Category Archives: Awareness

Generatia cu cheia luptei de gat

Generatia cu cheia luptei de gat

Navigam ca o bezmetica in marea informatica cautand ceva. Si-am gasit ceva care mi-a captat atentia. Un documentar romanesc realizat in 2005 de regizorul Florin Iepan, consacrat deja pentru filmele sale documentare in Romania. Recunosc ca am pornit la drum in vizionarea peliculei cu ceva preconceptii legate de masura obiectivitatii unui material despre Romania creat de un roman.

Pe masura ce curgeau minutele, mintea mi se elibera de asteptarile ca filmul de fata imi va confirma ipoteza subiectivismului involuntar a romanului care isi investigheaza propria istorie. Ba mai mult, se duce in directia documentarii asupra unui experiment social al carui produs este. Titlul filmului: Nascuti la comanda/Children of the Decree.

Timisoreanul Florin Iepan, nascut in 1968 (si fac aceasta mentiune pentru ca mi se pare esentiala in intelegerea semnificatiilor filmului), a decis ca vrea sa aduca in prim-plan unul dintre cele mai mari fenomene sociale din istoria omenirii, initiat prin reglementarea de catre regimul Ceausescu in anul 1966/1967 a Decretului 770.

In contextul unei Romanii a carei metoda contraceptiva predilecta era avortul, a carui legalizare s-a petrecut in 1957, oficialii acelor vremuri au ajuns la concluzia ca pentru evitarea unei scaderi vertiginoase a natalitatii trebuie data o lege. Si a aparut sumbrul Decret 770 care declara avortul, cat si alte metode contraceptive, ilegale.

Exceptiile de la regula erau: femeile peste 40 ani (ulterior peste 45 ani), femeile care deja nascusera 4 copii (ulterior 5), femei ale caror vieti erau puse in pericol de ducerea la termen a sarcinii datorita complicatiilor medicale si femeile care ramasesera gravide in urma unui viol sau incest.

Oamenii care au trait acele timpuri stiu prea bine ca unde era lege nu era tocmeala, intrucat normele de aplicare ale acestei legi sterile menite sa creasca natalitatea si sa gratifice fertilitatea tinerelor femei romance s-au dovedit a fi cu atat mai sinistre.

Spitale monitorizate de militie si procuratura, medici carora li se ordona sa efectueze vizite periodice in marile fabrici pentru realizarea pe banda rulanta de controale ginecologice obligatorii pentru personal si pedepse aspre pentru femeile care isi permiteau sa incalce legea.

Si cum trairea acelei perioade de disperare, implica si cautarea de masuri la fel de disperate, unele dintre femeile ale caror libertati bazale le erau incalcate au decis sa apeleze la metode “contraceptive” facute in casa. Cu mana proprie sau cu ajutorul unor oameni care se incumetau sa le devina complici.

*M-am oprit un pic din scris si ma gandesc cum sa imi structurez expunerea mai bine, pentru ca nu as vrea sa imi scape nimic important. Problema e ca atunci cand vorbim de acest subiect totul devine important. Vital.*

Povestile de viata ale oamenilor care au acceptat sa se expuna in acest documentar vor ramane cu mine multa vreme. Toti parti ale unui sistem social si politic care isi dorea crearea Omului Nou. Cine era acest om nou? Un concept utopic utilizat de propaganda sistemelor politice totalitare care se refera la un profil de gandire, moral si actional conform cu dogmele ideologice si care respinge si se deosebeste radical de cel din trecut al membrilor unei societati ce a cunoscut sau urmeaza sa strabata un proces revoluționar.

Si fiecare parte a sistemului trebuia sa actioneze in virtutea finalizarii acestui proiect maret. Caracterul uman al partilor fusese omis pe ici pe colo prin locurile esentiale si la nivel social se instalase o stare de fapt cu efecte terifiante.

Femeile nu isi mai doreau sa faca sex pentru ca povara unui copil nedorit sau a unui avort era prea mare.

Barbatii nu isi asumau rolul de tata in cazul in care sexul premarital se solda si cu o sarcina.

Copiii nascuti “in conformitate cu legea”, dar neprogramati, stiau de la bun inceput ca nu fusesera doriti de parinti.

Medicii care trebuiau sa isi practice meseria sub indrumarea sistemului, se simteau ca niste marionete intr-un spectacol grotesc.

Asistentele pactau cu pacientele care se prezentau la spital pentru finalizarea unui chiuretaj inceput de acasa si le repetau obsesiv acestora ca orice s-ar intampla nu trebuie sa recunoasca in fata autoritatilor ca si-ar fi provocat singure avortul.

Pseudomedicii care livrau in clandestinitate iluzia unui avort facut ca la carte, sfarseau prin a fi adevarati macelari de utere si suflete.

Mamele necasatorite erau fortate prin intermediul media sa se autodenunte drept “mame denaturate”, si sa isi predea copiii in bratele regimului dornic sa-i cazeze in orfelinatele deja supra-aglomerate.

Iar copiii care nu corespundeau criteriilor “omului nou” erau externati din maternitati, doar pentru a fi transferati in institutii camin-spital precum cel de la Cighid de unde nu mai ieseau.

Numai mie mi se ridica parul pe mine in timp ce trec cu privirea peste ceea ce tocmai am scris? Oricat de cliseica ar parea, indignarea mea e cat se poate de autentica. Atat de autentica incat ma apuca toate pandaliile si intreb racnind din toti rarunchii:

Cum de ne mai miram ca inca exista femei care recurg la a-si scoate singure fetusii din ele, in loc sa se adreseze unei institutii medicale, cand memoria noastra colectiva adaposteste o amintire atat de concreta asupra maternitatii si avortului?

Sau cum inca indraznim sa punem la indoiala lupta unei generatii intregi care pe de o parte il numeau pe Ceausescu tata lor al tuturor, iar pe de alta parte se conformau cu faptul ca nu fusesera doriti de proprii parinti?

In cei 23 de ani, timp in care Decretul 770 a fost in vigoare, au fost adusi pe lume peste 2,000,000 de copii nedoriti, in vreme ce peste 10,000 de femei au murit in urma unor avorturi clandestine.

Ceea ce este si mai revolutionar in perspectiva documentarului “Nascuti la comanda” este incercarea de conturare a profilului generatiei decreteilor. Copii care trebuie sa isi dovedeasca permanent utilitatea pe lumea asta, sa multumeasca sistemului sub o forma sau alta pentru ca le-a permis sa traiasca si care se lupta in tot ceea ce fac.

Si daca stam sa ne gandim ca majoritatea revolutionarilor morti in 1989 aveau undeva pe la 20-25 ani, putem sa ne dam seama de adevarata forta a acestor copii nedoriti. Va invit sa vedeti pelicula si sa luati contact cu timpuri pe care le-ati trait (sa nu) puse cap la cap intr-o constructie cinematografica coerenta si obiectiva realizata de un decretel.

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉

Lectie de mitologie… cu dedicatie

Lectie de mitologie… cu dedicatie

Saptamana trecuta mi-am luat o scatoalca parinteasca de la un om care mi-e tare drag si care in fond si la urma urmei avea dreptate in admonestarile sale. Vorbeam lejer la o cafea, cand discutia lua o turnura mitologica. Io am zis, intr-o doara, ca imi place mitologia celtica si omul mi-a adresat o intrebare de baza pe subiect, la care evident am ramas blocata de propria-mi nestiinta. Necunoasterea ca necunoasterea, dar fudulia mi-a pus capac!

Pai cum sa ma avant in a-mi declara afinitatea pentru mitologia celtica, in absenta unei baza de cunostinte despre dansa? Norocul meu e ca, mi-a fost atat de rusine de lacunele mele incat am fugit repede ca un soricel de biblioteca… in biblioteca. Sa ma informez. Sa citesc. Sa stiu. Ca mai apoi sa scriu in incercarea timida a unei mea culpa. Pana de curand am luat contact tangential cu mitologia nordica, adica m-am documentat fix in legatura cu ceea ce m-a interesat: simbolistica si reprezentarile feminine.

Dar am priceput (the hard way!) ca nu asa se face. Asa ca sa o facem ca la cartea de mitologie nordica. Cu tot tacamul: zei, creaturi mitologice, folclor si un pic de religie. Atunci cand vorbim de mitologie nordica bagam intr-o traista mitologia popoarelor germanice din partea de Nord a Europei incepand de la perioada pagana, continuand cu perioada de aparitie a crestinismului in Scandinavia si acordand ceva atentie si folclorului scandinav modern.

Daca e sa operationalizez definitia mitologiei nordice, as spune ca se refera la un manunchi de povesti despre zei, creaturi si eroi mitici aparute din diferite surse materializate in manuscrise medievale, reprezentari arheologice si traditii folclorice.

In scrierile nordice sunt mentionati o droaie de zei cum sunt:

THOR protectorul umanitatii si detinatorul unui ciocan mitic cu care isi urmareste neincetat adversarii;

ODIN ciclopul flancat de corbi, care se afla permanent in cautarea cunoasterii prin lume si care a conferit umanitatii alfabetul runic;

– frumoasa zeita FREYJA invesmantata intr-o mantie cu pene, care porneste la lupta pentru a-si face ordine in capetenii;

– zeita SKAOI cea razbunatoare, care prefera sa schieze iarna prin munti insotita de lupi, decat sa se plimbe pe malul marii;

NJOROR cel puternic, care este capabil sa gaseasca echilibrul intre mare si foc, precum si sa imparta bogatii si pamanturi;

FREYR ale carui ferme si fenomene naturale raspandesc pace si placere asupra umanitatii;

– zeita IOUNN, detinatoarea merelor datatoare de tinerete vesnica;

HEIMDALLR cel misterios, nascut din 9 mame, care poate auzi iarba crescand, are dinti din aur si un corn care rasuna in toate zarile;

– semi-zeul LOKI care abate tragedia asupra celorlalti zei punand la cale moartea fiului zeitei FRIGG, BALDR.

Cosmosul in mitologia nordica este compus din 9 lumi care converg intr-un copac cosmogonic central denumit YGGDRASIL. Timpul si elementele cosmice sunt personificate de zeitati sau creaturi mitice. Mitul creatiei apare in diverse forme, dar cea mai populara este cea in care lumea a fost creata din trupul fiintei primordiale YMIR, iar primii oameni poarta numele de ASK si EMBLA. Aceste lumi sunt sortite renasterii dupa evenimentele din Ragnarok, unde are loc o mare batalie intre zei si oponentii lor, iar lumea este cuprinsa de flacari, pentru a renaste din propria-i cenusa. Zeii care supravietuiesc bataliei se intalnesc pe pamantul verde si fertil, in vreme ce doi oameni vor repopula lumea.

Un element central in mitologia nordica il constituie luptele dintre zei (ca altfel n-am mai avea nici un farmec si unii reprezentantii sexului masculin nu s-ar mai atasa atat de tare de povestile derivate din ea) si interactiunea dintre zei si diverse creaturi mitice cum ar fi JOTNAR (niste creaturi gigantice) care cand sunt dusmani ai zeilor, cand prieteni sau parteneri de cuplu.

In clasamentul popularitatii in randul zeitatilor nordice, THOR conduce detasat, cu ciocanul sau, MJOLNIR, zdrobitor de dusmani. Legendele spun ca dupa ce THOR se bate in lung si-n lat cu o sumedenie de JOTNARi se nunteste cu prea-frumoasa zeita balaie SIF.

Pe pozitia imediat urmatoare apare ODIN, ciclop, flancat de-o parte de corbi si de cealalta de lupi si facator de copii (imi explica si mie cineva cum vine asta cu facatura de copii?!). Cica una dintre preocuparile predilecte ale dragului de ODIN era sa se tot tina dupa muieri asa prin lume… adica lumi, ca-s 9, da? 🙂

Umbla vorba-n sat ca ODIN a sfarsit auto-spanzurandu-se de copacul cosmologic YGGDRASIL din dorinta de a afla mai multe despre alfabetul runic pe care l-a lasat drept mostenire umanitatii, si prin urmare el a ramas in amintire asociat cu moartea, intelepciunea si poezia.

Cand nu se tinea dupa fustele domnitelor, ODIN cica mai conducea si VALHALLA, taram in care cei rapusi in lupte erau dusi de catre niste iele nordice denumite generic VALKYRII. ODIN mai avea si-o soata, FRIGG, puternica si clarvazatoare, si-o odrasla, BALDR.

Dupa o serie de cosmaruri premonitorii in care BALDR isi vede moartea cu ochii, moartea i se arata pusa la cale de semi-zeul LOKI, si astfel BALDR se duce in HEL, un taram al celor morti guvernat de zeita… HEL (da… stiu… si mie mi se pare lipsa de imaginatie).

Intriga si complotul se intetesc grav pentru ca ODIN tre’ sa imparta frateste mortii cu zeita FREYJA care-i puternica, frumoasa, senzuala, purtatoare de mantii cu pene si practicanta de ceva vrajitorie nordica denumita seior. Pe scurt, fata se duce-n lupta si-si alege mortii preferati pe care mai apoi ii duce in taramul de dincolo, FOLKVANGR, in timp ce il mai plange si cauta un pic peste mari si tari pe sotul OOR disparut in lupta.

FREYJA are un frate. Pe FREYR. Eh hai ca acum lucrurile parca se mai leaga. FREYJA si FREYR sunt frati. Si FREYR e asociat cu vremea (?!), regalitatea, sexualitatea umana (polivalent baiatul) si agricultura si se ocupa de semanarea pacii si placerii in randurile umanitatii. De bine ce avea atatea talente, FREYR se imbolnaveste de dragoste dupa ce-o vede pe frumoasa JOTUNN GEROR (da, am inteles mesajul: toate nordicele-s frumoase), si reuseste sa-i castige dragostea cu pretul soartei nefericite care il paste ulterior.

Hai ca incet-incet facem un arbore genealogic de toata frumusetea cu toti zeii si zeitele care apar in mitologia nordica. FREYJA si FREYR aveau un tata puternic pe nume NJOROR care se dadea cu barca, bea rom si marinarea urmarind bogatia si prosperitatea. Dar mai au si o mama, care ghici ce, era sora tatalui lor! Aoleo, si io care credeam ca numai grecii le aveau cu incesturile mitologice.

Sa revenim totusi la oile noastre… nordice. Deci, NJOROR, dupa ce a facut incestuos niste copii, si-a continuat drumul amoros, asociindu-se cu zeita cerului si a vanatorii SKAOI. Relatia este sortita pieirii, pentru ca lui SKAOI ii placea la munte, iar lui NJOROR la mare (si chiar nu glumesc!). De aici deducem ca si zeii se despart din motivele cele mai simpliste. 🙂

FREYJA, FREYR si NJOROR formeaza o triada mitologica, respectiv VANIR care va ramane in folclorul scandinav in contextul razboiului ASIR – VANIR. Unele dintre zeitatile nu chiar atat de populare sunt zeita IOUNN cea purtatoare de mere, cu al sau sot poet BRAGI. Sau HEIMDALLR cel cu pielea alba si dinti de aur, nascut din 9 mume (scandinavii astia au ceva cu cifra 9, e clar!). Sa nu mai vorbim de TYR care a ramas fara o mana pentru ca s-a luat la tranta cu marele lup FENRIR. Nici de zeita GEFTON care a contribuit la formarea insulei Zeeland si a Danemarcei din zilele noastre.

In materie de fiinte si creaturi auxiliare, apar mentionati elfii si dwarfii (a.k.a. pitici mitici :D), dar fara a se specifica niste informatii mai concrete despre ei. Adica-s cam de decor, ca sa o spunem pe sleau. Elfii sunt descrisi ca radianti si frumosi, iar dwarfii apar deseori in roluri de fierari. Printre creaturile mitice scandinave mai apar si trei tipuri de giganti care fac fie jale si prapad, fie bine de tot: JOTNARii, THURSARii si TROLLii. Creaturile feminine NORN, DISIR si VALKYRIA formeaza practic o masa colectiva feminina care au de-a face cu soarta.

Am cam obosit de la atatea incalceli intre zei, nume pe care mi-e greu sa le scriu (daramite sa le mai si pronunt) si creaturi mitice dubioase. Dar am reusit sa imi clarific de ce anume stiam io doar niste bucati de mitologie nordica, si anume alea cu femeile nordice. Pai pentru ca alea se potriveau cu ceea ce cautam io in materie de reprezentari feminine in istorie. Putere, lupta si senzualitate.

Si acum nu mai poate sa spuna cineva, si ma refer la cineva in mod special (nu spunem cine, persoana importanta), ca nu mi-am invatat lectia… de mitologie. 🙂

Americanii-s de vina!

Americanii-s de vina!

In timp ce imi savuram tacticos cafeaua de dimineata, pranz si dupa-amiaza click-urile m-au dus din in articol in articol pana am ajuns la unul care m-a uns pe sufletul meu de psihoterapeut sistemic de cuplu si familie. Pe masura ce il parcurgeam imi apareau flash-uri din timpul formarii mele de baza in psihoterapie in care discutam cu fervoare paradigma social-constructivista. Si cat de lesne mi-a fost, la acea vreme, sa revendic pe de-a-ntregul ca realitatea se construieste, cu adevarat in conversatie.

Orice concept capata o semnificatie profunda atunci cand este plasat intr-un context, si decriptarea acestuia depinde evident de “ochelarii” pe care ii poarta persoana care se avanta intr-un astfel de demers. Articolul care a actionat ca trigger in calatoria mea interioara se numeste “Does ADHD exist?” si este scris de Marilyn Wedge, care este (cum altfel?), psihoterapeut de familie.

Doamna in cauza are o cauza… pentru care lupta strasnic de ani buni, plasandu-se printre promotorii psihoterapiei in detrimentul farmacoterapiei, in cazurile copiilor diagnosticati cu diverse tulburari si afectiuni (cu precadere ADHD – Attention Deficit Hyperactivity Disorder sau ODD – Oppositional Defiant Disorder). Inversunarea cu care sustine ca unul dintre primele lucruri pe care se concentreaza atunci cand ii apar in cabinet familii cu copii diagnosticati cu ADHD este fix sa-l “dezbrace” pe copil de aceasta eticheta psihiatrica pentru a-l vedea mai bine, m-a cucerit din prima.

Poate parea lipsit de etica sau periculos unui ochi neavizat sau unor ochi care poarta ochelari cu dioptrii psihiatrice, dar ar trebui sa fie cat se poate de firesc pentru un psihoterapeut de familie al carui focus este sa lucreze direct cu copilul si familia acestuia, nu cu diagnosticele psihiatrice.

Dezbaterea la care Marilyn Wedge isi aduce constant contributia este de nivel macro si comporta implicatii sensibile la adresa APA – American Psychiatryic Association, cat si a marilor companii farmaceutice producatoare de medicatie pentru tratarea ADHD-ului. Daca realitatea imuabila a ADHD-ului care se extinde ca o epidemie care acapareaza copiii, transformandu-i in cazuri clinice, este pusa la indoiala, atunci ce rost isi mai au toate studiile, cercetarile si pilulele minune?

Ce anume o fi starnit-o pe aceasta psihoterapeuta de familie sa porneasca intr-un astfel de razboi paradogmatic? Pai, in S.U.A. ADHD-ul e la moda, dupa ultimele mele cercetari. Exista statistici care avertizeaza asupra unei cresteri exponentiale a numarului de copii diagnosticati cu ADHD, studii clinice care descriu simptome si prognosticuri posibile in cazul netratarii cu pastile a bolii.

Ceea ce m-a starnit si pe mine grav in acest tablou patologizant pictat de actorii principali de pe scena americana a sanatatii mentale a fost marturia unui parinte care zicea ca nu ar fi dorit sa isi includa copilul intr-un tratament cu Ritalin (unul dintre cele mai populare leacuri farmaceutice pentru ADHD). Dar a fost “informat” de niste unii de la unitatea de sanatate mentala la care se adresase initial ca daca copilul are patalamaua de ADHD pusa in frunte de un medic, si nu primeste tratamentul adecvat, atunci va fi vorba de un caz de neglijenta a copilului si se poate trezi lejer cu protectia copilului peste el.

Si atunci mi-am zis: WTF?! s-a trezit nationalista din mine si am fost recunoscatoare inca o data pentru faptul ca nu m-am nascut in S.U.A. Nu trec cu vederea hibele din sistemul nostru de gestionare a sanatatii mentale, doar sesizez diferenta de gandire si abordare, pastrand speranta unei evolutii in directia non-patologizarii comportamentelor normale ale copilariei.

Si totusi, in situatia in care un copil se comporta vadit diferit fata de majoritatea copiilor de varsta sa, nu poti sa nu-ti pui intrebari, ca purtator de grija, apartinator sau om. Ce are? Si aici prezenta unui diagnostic poate actiona ca anxiolitic. Daca stim ce are putem sa-l ajutam. Numai ca prezenta unui “diagnostic din oficiu” face mai mult rau decat absenta unui diagnostic din punctul meu de vedere, iar metodele de interventie se orienteaza pe o directie eronata de lucru.

Asa ca, pornind la drumul interventiilor psihoterapeutice cu social-constructivismul in dinti, mi-as concetra atentia in procesul de evaluare initiala a unui copil, asemeni lui Marilyn Wedge pe clarificarea unor intrebari precum:

– Oare copilul este martor sau ia parte activa la certurile sau discutiile in contradictoriu ale parintilor sai?
– Exista vreo forma de abuz care poate fi identificata?
– Unul dintre profesorii copilului nu poate sa ii acorde atentia de care acesta are nevoie, intrucat trebuie sa gestioneze o clasa supraincarcata de elevi?
– Are copilul vreo alergie/sensibilitate alimentara (la aditivi, coloranti, etc.) care ii pot influenta negativ comportamentul?
– Performantele si comportamentul copilului la scoala se imbunatatesc atunci cand nu mananca alimente pe baza de zahar la micul dejun?
– Are parte copilul de indeajuns de multa miscare si exercitiu fizic?
– Oare copilul este printre cei mai mici (ca varsta) din clasa lui si astfel nu este la acelasi nivel de maturitate cu colegii sai?

O sa o citesc in continuare pe Marilyn Wedge, pentru ca imi da speranta si aduce ceva mai multa lumina in viata mea de psihoterapeut. Cred ca deficitul de atentie, impulsivitatea si hiperactivitatea exista la noi toti si ca adesea sunt reactii justificate in fata unei lumi care se ni perinda cu atata rapiditate prin fata ochilor incat frustarea de a nu furniza un raspuns “in timp real” trebuie externalizata sub o forma sau alta. Si astept cu rezerva sa vad ce ne mai rezeva viitorul…

We don’t need no education!

We don’t need no education!

M-am uitat la stiri aseara… De ce? m-ati putea intreba si pe buna dreptate. Pai pentru ca mi-s curioasa din fire si vroiam sa vad cam care mai sunt tendintele in expunerea obiectiva de fapte pe la televiziunile locale. Nici nu trecusera cateva minute de la inceputul “buletinului informativ” cand am fost altoita mental (eu impreuna cu restul privitorilor) de o expunere succinta de evenimente petrecute in doua licee bucurestene.

Ca intr-un tandem sinistru, niste elevi s-au apucat sa se injunghie prin liceu atragand atentia “tuturor organelor si institutiilor abilitate” si ridicand, din nou, niste zdravene semne de intrebare cu privire la produsele reformate ale educatiei publice in Romania. Cica sincronicitatea a declansat si o reactie imediata a guvernului, care s-a intrunit, intr-o sedinta de urgenta, ca sa dezbata…

As vrea sa le aplaud viteza de reactie si aplombul, numai ca nu prea pot. Pentru ca situatiile de violenta in scolile romanesti nu mai sunt demult o noutate, ci au devenit o realitate sumbra. Parte din populatie, respectiv cei care nu pot lua efectiv masuri in vederea descresterii fenomenului, deja s-a resemnat la gandul ca la scoala se intampla de toate pentru toti, dar spera spre un mai bine eteric. O buna parte din parinti deja au recurs la sisteme de educatie private, motivati primordial de nevoia de a-si sti copiii in siguranta.

Pentru ca ceea ce pare sa nu inteleaga “facatorii de decizie” (ca sa nu zic decision-makers) este ca inainte de a planta, cultiva si culege informatii in si din capetele copiilor, trebuie sa le asiguri un mediu securizant fizic si psihic. Nu te poti astepta de la generatiile actuale sa fie “tineret, mandria tarii”, in contextul in care in jurul lor exista haos si violenta. Asa cum nu poti plasa intreaga responsabilitate a rezultatelor din ce in ce mai slabe la examenele nationale pe umerii profesorimii care activeaza in sistemul de invatamant de stat. Adica le poti face pe amandoua, dar nu intr-un mod indreptatit, zic io.

M-a amuzat teribil declaratia publica in care, la nivel guvernamental, nu se doreste ca fenomenul violentei in scolile din Romania sa escaladeze urmand modelul american, unde la cateva luni cate un pustan apare la scoala cu un shot-gun si isi rade jumatate din colegi si profesori, iar solutia imediat adoptata este pare-se cresterea productiei de ghiozdane anti-glont.

E bine ca nu vrem asta… Dar ce vrem de la scolarii nostri? Vrem sa fie elite, sa fie niste eminente cenusii, sa fie olimpici, sa fie independenti, responsabili si integri la trup si suflet. Ce le oferim in sensul asta? Pai scoli darapanate, programe scolare supra-incarcate, profesori platiti cu bani de Monopoly si acces la toata violenta pe care o pot vedea.

Traim inca in nostalgia vremurilor demult apuse in care, in pofida tuturor neajunsurilor, existau elevi care se lepadau de influentele nefaste si se ridicau invatand. Si boscorodim “tineretul din ziua de azi care nu e in stare” promovand imaginea elevului neinteresat, delasator si violent la rang de adevar general valabil. Asa cum la nivel de societate, ne bucuram de libertate, dar nu prea stim ce sa facem cu dansa, asa si in interactiunile cu copiii transmitem acelasi mesaj nespus al libertatii. Dupa care ne miram de efecte si dam vina pe cine apucam.

In cazurile cele mai recente de injunghiere, cin’ sa fie de vina, intreaba acuzator inspectoratul. Si la scurt timp concluzioneaza, apoteotic: e de vina cine a permis intrarea elevilor in unitate cu cutitele/bricegele. Aha, adica cine? Nea’ agentul de paza de la intrarea in curtea liceului care trebuia sa ii perchezitioneze pe elevi inainte de a le acorda accesul acestora in incinta liceului? Exista vreun protocol care stipuleaza lucrul asta sau mergem pe premisa ca se poate decide la nivel de scoala? Si daca elevul isi ascunde in chiloti briceagul? Daca s-ar fi intamplat incidentele pe holurile liceului sau in clasa, acum probabil am fi auzit declaratiile profesorului “responsabil” care va fi tras la raspundere si impotriva caruia se vor lua masuri.

In toata marea de oficiali guvernamentali care dadeau din colt in colt incercand sa isi mentina mima autoritara, s-a auzit si vocea unui sociolog care a pus problema intr-o perspectiva umanista, sugerand timid ca solutie de preventie si combatere a violentei in scoli, initierea de programe educationale adresate elevilor si personalului didactic.

Omul sociologic a mai adus in discutie un alt subiect sensibil care merita cel putin observat, respectiv excesul de etichete negative lipite cu un super-glue intesat de prejudecati atat pe elevi, cat si pe profesori. De exemplu, una dintre variatiunile stiriste ale celor petrecute ieri tinea musai sa ii descrie pe elevi ca “derbedei”, si pe profesori ca “marionete”. Furia-i mare in toata tara, n-am ce zice, dar poate ceea ce nu stiu realizatorii de stiri, cat si acolitii acestora, este ca etichetarea sociala dauneaza grav sanatatii mentale a natiunii.

Si in cazurile astea in care violenta si agresiunea cresc intr-o zi cat alte comportamente intr-un trimestru, psihologia inversa de genul “las’ ca-l fac derbedeu, ca poate se gandeste ca el de fapt nu e derbedeu si nu mai face data viitoare” rareori functioneaza. Ca daca elevul roman e catalogat azi derbedeu, maine delincvent juvenil si poimaine vagabond in discursurile de reformare a educatiei romanesti, acesta ne poate surprinde pe toti asumandu-si intregul snop de roluri ca intr-o profetie autoimplinita.

Mai concret, daca aia de la televizor zic ca-s derbedeu, profa’ zice ca sunt lenes, iar tata ca nu ma duce capu’, de indeajuns de multe ori, asa o sa si fiu. Ca toata lumea sa fie multumita ca a avut dreptate in privinta mea.

Pentru cei care deja se intreaba de unde am mai scos-o si pe asta vin cu niste clarificari stiintiifice:

PROFETIA AUTO-IMPLINITA nu este altceva decat o predictie a carei prezenta genereaza in mod direct sau indirect adeverirea acesteia, datorita prezentei unui feedback pozitiv intre credinta si comportament. Un nene pe numele lui Robert K. Merton, intr-una dintre cartuliile sale “Social Theory and Social Structure” afirma ca profetia auto-implinita ia nastere ca o definitie falsa a unei situatii care evoca un comportament nou, comportament care transforma conceptia initiala falsa, intr-una adevarata.

Cu alte cuvinte, mai simple, o profetie pozitiva sau negativa, in care este investita o cantitate mare de incredere care o ridica la rangul de adevar poate influenta indeajuns de mult oamenii, astfel incat reactiile acestora sa ii confirme autenticitatea;

EFECTUL PYGMALION este fenomenul in care pe masura ce asteptarile care sunt investite in oameni cresc, cu atat mai mult va creste si performanta acestora;

EFECTUL GOLEM este fenomenul prin care prezenta unor asteptari reduse, genereaza o descrestere in performanta.

Sper ca nu v-am pus creierii prea mult pe moate cu mini-incursiunea mea in psihologia sociala. Ceea ce mi se pare ca ar avea o legatura (cel putin in capul meu) cu situatia educationala autohtona in care ne scaldam este explicarea denumirii de “efect golem”. Efectul cica a fost denumit dupa o creatura plamadita din noroi de rabinul Loew din Praga conform mitologiei iudaice.

Potrivit legendei, golemul fusese conceput initial pentru a ii proteja pe evreii din Praga. Totusi, cu trecerea timpului, golemul s-a schimbat, capatand apucaturi violente, motiv pentru care a fost si distrus. Efectul Golemul a fost “botezat” de Babad, Inbar & Rosenthal prin 1982 pentru ca reprezenta in viziunea celor trei tendinta cercetatorilor sociali si educatorilor, de a se focaliza pe efectele negative ale profetiilor auto-implinite.

In concluzie, am sperat ca daca ii admonestam public pe elevii romani ca fiind derbedei, acestia vor inceta sa manifeste comportamente violente in scoli si nu numai. Ne-am trezit ca nu-i asa, si ca “derbedeii” astia nu se potolesc! Ma intreb daca vom avea maturitatea si curajul necesare astfel incat sa recunoastem ca suntem intr-o mocirla educationala ca natie, si sa vedem cum iesim dintr-nsa fara sa ii afundam pe elevi si profesori in noroi mai mult decat sunt deja. Sau poate o sa incepem sa manufacturam haine rezistente la injunghiere…