvat de fo’ trei luni.
Zilele astea m-am adancit intr-un soi de hibernare precoce. Tre’ sa-mi vina ciclu si sunt intr-o stare pe care, culmea, un prieten barbat, a reusit sa o inteleaga si sa o contina cel mai bine spunandu-mi molcom:
‘Ia-ti tampoane si du-te si odihneste-te!’
Stiti voi cum e vorba aia: ajuta la, dar nu tine loc de vindecare. Sunt ca o ursoaica in cautare de consolare si confort. Confort 1 sa fie, va rog! Decomandat sau semidecomandat. Cu balcon si cada. Si cu parchet in braduti si o gresie de culoare decenta. Fara calciu pe pereti si scheleti in dulap. Nu de alta, dar unde ii mai bag pe ai mei cand ma mut?
Scriu din 41, cu coatele pe langa mine, asezata regulamentar, pe scaunul din mijloc dintr-o suita de trei. Vreau un cuib. O vizuina. Un culcus. Pentru mine si pentru puiul meu. Sunt in cautari. Si in visari. Si in discutii. Si calcule. Si planuri. Mari.
Visez la liniste! Asta da lux! La o pianina si un perete plin cu arta. La un lampadar care sa imi lumineze randurile in timp ce stau si citesc pe fotoliu cu cartile din biblioteca uitandu-se tematoare la demersul exhibitionist pe care il demarez cu una dintre suratele lor de raft.
Nu sunt o carte deschisa, desi imi place sa umblu in chiloti prin casa. Am gura sloboda, dar pe lucrurile importante sau pe alea care (ma) dor ca dracu’ tac ani de zile.
Mi se spune ca sperii. Mi se mai spune ca sunt aroganta. Si agresiva. Nu zic nu. Sunt o carte ferecata pe care o pot deschide putini si citi si mai putini. Sunt complicata nu pentru ca asa e trendul, ci pentru ca asa m-am modelat sub presiunea sau relaxarea procesului meu de devenire umana.
Tre’ sa cobor la prima. Brb.
O ora mai tarziu. In pijama pe un scaun de bar din bucataria mea open-space. Cu Vasco Rossi pe fundal. Cu ceva M&Ms la bord. Si o agitatie sora cu mancariciul in cur. Facut cumparaturi. Aruncat gunoi. Spalat vase. Trebuie sa ma duc sa culeg pruncul.
Si eu? Eu cand? Am stat la munca ca sa recuperez dimineata pe care mi-am petrecut-o rezolvandu-mi viata la fel de complicata ca protagonista ei. Pfff. Vreau sa ma asez si sa scriu. Sa ma va descriu. Asa, cu gajaiala lui Rossi. Ca sa ma cititi ca pe un Soljenițîn si sa va pic greu. La fel de greu cum ma simt acum. Cum ca nu ma pot tine si cuprinde de grea ce sunt. Sau imi par.
Starile mele imi atarna de gat ca in bolovan de dimensiuni astronomice cu care nu prea imi vine sa ies la plimbare, ca tare mi-e ca ma va duce instinctiv catre o apa. Sa ma invete sa inot cu el legat de gat! Ca io asa invat! Cand nu mai am incotro. Aiurea. Am fost cam rea aici cu mine. Nu o prea meritam.
Invat si din placere si curiozitate, dar lectiile care mi-au ramas scrijelite in vintre sunt cele in care contextul m-a rapus, dupa ce i-am ignorat urgenta cu gratie, autosugestionandu-ma ca:
‘Everything’s gonna be alright…’
Cateodata nothing is alright. Cateodata e ok sa fie asa. Alright? Capisci? Greu, maica, greu! Tre’ sa ma imbrac sa ma duc sa il iau pe Dimi. Nu am terminat. Om vedea cand oi putea. Scriitura in cinspe acte. Asta da dorinta de (re)creatie!
Sunt imbracata-n roz bonbon. In fata liftului. Si imi zic lent:
‘Stai cu starea asta. Nu fugi de ea! Nu fugi de tine! Esti ok asa cum esti! Nu te da pe mut. Asculta vuietul din tine si poate o sa te intelegi un pic mai bine.’
Imi face bine aerul rece si aspru al serii. Scot aburi pe nas. Imi vine sa fumez mult. Sa mananc mult. Sa beau mult. Sa orice mult. Pana cand multul ma acopera si nu mai raman din mine decat ochii. O pereche de ochi ale caror pupile cauta iesirea din labirint. Cauta solutia. Cauta potiunea. Cauta linistea. Vreau sa ma linistesc in zonele unde am nevoie.
Ca de goana nebuna prin viata, aia datatoare de vitalitate si sens nu m-am saturat. M-am saturat in schimb de bazaitul asta de fond. Stiti cum se simte? Ca becul ala caruia i se duce filamentul si zazaie neincetat, dar nu poti sa il stingi ca ai nevoie sa vezi ce se intampla in jur, iar night gogglesii sunt in service. Nu mai vreau zazaieli si bazaieli de fond.
Vreau muzica, ritm si melodie! Dupa care liniste, ca sa pot savura pe deplin latenta auditiva a ceea ce am audiat. Ca sa ma pot lafai in amintirea unui cantec frumos. Si sa pot pune capul pe perna seara la culcare impacata cu gandul ca eu am plamadit linistea din zgomot infernal si tihna din haos. Mi-am terminat snopul de ganduri. Mi-a venit si baiatul.
Am galopat cu el pana acasa. Pe holul de la intrarea in bloc un baiat cu un trandafir roz in mana si o sclipire de iubire in priviri.
E a doua zi. 5 dimineata. Azi-noapte am facut naveta intre patul meu si patul lui Dimi pentru ca omusorul asta a inceput sa se teama de propriile produse inconstiente asa ca striga din toti rarunchii ‘Mamaaaaa’ cand crezi si tu ca ai ragaz trei secunde sa iti intinzi picioarele in patul tau de om mare.
Revenind la scena holului. Baiat indragostit lulea cu un trandafir roz in mana asteptand liftul sa mearga la iubita lui. Dimi zice surprins:
‘Domnul are o floare in mana…’
Tipul se uita zambind la el, iar eu ii soptesc:
‘Da, iubire, are un trandafir pe care cred ca i-l va da unei domnisoare. Ca asa fac baietii din cand in cand. Le cumpara flori fetelor.’
Dupa ce si-a inmagazinat si aceasta nota mentala, ne urcam in lift usor inghesuiti. Tipul continua sa se uite bland la Dimi si il intreaba:
‘Vrei sa il mirosi?’
Dimi da din cap si isi intinde gatul precum o girafa sa ajunga la floare.
Se deschid usile, iesim cu grija din lift si ne luam ramas bun. Dimi cugeta in continuare la domnul cu trandafir si domnisoara careia ii era destinat.
Intram in casa. Incepe sa vorbeasca de Arianna, o colega de gradi care tocmai ce a plecat de tot in Anglia cu parintii ei. La culcare isi readuce aminte de ea si imi zice, uitandu-se fix in ochii mei:
‘Mami! Stii? Eu si Arianna ne-am cam iubit…’
Imi vine sa plang, dar in acelasi timp sufletul meu nu poate sa nu se deschida si sa primeasca toata imensitatea acestui om mic.
‘Da, mami, stiu ca v-ati iubit!’
Si stau acum, la 5 dimineata, pe buda, si ma intreb:
‘Oare n-ar fi mai usor sa intrebam un copil cum se simte dragostea daca ne-am pierdut calea si parca nu mai stim cum arata?’
Nov11

Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between

Posted on by
Love, Loss, Pain & All that Lives In-Between
Ieri m-am oprit. Mi-am luat inima in dinti si am facut-o si pe asta. Mancariciul era in continuare acolo si imi mai soptea din cand in cand:
‘Nu vrei sa mergi la un film la Elvira? Sau poate sa te vezi cu cineva la o cafea? Sau poate doar sa iesi la o plimbare? Orice numai sa nu stai in casa. Cine stie ce idei iti mai vin daca stai in casa?’
Si asa am tinut-o o bucata buna de zi. Cu frecusul asta intern care ma imbia la a nu ma uita la mine. In mine. La a ma lasa pe mine pentru orice altceva. De ce fac asta cu atata lejeritate oare?
Hooverphonic – Eden. Nu am mai ascultat piesa asta de mult.
‘I never tried to reach your Eden.’
Ca sa il citez pe Alin Ușeriu:
‘Mi-o crescut iarba in prag.’
My Eden is more like the garden from Great Expectations, but I am nothing like that old lady, nor am I that young lady. Nonetheless, I am a lady.
Ma simteam destul de singura ieri. Fi-meu era la taica-su. Toata lumea era culculusita in numar par care prin case, care prin restaurante. Era o zi cu sot. O zi para. O zi in care nu cadra sa fii singur cuc, tu cu ale tale. Asa ca mi-am zis:
‘Challenge fuckin’ accepted. I actually like myself. My new updated version of me.’
Asa ca m-am ocupat de casa mea. Am facut cumparaturi. Am spalat. Am strans. Am organizat. Am facut curat. Am spalat vasele. Am aranjat. Am spalat si perdelele si draperiile. Da, cam atat de speriata de ce avea sa iasa din mine daca sed oleaca la cugetare, eram oameni buni. Incat am simtit nevoia sa spal si draperiile. Acum cine are draperii si perdele curate, a? Io, io, io!
Dupa ore de misunat mai ceva ca o gospodina dedicata misiunii de a-si face caminul luna, am gatat cu toate. Ma tot gandeam sa fumez o tigara, dar efectiv nu mi-am dat timp nici pentru asta. Nu, nuuu. Cand fumezi incepi si reflectezi si asta, pe vremea asta, in vremurile astea, este ex-clus! M-ai inteles?
Am si mancat cate ceva. De confort… sa fie! Si acum cand ma uit la mine imi dau seama ca mi se activase si patternul de mancat pe fond de stres. Stresul, dragul de el, era latent, ca doar nu o sa facem circoteca asa, pe nepusa masa. Intotdeauna am avut o anxietate civilizata. Ea sta acolo si roade in mine, fara sa deranjeze pe altcineva. Ba, mai mult! Toata lumea in juru’-mi crede ca sunt absolut in regula, dar stiti vorba aia:
‘Undeva, in interiorul bocancului meu, o soseta mi se prelinge pe calcai.’
De data asta undeva in interiorul sufletului meu, incepea sa ma doara. Ca sa catalizez momentul, dupa ce fugisem de dansul cat fu ziulica de lunga, mi-am amintit ca, undeva, acum mai bine de o luna, incepusem sa ma uit la ‘Call Me By Your Name’.
O prietena mi-a spus:
‘Bai, e greut filmul.’
Pe Facebook imi aparusera la un moment dat niste snapshot-uri din discutia tatalui cu fiul sau de la finalul filmului si mi-au placut atat de mult incat am zis ca trebuie sa ii vad si finalul.
Orice inceput trebuie sa isi gaseasca si un sfarsit, caci lucrurile lasate asa in coada de peste, se imput repede si incep sa putrezeasca in tine si mai dai si la altii care chiar nu au nicio vina. Vazusem o ora. Mai ramasese o ora. Nu o sa va stric placerea de a-l viziona cu spoilere.
Ceea ce o sa va spun in schimb, este ca este un film atat de romantic si sensibil cum rar mi-a fost dat sa vad. Melodia de la final, ‘Visions of Gideon’ a lui Sufjan Stevens mi-a pus capac. Bai si am inceput sa plang. Si am plans. Si am plans.
Si am plans. Am pus-o din nou acum. Deja imi dau lacrimile… din nou. Stai chill, ca abia te-ai machiat si e luni dimineata. Nu te duci buhaita de jale la munca. Nu se face!
‘I have loved you for the last time. Is it a video? Is it a video? Is it a video?’
Filmul asta vorbeste in tomuri despre sensibilitatea umana si despre valoarea pe care emotiile o au in devenirea noastra ca oameni. Ca oameni in adevaratul sens al cuvantului. Doamne, ce dor imi este de Marian! El, asemenea tatalui din film, avea acest dar nemaipomenit: sa vada in tine pana la coaste si mai departe. Sa ma simta si sa imi dea povete despre viata, iubire, moarte si altele.
De data asta i-am scris unei prietene. Cea cu care vorbisem initial despre film. Mi-a raspuns instant. I-am spus ca am vazut filmul si ca plang ca proasta. M-a ascultat tastand, in timp ce imi curgeau mucii pe tigara pe care in sfarsit o fumam pe balconul ud de ploaia asta de noiembrie. Ascultam Cinematic Orchestra. Ceva cu Home.
Tocmai ce imi postasem un story despre cum acasa imi e cel mai bine. Acasa in mine, era nota de subsol. Acasa in mine. Imi e cel mai bine. Si atunci cand imi e rau, imi e bine. Pentru ca binele nu poate exista fara rau. Iubirea nu poate exista fara durere. Ca asa e viata.
Iubirea fata de fi-meu nu poate exista fara dorul mistuitor pe care il simt in weekend-urile in care nu este langa mine. Iubirea fata de oamenii cu care aleg sa merg de mana pentru o bucata de vreme si de viata nu poate exista fara durerea futerii de meci.
Stiti fenomenul asta? Va este familiar? Cand se fute meciul? Ma scuzati, sunt prea triviala in exprimare? Sa fie oare ascendentul de vina sau doar naravul care mi-a fost dintotdeauna unul deschis. Ce e in gusa e si in capusa. Futerea de meci este de fapt, pentru mine, momentul maxim de realizare a faptului ca, heeeei, viata asta a mea, este in primul rand despre mine. Nu despre cel de langa mine. Eu traiesc pentru mine. Nu pentru tine. Oricare ai fi tu din multitudinea altilor de pe pamantul asta.
Imi place de tine. S-ar putea chiar sa imi dau voie sa te iubesc. Dar la fel de bine, atunci cand meciul se fute, I’m done. Nu te mai iubesc! Uite asa! Gata! Basta! Caput! Pentru ca aleg sa nu te mai iubesc! Pentru ca realizez ca ceea ce se desfasoara in fata mea este yet another car crash in care nu vreau sa fiu iar busita pentru ca nu am fost la volan. Pentru ca te-am lasat sa conduci masina vietii mele. Acceptand unele lucruri care erau nasoale pentru mine. Care ma faceau sa ma simt mica. Sau pur si simplu trecand cu vederea diferentele de crestere dintre noi.
Vazand binele din tine, atunci cand nici tu nu stiai ca e pe acolo. Vorba prietenei mele:
‘Fuckin’ stop doing that! Stii ca unii oameni sunt de cacat!’
Mwell, nu as merge atat de departe, ca nu degeaba m-am facut psiholog. Vad binele, si lumina, si posibilul din oameni.
Dar ceea ce imi propun este sa vad binele, lumina si posibilul din mine. Si restul o sa vina… daca e sa vina… Daca nu, or sa vina altele… Si asta imi va fi indeajuns. Voi fi fost recunoscatoare pentru tot.