Category Archives: Estetisme

Dec20

2 ani si 2 luni de My face of the day

Posted on by
2 ani si 2 luni de My face of the day

Fix pe 20.12.2012. Va spun ca stelele s-au aliniat cum nu le-am mai zarit de ceva vreme.

Gospodarii destoinici dau zapada din fata blocului si condimenteaza (pre)sarat asfaltul.

Mamicile grabite fac slalom prin multumea de oameni incarcate cu pungi, pungute si pungulite in timp ce se gandesc unde ar putea sa le ascunda de privirile curioase ale celor mici si mai mari.

Revolutionarii lui decembrie ’89 sunt in plin sindrom de aniversare a unui eveniment care pe de o parte ne-a (re)conferit dreptul la libertate, iar pe de alta parte le-a luat multora dreptul la viata.

Io m-am trezit cu chef de o sarbatoare mai speciala si total personala. My face of the day implineste azi 2 ani si 2 luni de existenta! 🙂

Si mi-s mandra pana peste poate, pentru ca este primul meu proiect personal, de care va spun cinstit, m-am atasat tare tare. Ca orice manifestare mai mult sau mai putin artistica tasnita din fiinta mea, nu prea imi aduc aminte exact cum s-a intamplat intamplarea. M-a luat total pe nepregatite inspiratia mea buclucasa. Tot ceea ce reusesc sa pun cap la cap e ca stateam pe Facebook dupa ce ma inrolasem alaturi de alte zeci de mii de oameni prin 2010 si eram cuprinsa de frenezia postatului de poze. Pe care le cautam cu precizie sau pur si simplu imi apareau in fata ochilor precum niste cadouri vizuale.

Si cum pentru mine totul trebuie sa aibe o logica proprie mintea mi-a nascocit urmatoarea idee: Ce-ar fi daca as avea o poza pe zi, care sa includa o persoana, preferabil femeie si preferabil cu fata, care sa fie catalogata drept “My face of the day”?

Departe de mine pornirea de a ma da vreodata indarat de la provocari mai ales atunci cand io mi le adresez mie, asa ca am si batut palma. Din reconstituirile timeline-ului de Facebook pare-se ca printre primele fete zilnice postate a fost chiar asta:


My face of the day – 19.10.2010

Da, dar e un barbat in imagine? Cum poate sa fie asta fata ta in ziua respectiva? Ceva nu se leaga? Poate aveti dreptate in nedumerirea voastra, pentru ca pe masura ce timpul a trecut am inceput sa postez exclusiv fete de femei cu care ma identificam intr-un fel sau altul. Dar va marturisesc ca si cu domnul din imaginea de mai sus ma identificam la acel timp.

Mai precis cu spiritul sau jucaus care il facea sa jongleze cu umbrele in plina strada intr-o zi aparent obisnuita. Deci putem concluziona ca in octombrie 2010, in ziua de 19 ma simteam ludica si cu un chef nebun sa privesc cerul care se pregatea sa ne daruiasca ceva ploaie.

Conceptul de “My face of the day” poate sa fie si un brand personal, pentru ca l-am plamadit dupa chipul si asemanarea mea. Toate imaginile pe care le-am cules cu mare drag si folosit in scopuri eminamente artistice au o parte din mine. M-am intrebat in vreme ce rasneam interior noi moduri de cizelare a proiectului: Dar de ce nu imi fac io cate o poza in fiecare zi, ca sa fie si mai aproape de adevarata mea fata a zilei?

Imi vine in atentie drept referinta cazul unei tipe care si-a facut cate o poza pe zi timp de un an dupa care le-a “lipit” intr-un colaj video pe care l-a postat pe youtube. Faina reprezentarea fiintei umane in schimbare, dar parca ceva din idee nu mi se potrivea.

Simteam nevoia de foarte mult estetism, de multa culoare si ceva mister pe care nu le-as fi putut obtine la nivelurile asteptate pozandu-ma cu telefonul in fiecare zi. Si in plus deja imi imaginam profilul meu de Facebook intesat cu poze cu fata mea, lucru care nu ma prea incanta. Narcisismul e bun la casa omului si face casa buna cu egoismul, dar pana la urma urmei totul trebuie sa aibe o limita. Si asta a fost decizia mea. Ca proiectul “My face of the day” sa fie mai degraba unui artistic, nu narcisic.

Obiectivele mele total idilice au fost:
1) sa postez in fiecare zi cate o poza;
2) pozele sa fie variate ca teme, sentimente transmise si forma de expresie;
3) poza zilei sa exprime ceva total autentic din starea mea de spirit din ziua respectiva.

N-am postat in fiecare zi, dar de fiecare data cand am facut-o am pus un pic din sufletul meu acolo. Fie ca era vorba de poze color sau alb-negru, desene, picturi traditionale sau digitale, toate erau comorile mele pe care le dadeam cu imprumut ochilor celor din jur.

De ce? Pentru ca imi face o deosebita placere sa comunic artistic cu oamenii din jurul meu. Pentru ca in gaoacea mea interioara ma consider un pui de artist care se hraneste cu estetici ale frumosului, uratului sau extravagantului.


My face of the day – 21.12.2010

Am fost sfatuita sa fac un album cu toatele fetele zilelor mele din octombrie 2010 pana in prezent. Faina ideea, insa nu pot sa nu ma gandesc ca in ciuda faptului ca mi le-am insusit pe o perioada temporara, ele nu imi apartin de drept. Asa ca nu mi s-a parut etic sa zicem sa le folosesc mai departe ca si cum ar fi.

Sunt extrem de recunoscatoare tuturor artistilor care au lucrat la fiecare fata in parte, pentru ca mi-au facut regasirea cu mult mai usoara. Si identificarea si mai si. Ia uite, acum doua ierni, ma simteam atat de bucuroasa incat as fi tinut-o intr-un ras cu gura pana la urechi. Conectarea cu istoria personala si evenimentele pe care le traiam pe atunci e automata la mine. Si da, erau momente de euforie si multumire de Sine pe care fata negresei rase in cap ma ajuta sa le tin in minte intr-o forma vizuala codificata atat de estetic.

Reactiile populatiei virtuale Facebook-related, cat si ale celei reale care avea acces la Facebook, caci pe aceasta platforma de socializare am ales sa imi desfasor proiectul “My face of the day” nu au intarziat sa apara. De la like-uri timide, comentarii succinte, pana la frazari garcia marquez-iene si feedback-uri directe. Am fost intrebata de unde imi iau pozele (secret! :P), cum mi le aleg (dupa cum simt! ;)) si overall ca my faces of the day sunt tare faine. Mi s-a intamplat sa si primesc porecla de Face, capul rautatilor fiind fix acest proiect. Si mi-am asumat-o cu placere pentru ca da, mi se potrivea manusa!


My face of the day – 12.09.2011

Doamna din imaginea de mai sus pare ca e preocupata de ceva. Care nu-i da pace, facandu-o sa se simta ca intr-o cusca. Dar nu cu mai putin frumoasa. Complexa emotionalitatea asta! Daca ar fi sa dau glas unui cliseu vechi de cand lumea as zice ca au fost momente in care pe cat ma simteam de rau interior, pe atat aratam de bine.

Desi expresivitatea mea faciala este un indicator extraordinar al starii mele interioare, uneori scutul primeaza. Pentru ca uneori nu ma ajuta cu nimic sa arat cum ma simt. Ma impiedica sa imi rezolv emotionalitatile problematice in felul meu propriu si personal: cu eleganta, nitel cap si onestitate. Si totusi, frumoasa pictura de mai sus, nu credeti? 🙂


My face of the day – 17.10.2011

Alba ca Zapada cu Kalash-ul e de departe printre cele mai reprezentative fete ale zilei pentru mine. De ce? Pentru ca imbina intr-o maniera umoristica imaginarul cu realitatea, descriind fidel cam cum operez in majoritatea situatiilor de viata. Nu, stati linistiti, n-am un Kalashnikov ascuns in lada de zestre. De fapt nici lada de zestre nu prea am.

Trebuie sa am o discutie serioasa cu muma despre aceasta lipsa care nu ii prea face cinste unei femei nemaritate! Pentru cei care nu s-au prins inca de tonul ironic al vorbelor mele, le fac urmatoarea specificatie: Glumeam! :)) Sunt o femeie care nu se da in laturi de la a se conecta zilnic la imaginarul existentei sale, pentru ca asta ii confera combustibilul pentru a face fata realitatii.

Iar cand vorbim de gestionarea realitatii, mi s-a soptit cu gentilete in casca ca am momente in care sunt foarte transanta (adica transez metaforic oamenii…), directa (drumurile prin spatele pomilor fructiferi nu mi se potrivesc ca modus operandi) si uneori din topor (sau Kalash :P). Asta nu ma face sa uit de valorile mele personale sau sa renunt la vreun apanaj al doamnitei din mine.

La sfarsitul luptelor mele zilnice rochia ramane nesifonata, ca sa se asorteze cu reputatia.

Alba mea ca zapada inarmata pana in dinti poate sa arate si fata mea feminista. Cea care crede ca o femeie, oricat de simpatica si complet neajutorata ar arata in ochii celor din jur, este foarte capabila sa isi exprime punctul de vedere si mai ales sa lupte pentru cauzele in care crede.


My face of the day – 01.01.2012

Fata asta alba mi-a inspirat de cand am vazut-o pentru prima oara extreme awareness. Femeia care desi stie ca daca se va uita intr-o anumita directie va vedea ceva dezagreabil si care o va face sa se simta rau, alege sa se uite fix in acea directie pentru a raspunde nevoii sale de a fi onesta cu sine insasi, chiar si in momentele in care consecintele acestei onestitati duc la prabusiri de castele interioare si lumi exterioare. Asa ca isi va tine ochii deschisi, fie si cu forta, in situatiile in care simte ca ceea ce se intampla cu ea nu-i face cinste dintr-un motiv sau altul.

Ma gandeam zilele trecute la rolul iluziilor in igiena noastra mentala, si, desi le ador pentru ca ne fac viata mai usoara atunci cand zidurile noastre par a se sfarama sub povara unei realitati atat de autentice, mi-e clar ca ele nu sunt altceva decat niste supape temporare pentru mine. Fata cea alba este cea care prefera sa deschida ochii la ceea ce se intampla in jurul ei, in loc sa-i inchida asteptand sa se termine.


My face of the day – 10.01.2012

O poza mai feminista de-atat nici ca puteam sa-mi aleg pentru a exprima forta interioara. Aerul de afis vintage complimentat de muschii duduii din imagine si baticul sau legat in varful capului m-au facut sa o aleg ca fiind o ilustrare cat se poate de veridica a unei anumite fete personale.

Cea careia nu ii e teama sa spuna si sa argumenteze ceea ce gandeste.

Cea care nu se da inapoi de la lucruri pe care trebuie sa le faca punandu-si cap la cap propriile resurse.

Cea care se descrie ca puternica prin excelenta in majoritatea zilelor sale.

Da stiu ca o imagine de genul asta produce efecte secundare, de spaima in randul unor oameni care au ceva fisuri in propriile lor autoreprezentari de putere. Promit sa port la mine niste lipici pentru cazurile de urgenta in care fisurile trebuie… tratate! 😉


My face of the day – 20.01.2012

Ma dedublez, racnesc la mine! :)) Nu pot sa uit cat de la un loc m-am simtit cand am descoperit poza asta si mi-am asumat-o. Pentru ca descria perfect ceea ce simteam la acea vreme. Si conflictele intrapsihice trebuie sa capete o fata, si daca tot e sa fie, macar sa fie una estetica. M-am amuzat teribil cand o cunoscuta mi-a spus pe sleau ca nu i-a placut deloc poza, dar deloc. Intotdeauna ma bucura parerile vehemente, fie ca-s de bine sau de rau. Pentru ca tradeaza pasiunea subiectului pentru obiectul parerii.

Proiectiv vorbind: Ce mesaj subliminal i-o fi transmis poza asta domnitei in cauza, de a nascut in ea atata radicalism? Scindarea persoanei? Uuuu… Kinky stuff! Dar poate e bine din cand in cand sa ma si tipi tu la tine, in tine, asa de trezire!

Potolire!

Razvratire!

Uimire!

Sfa(r)si(e)re!

Nu incercati sa innabusiti dialogurile pe care le purtati cu voi insiva pentru ca s-ar putea sa renuntati la conversatiile cele mai interesante ale vietii voastre!


My face of the day – 05.02.2012

Hmmm… o femeie imbracata colorat, asezata pe o podea cu patratele, care (se) canta la un acordeon, uitandu-se in alta parte. Poate nicaieri in mod special. Ce ar avea oare de transmis emotional?

E vesela?

E trista?

E furioasa?

Sau poate surprinsa?

Dezgustata?

Infricosata?

Ati auzit vreodata de ghiveciul cu sentimente? Eh, este ceva mare si tare si plin cu toate emotiile pe care le-ai simtit vreodata in viata asta si din care pastrezi mostre pentru aducerile aminte. Si sunt momente in viata in care ghiveciul respectiv, mare si din lut, se trezeste sa-ti faca o favoare si sa (ti) se sparga in drum.

Si atunci nu prea mai ai de ales decat sa te uiti printre cioburile lui si sa vezi cu ce ai ramas. Si dupa vezi cu ce ai ramas, trebuie sa te hotarasti ce vrei sa iei de acolo cu tine mai departe… pe drum. Ce iti este de folos, ce trebuie sa simti pana la capat pentru a finaliza niste drumuri si ce iti doresti sa simti pe mai departe. O alta elaborare a expresiei “to be an emotional basket-case” probabil.

Asa ca ea, acordeonista mea cea colorata, isi canta ultimul cantec inainte de a se ridica de pe podea si a merge mai departe pe drumul sau.


My face of the day – 30.07.2012

Vara s-au intamplat schimbarile la fata. Si oglindiri ale Sinelui in Sine insusi. Ce refractii faine poti obtine daca stii cum sa iti plasezi oglinzile! Si mai ales pe cine sa alegi in rolul oglinzilor tale umane.

Ce vezi oare cand te privesti in oglinda de la baie dimineata?

Crezi ca un altul, daca te-ar privi ar vede acelasi lucru?

Esti dispus(a) sa te aventurezi in aceasta incercare cu riscul de a nu iti placea ceea ce ti se spune?

IO: Oglinda, oglinjoara, cine-i cea mai cea din tara?

OGLINDA: Asta e o intrebare capcana sau vrei sa ne certam?

Cam asta ar fi un raspuns potential al unei oglinzi sincere… 🙂 Asa ca uneori fata mea a zilei reflecta si la ansamblul ei de refractii in oglinzile oamenilor din jurul sau. Oare se potrivesc cu imaginile pe care le are ea in cap, sau inca mai are de invatat ceva pentru a dezvolta o noua optica asupra vietii?


My face of the day – 06.10.2012

Idealul meu in viata: femeia cu mustata! Aplicata elegant si estetic ca o masca sub forma unei mustati negre precum pana corbului si arcuite la capete. Acum imi vin in minte vorbele lui Charlotte Gainsbourg din The Cement Garden: “Girls can wear jeans and cut their hair short, wear shirts and boots, because it’s okay to be a boy. But for boy to look like a girl is degrading, because you think that being a girl is degrading. But secretly, you’d love to know what it’s like, wouldn’t you? What it feels like for a girl.” .

Fata eleganta ascunsa strengar in spatele unei masti mustacioase poate sa fie un display al posibilitatilor infinite pe care o femei le detine si pe care nu se sfieste sa le puna in practica. Daca e nevoie sa imi pun o mustata ca sa ma fac inteleasa, o voi face! Pentru ca pot sa ma transform de buna voie si nesilita de nimeni in virtutea scopurilor mele. Ain’t life grand sometimes? 😉


My face of the day – 20.12.2012

Acum m-am decis sa scot carantina-n zapada. Sa mai ia si ea un pic de aer. Cu un pic de natura, un pic de literatura si ceva cald de baut, mi-e dor ca fata sa-mi fie desfatata cu pale de aer iernatic proaspat. Mai e putin mai e un pic pana la marea liberare. A.M.R. 2 zile. Woohoo! Femeia care sunt azi nu este nici pe departe cumulul fetelor mele, dar ele cu siguranta mi-au pavat calea estetic si conceptual.

Femeia care si-a batut capul si tocit buricele degetelor ca sa scrie despre ceva care o incanta, respectiv proiectul sau personal “My face of the day”, este una vie care a incetat sa lupte cu ceea ce nu poate schimba si a inceput sa schimbe ceea ce nu poate accepta.

Nu mi-am aratat toate fetele, poate pentru ca de unele de ele nici nu sunt constienta inca. Mai trebuie sa mai traiesc un pic, ca sa mai acumulez material la care sa pot sa fac fete fete. Pe final va invit sa imi descoperiti in continuare fetele zilnice si sa va serviti cu ceea ce credeti ca vi se potriveste! 🙂

Si acum puteti sa va reconsiderati eventualele reprosuri de genul: Esti cu doua fete! Pentru ca replica ar fi scurta si la obiect: Si eu am pierdut numarul fetelor de care sunt in stare! Nu-i fabulos? Fondul poate fi de-o versatilitate socanta, dar esenta-mi e dintr-o bucata!… :))

Dec17

Papusile copilariei mele

Posted on by
Papusile copilariei mele

Papusi. Pa pusi. Pap usi. Papu(a)si. Pa pus i. Asa cum ma joc cu acest cuvant, ma jucam si cand eram de inaltimea unei mese (de cafea) cu papusile.

Io am fost fata care fura lego-ul fratern pentru a face piese mici de mobilier papusilor mele. Si mai apoi mai imprumuta cate-o masina sau doua tot in scopuri caritabile. Si slava Domnului am avut papusi cu duiumul. Mari. Mici. Mai slabe. Mai dolofane. De plastic cu ochi ficsi. De carpa cu ochi desenati. Carora nu li se puteau schimba hainele. Cu o garderoba intreaga la pachet. Blonde. Satene.

Roscate n-am avut! Sa fie asta o explicatie posibila a alegerii mele capilare din prezent? :)) As putea sa ma gandesc si la asta… mai incolo. Acum avem treburi serioase, cu papusi! Eram fascinata de papusi si nu stiam pe atunci ca majoritatea copchilelor de varsta mea sufereau de aceeasi boala. Na, ca iar ma apuc sa rascolesc prin colturile mintii ca sa gasesc acele momente unice in care protagonista eram io (cum altfel? :D), iar partenera mea de joaca si nazbatii era o papusa.

Nu stiu daca o sa-mi iasa cronologia pana la capat, dar o sa fac o incercare in acest sens. Printre primele mele papusi a fost una bebe, total asexuata as zice io, cu par scurt, blond si carliontat, ochii albastri, gene negre tuci, o gura mica si roz, ca de altfel intreaga papusa, de conformatie durdulana. Venea imbracata intr-un combinezon de bebelus, cu o bonetica dantelata, suzeta in gura si era asezata intr-un cos-patut.

Nu cred ca i-am dat nume, dar tin minte bine ca ma fascinau doua lucruri la ea: ca atunci cand o intorceam de pe fata pe spate scotea un scancet de bebe (avea un sistem montat intr-insa) si atunci cand ii schimbam pozitia de la orizontala la verticala deschidea ochii. Mai exact: orizontala – ochi inchisi, verticala – ochi deschisi. Nu va imaginati acum ca era cine stie ce minune tehnologica, dar era a mea si prin urmare a fost studiata din toate unghiurile si placuta la maxim.

Ma deranja faptul ca nu o puteam pieptana. Avea parul prea scurt si incalcit, incat orice tentativa de pieptanare s-ar fi soldat inevitabil cu scalparea bietului bebe de plastic. Am abandonat-o in casa o data, preferand sa-i sustrag doar cosul pentru a pune in el pui de pisica nou-nascuti pe care ii descoperisem langa ghena din curtea din spatele blocului.

Nu cred ca mi-a luat-o in nume de rau. Ea nu. Pisica-mama da. Dupa ce s-a trezit cu toti cei peste 10 pui dislocati intr-un cos care era pazit de o copchilita neastamparata, felina a pornit fara ezitare sa-si recupereze puii. Astfel ca i-a insfacat de ceafa, rand pe rand, pe toti, si i-a dus inapoi de unde ii sustrasesem initial.

Mai pe urma, nu stiu exact cam cat de pe urma, am avut o papusa magica. Am iubit-o grav! Era din carpa, indesata cu vata sau paie. Cu ochii mari desenati, parul facut din fire de ghem, o boneta roz si o rochita roz. Manutele si piciorusele erau facute abstract, adica fara degete, dar nu prea conta pentru mine asta. Avea gura trasata cu un fir negru cusut ca o fata zambitoare.

Dar asta nu-i tot. In spate, sub rochita, avea un inel de care daca trageai, draga de ea incepea sa cante. Uaaau! Pentru io care nu mai vazusem in viata mea asa ceva era de-a dreptul fabuloasa. Mare mi-a fost mahnirea atunci cand sistemul ei cantator s-a defectat si papusa cea de carpa a amutit subit. Am iubit-o in continuare, pentru ca desi nu mai vorbea cu mine, stiam ce voia sa-mi spuna.

Papusa care a urmat-o a fost… uriasa! Si cat am mai pieptanat-o! Nu cred ca io ma pieptanam atat de des cat o pieptanam pe saraca blondina. Da, era blonda, cu parul usor ondulat pana dupa umeri putin si un pic de breton. Avea ochii albastri, care nu cred ca se miscau in vreo directie, deci ne fixam reciproc in majoritatea timpului. Avea o rochie de vara, fie iarna fie vara, care-i tinea de cald.

Si era… maaaaare! Mare, mare! Daca o tineam in picioare pe genunchi, eram de aceeasi inaltime. Fantastic! Era dintr-un plastic dur si gol pe dinauntru. Mainile si picioarele i se miscau in fata si in spate pentru ca era prevazuta cu sistemul ala de “articulatii”, nu era toata dintr-o bucata. Adoram sa o pieptan. Ma linistea. Ii faceam codite, o ondulam, ii faceam coc. Pe atunci inca nu imi dadusem frau liber abilitatilor mele de croitoreasa asa ca nu i-am facut nici o hainuta. Dar ea intelegea asta.

De ce le plac fetitelor atat de mult papusile?

Poate pentru ca le dezvolta sentimentele materne, de grija si afectiune pentru altceva/altcineva decat propria persoana?
Sau pentru ca proiecteaza asupra papusilor dorintele si asteptarile lor neimplinite?
Pentru ca sunt o alternativa mai buna la a acea un prieten imaginar?

Fara a avea vreo dorinta de cercetare sub maneca as spune ca depinde foarte mult de fetita.

Pe la vreo 8-9 ani am primit cado prima mea papusa Barbie. Era atat de stralucitoare, incat ma jucam cu ea doar cateva ore pe zi ca sa nu-i iau din… luciu. Ma amuza cum arata: slabuta, dintr-un plastic mai moale, cu antebratele in unghi drept cu bratele, blonda platinat si cu ochi albastri. Ca orice Barbie avea si o tema la baza: era Barbie Patinatoarea. Avea un costum din doua piese roz cu sclipici si patine albe.

Cred ca de-a lungul relatiei noastre a capatat mai multe nume care mi-au fost sterse din memorie. Orientarea sa profesionala de patinatoare s-a pierdut de asemenea in negura timpurilor petrecute impreuna, devenind personajele plasmuite de mintea mea de copil. Pe cand eram io printr-a patra cred, o minune cereasca s-a abatut asupra lumii papusilor mele. Un nepot al unei prietene a unei rude de-a mea (si nu glumesc!) s-a apucat sa doneze cele patru papusi Barbie ale fi-sii luand decizia cea grea ca e timpul sa renunte fi-sa la papusi.

Necazul unei pustoaice, bucuria alteia, ce pot sa spun. Dintr-o data m-am trezit asaltata de 4 scheletele de Barbie, care veneau echipate cu haine si mobila de zestre. Iupiiii! Ce mistooo! Pentru mine? Toate 4 doar pentru mine? Dupa ce am sfarsit in a ma freca la ochi pentru a ma asigura ca nu visez mi-am luat in primire slujba de ingrijitoare a celor de acum 5 papusi Barbie ale mele. Eram super-mandra ca printre ele aveam si o Barbie negresa.

Si de atunci a inceput aventura mea impreuna cu cele 5 papusi. Ioana in tara papusilor Barbie. Aveam papusi. Avem haine. Avem si mobila. Dar n-aveam casa… pentru papusi. Masuri trebuiau luate imediat! Asa ca m-am conformat. Si am executat una bucata casa de papusi intr-un dulapior cu doua rafturi in care ar fi trebuit sa-mi tin cartile si caietele de scoala. Le-am gasit numaidecat alta locsor si am inceput sa fac nitel design interior in acel dulapior pentru a-l face sa para cat mai a casa pentru papusile mele venite tocmai de pe meleaguri italiene.

Trebuia sa le fac sa se simta confortabil ca sa stea cat mai mult cu mine. Pentru ca nu aveam decat un pat in mobila de dota, am improvizat celelalte paturi din cutii de pantofi. Vazandu-ma preocupata de noul meu proiect “casa de papusi e acasa” tata mi-a adus, numai el stie de unde, un snop de carpe sa fac asternuturi, paturi si orice mi-ar fi trebuit. Cat era ziua de mare (aproape) ma jucam cu papusile mele schiloade.

Faceam o echipa complementara: ele erau ca niste scobitori, io eram ca o gogosica. Niciodata nu mi-am pus problema: Dom’le da’ de ce sunt asa de slabe si frumoase? Puteau la fel de bine sa nu fie. Ceea ce conta era ca ma distram copios si descopeream ca pot crea o groaza de scenarii de viata dupa care cele 5 neinsufletite sa capete viata. M-am plictisit sa am doar o casa pentru papusi, am introdus o scindare in prietenia celor 5 si mi-am extins teritoriul si spre clapa unei masini de cusut Zinger care a devenit cea de-a doua locuinta a 2 dintre cele 5.

Cand aveau petrecere clapa masinii de cusut era pusa in miscare de… io. 😀 Papusile mele Barbie au trecut prin atatea schimbari de nu mai stiau ele de capul lor. Dupa ce pieptanatul a devenit demodat, am inceput sa le tund. Si pe vreo 3 dintre ele le-am tuns pana cand au ajuns sa aiba coafuri periuta. Dupa care le-am vopsit: una cu rimel negru, una cu marker portocaliu, una cu acuarele. Din cand in cand mi-ar fi placut sa am si un Ken ca sa mai bag un pic de intriga in vietile lor, dar n-a fost sa fie. O colega de-a mea de scoala avea un Ken. Era cam uratel, dar macar ea avea Ken.

Pe perioada verii, casa de papusi se muta pe balcon pe o lada veche. Si uite asa vreo cativa ani m-am descoperit prin si cu ajutorul papusilor din viata mea. Pe care le insufleteam cu pasiune si le iubeam nespus. Si pentru ca unde exista un inceput trebuie sa apara si-un sfarsit, le-am dat si io mai departe unei alte fetite care sa se bucure de ele.

Acum nu mai am nici o papusa. Dar am o serie bizara de animalutze din plus care ma amuza de fiecare data cand intorc privirea spre ei compusa din: 1 tapir rosu cu urechi negre, 1 barza fara ochi in carouri portocalii cu roz si rosu, 1 brosca gen Kermit, 1 magar mirat mov. Voi stiti cu ce se mai ocupa copilul din voi?

Dec15

Poezie de toamna tarzie

Posted on by
Poezie de toamna tarzie

Un barbos si o pletoasa
Stau si cugeta pe-o casa
Despre-o posibilitate vasta
De-a face lucruri intr-o maniera anancasta.

Tigla s-o desprins
Privirea s-o bulbucat
Picioarele-or alunecat
Pletoasa o facut un spagat
Iar barbosul o urmat

Agatati de-un fir de par
Al ei, al lui, al nu stiu cui
Barbosul si pletoasa se gandeau sa dea cu coasa
Peste firele ce-i tin legati de casa
Cea demult ramasa.

Dec13

The Fun Theory

Posted on by
The Fun Theory

E surprinzator ca intr-o lume atat de preocupata de supravietuire exista si oameni care se gandesc la imbunatatirea calitatii vietii. Unii isi fac buncare, isi cumpara kit-uri de supravietuire in salbaticie si isi fac testamente preapocaliptice. Iar altii… altii incearca sa isi faca viata mai usoara, amuzanta si sigura.

O initiativa mi-a atras atentia in mod special, respectiv cea a celor de la Volkswagen, denumita oportun: THE FUN THEORY. Sa fi descoperit cercetatorii germani vreun concept stiintific denumit FUN? Nici pe departe! Ceea ce au scos in lumina reflectoarelor intr-o maniera inedita si captivanta pentru mase a fost o teorie a invatarii.

Invatarea prin joaca, explorare care are ca si combustibil nesfarsit curiozitatea individului. Curiozitatea reprezinta o calitate umana care este profund conectata cu forme ale gandirii inchizitorii cum sunt explorarea, investigarea sau pur si simplu invatarea prin observatie a altor reprezentanti ai speciei. Curiorizatea poate fi considerata o emotie in sine intrucat se refera la setea de cunoastere.

Deci putem afirma cu mana pe ce organ vreti voi ca la baza oricaror studii, fie ele mai elocvente sau tampe, sta curiozitatea unui individ care se trezeste gandind cu voce tare: Ba, ce-ar fi sa investigam asta?

Proiectele de cercetare initiate de echipa Volkswagen pot fi lesne categorisite ca dovezi de ingeniozitate si inalta civilizatie.

Ipotezele de cercetare au fost cum nu se poate mai simple.

Metodologia de lucru alambicata, dar extrem de bine organizata.

Esantionul de populatie suedez… deci mai civilizati de atat cre’ca sunt pinguinii de pe langa cercul polar, asa ca-i bine si aici.

Evolutia testarii fabuloasa in termeni de reactii ale populatiei si actiuni directe legate de obiectivul propus.

Rezultatele uimitoare si imbucuratoare totodata.

Pentru o non-cercetatoare (nu ca n-as musti de curiozitate, insa n-am patalama de cercetatoare :P) am fost extrem de vaga prin afirmatiile anterioare. Adica v-am spus cate ceva, dar fara cifre si date concrete. Doar cu aprecieri si interpretari. Trebuia sa am si io momentul meu de subiectivism, nu?

Acum ca l-am descarcat, sunt pregatita sa imi pun ochelarii obiectivi si sa va povestesc cate ceva despre proiectele de cercetare realizate sub tzidula The Fun Theory. Din sapaturile mele proprii si personale sunt 5 astfel de proiecte adica:

– Centura de siguranta ludica a.k.a. The Play Belt;
– Reciclatorul de sticle de tip tonomat de jocuri a.k.a. Bottle Bank Arcade Machine;
– Loteria camerei limitatoare de viteza a.k.a. The Speed Camera Lottery;
– Scara pian a.k.a. The Piano Staircase;
– Cel mai adanc cos de gunoi din lume a.k.a. The World’s Deepest Bin.

The Play Belt are la baza ideea sarboaicei Nevena Stojanovic care a s-a si situat printre finalistii Premiului The Fun Theory. Premisa de la care porneste aceasta Teorie a Fun-ului este aceea conform careia: Comportamentul uman se poate schimba in bine, sub influenta unor stimuli care inlesnesc invatarea involuntara si amuzanta.. Unul dintre obiectivele operationale ale Volkswagen in The Fun Theory a fost acela de a incuraja condusul ecologic.

Sarboaica noastra cea de toate zilele si cu creativitatea cat casa, a mers un pic mai departe, propunandu-si sa faciliteze condusul in conditii de siguranta sporite. Mai exact, in cazul modelelor Volkswagen family care poseda si sisteme audio-video pentru locurile din spate, acestea au ca si pre-conditie de accesare punerea centurii de siguranta. Astfel, totul capata o cronologie care conditioneaza automat si comportamentului persoanelor din interiorul masinii: Mai intai iti pui centura de siguranta, dupa care poti sa asculti muzica preferata sau sa vizionezi show-ul mult-asteptat.

Atat specialistii in psihologia traficului rutier din Suedia, cat si managerii de vanzari VW considera ca ideea are parghii solide de implementare atat pentru ca da rezultate din punct de vedere comportamental, cat si pentru ca printre efectele pe termen lung se numara si salvarea de vieti in trafic prin cresterea masurilor de siguranta a pasagerilor. Bravo, Nevena!

The Bottle Bank Arcade Machine a avut ca si intrebare centrala: Oare putem determina cresterea numarului de utilizatori ai reciclatorului de sticla daca acesta ar capata o imagine amuzanta? Asa ca o sleahta de mecanici suedezi au luat un anost reciclator de sticla si l-au transformat in cel mai interesant joc cu fise inventat vreodata. Zici ca joci pinball, sau vreun alt joc asemanator, nicidecum ca duci sticle la reciclat.

Grozavia e verde (eco!), are fo 6 orificii de introdus sticlele (nimic neobisnuit pana acum!), are beculete rosii deasupra fiecarui orificiu (pe bune?) si un ecran considerabil care iti arata cate puncte ai castigat pe masura ce bagi sticlele si iti mai da si un incentive doo de genul: Good job! Deci daca vreau sa-mi creasca un pic self-esteemul sifonat de vremea de afara nu trebuie decat sa iau o sacosa cu sticle si sa ma duc cu ele la acest aparat de reciclat din Stockholm? Beton!

In doar o seara reciclatorul revolutionar a adunat peste 100 de oameni dornici sa scape de sticlele din dotare. In tot aceeasi perioada de timp, reciclatorul conventional de la cateva strazi distanta a fost folosit de doo ori mai putin. Interesaaaant!

The Speed Camera Lottery este materializarea ideii lui Kevin Richardson, cetatean american, a carui preocupare principala a fost: Cum pot respecta oamenii limitarile de viteza, iar aceasta experienta sa fie pentru ei una amuzanta nu stresanta sau constrangatoare? . Cobaii acestui proiect-pilot au fost tot suedezii, desigur, respectiv stockholmezii, care s-au trezit peste noapte cu un panou limitator de viteza mai aparte.

Aparea a fi mult mai vesel decat clasicele limitatoare de viteza care iti fac poza in timp ce iti dai seama cam cu cati km ai depasit viteza legala si iti iei la revedere de la o suma frumusica din salariu cu care va trebui sa platesti amenda. Ceea ce este cu adevarat amuzant la acest limitator de viteza este prezentarea sa sub forma unei loterii. Cum adica loterii?

Pai banii incasati de la cei care nu pot in fel si chip sa ia piciorul de pe acceleratie si sa mai foloseasca si frana din cand in cand, nu se duc la bugetul de stat, ci intr-o tombola cu premii la care au acces cei care respecta limitarea de viteza. Se face o extragere si brusc te trezesti ca respecti legea si esti si platit pentru asta! Ain’t that fabulous? 😀 Pe o perioada de 3 zile, peste 24,000 de masini s-au perindat prin fata camerelor noului limitator de viteza. Viteza medie inainte de experiment era de 32 km/h. Viteza medie din timpul experimentului a fost de 25 km/h.

Not bad! Not bad at all I might say myself! Deci se poate! Acum nu pot sa nu stau sa ma gandesc ca suedezii aveau o problema cu viteza de 32 km/h, in vreme ce pe stradutele noastre cu limitare de 30 km/h se trezesc vitezomanii de cartier sa ii dea tare. Ma scuzati, nu concorda cu subiectul postului. A fost sa-i zicem, o verbalizare a unei frustrari mai vechi. Gata! Si good job, bai Kevin! 😉

The Piano Staircase este fara chip de indoiala proiectul meu preferat dintre cele cinci realizate de The Fun Theory. Are acel ceva care transcende celelalte idei prezentate pana acum. Si in plus mi se pare din reactiile participantilor la experiment ca a fost cel mai distractiv. Sa va spun despre ce e vorba! Statia de tren Odenplan din centrul Stockholmului a suferit o modificare muzicala in doi timpi si trei miscari.

Una dintre caile de acces, respectiv o scara obisnuita a fost acoperita cu un sistem care permitea emisia de sunete asemanatoare unui pian, dupa care intreg sistemul asezat pe treptele scarii a fost acoperit cu un material cu imprimeu de claviatura de pian. Scopul? S-a dorit cresterea numarului de oameni care utilizeaza scara obisnuita, in locul celei rulante amplasate chiar langa scara in cauza. Reactiile oamenilor au fost nepretuite! De la uimire, la bucurie maxima, la alergat in susul si josul scarilor in incercarea de a crea o melodie. Singuri. In cuplu. In grup. De zabovire pe scari pentru a vedea cat de mult persista sunetul.

La sfarsitul experimentului s-a constatat ca utilizarea scarii neconventionale crescuse cu 60% fata de momentul initial. Deci da, oamenii isi modifica comportamentul sub actiunea unui stimul amuzant care le trezeste curiozitatea si dorinta de schimbare. Tin minte cand au tapetat scarile de la metrou cu diverse modele sau culori ca le urcam doar ca sa vad cum se termina modelul. Si daca tot vorbim de metrou si de introducerea unui stimul inedit care sa educe populatia intr-o anumita directie sunt fanul statiei de metrou Victoriei si a peretilor tapetati cu carti ;). Si la noi se poate cu un pic de Vodafone si nitel Humanitas.

Ultima idee funny din seria celor 5 pe care mi-am propus sa vi le prezint astazi este The World's Deepest Bin. S-a luat una bucata cos de gunoi albastru si total obisnuit dintr-un parc suedez. S-a amplasat pe portiunea superioara din interiorul cosului un sistem audio cu senzor de miscare care de fiecare data cand cineva arunca o hartie la cos se activa.

Sunetul era precum un suierat de hau fara sfarsit, dar cu un pic de sfarsit sa-i dea satisfactie aruncatorului ca gunoiul sau nu zboara prin neant, ci chiar a aterizat in locul destinat. Oamenii s-au speriat initial de sunetele scoase de cosul magic, insa cum era si de asteptat, au continuat sa-l testeze, gandindu-se daca nu cumva conteaza si greutatea gunoiului in modificarea sunetului de aterizare. Nu, nu conta, pentru ca sistemul era destul de simplu! Dar extrem de eficient. Cosul suierator a fost senzatia parcului si probabil e folosit si in clipa asta de cei care isi aduc aminte de faptul ca poate si vorbi.

Si ca sa bag o concluzie stiintifica la ditai expunerea de fun si experimentalisme suedeze made by Germans, as zice ca noi toti functionam pe baza de recompense. Alegem sa facem sau sa continuam o anumita activitate daca suntem manati de ideea unei recompense pe care o vom primi la indeplinirea activitatii. Chiar de nu-s vreo comportamentala prin formarea mea profesionala, pot spune ca ce-i al lor e al lor.

Fie ca e vorba de bani de pe urma unei tombole initiata de limitatorul de viteza de pe strada ta, un cantec pe care propriile picioare ti-l fac cadou cum urci scarile de la metrou, un scor mare si piuituri in cartier ale reciclatorului tau de sticle, un suierat care puncteaza faptul ca tu ai aruncat ceva in cosul de gunoi si nu pe langa sau vizionarea unei melodii la player-ul din masina ca premiu pentru punerea centurii de siguranta.

Noi, oamenii, suntem niste eterni vanatori de recompense! Hai sa o recunoastem si sa ne bucuram de asta prin tot ceea ce facem, fara neaparat a ne-o ghida exclusiv de obtinerea imediata de ceva-uri! 😉