Category Archives: Existential Dilemmas

11

11

Tata, tu stiai ca eu am o treaba mistica cu numarul 11? Nu-s io vreo numeroloaga, dar mi se intampla frecvent sa ma uit la ceas la 11:11 sau 23:23. Sunt nascuta pe 23 la ora 11.

Daca aduni cifrele datei mele de nastere ghici ce numar obtii? Iar 11. Marti, se fac 11 ani de cand tu te-ai dus, iar eu am ramas. Cand a trecut tot timpul asta? Unde s-a dus oare? E si el acolo cu tine?

Nu stiu daca e sindrom de aniversare, sau pur si simplu un snop de dor mare, dar as vrea sa iti povestesc ce-am facut in toti anii astia fara tine. Ma rog, fara tine fizic, caci tu esti cu mine mereu. In mine.

Deci sa recapitulam cand ai murit? Nascut la data de 25.02.1946, decedat la data de 14.02.2006. N-ai avut rabdare sa implinesti 60 de ani.

Ce faceam io prin 2006? Eram anul III de facultate, ma angajasem la Zapp si incercam sa fac ceea ce fac si acum: sa ma descurc pe cont propriu. Independenta. Incapatanata. Increzatoare. Dupa care in intuneric. Pe atunci eram cu singurul baiat pe care ai apucat sa-l cunosti.

Mai tii minte cand ati dat nas in nas si v-ati fastacit amandoi? Eram a 11-a! Ia uite! Inca una cu 11. Ti-am zis io ca e ceva la mijloc. 2006 a fost un an cu multe restante, heirup-uri intelectuale si replieri interioare. Si negru mult.

Dupa care a venit 2007. Am terminat facultatea, dar nu mi-am dat licenta. M-am angajat, am inceput formarea in psihoterapie, am inceput sa simt ca ceea ce fac are un impact asupra vietilor oamenilor. Asa cum discutam noi la un moment dat in bucatarie.

In 2008 mi-am dat licenta si m-am inscris la master. Si am trait prin munca multa, adrenalina si sentimentul ala adictiv ca schimbi lumea. N-as vrea sa mi-o iei in nume de rau, dar uitasem complet ca mama ta s-a dus si ea in 2008. Ca sa ti-o zic pe aia dreapta: not my abuela! Si totusi a fost.

2009 a venit cu prima mutare de acasa. Un soi de: Ia-ti Ioana ziua de la frac’-tu de la muma! L-am luat si pe olandezul zambitor cu mine. Ai nostri mi-au facut zestre, iar ai lui m-au primit cu bratele deschise. Pana cand m-am trezit ca sunt in filmul gresit.

Asa ca in 2010 ne-am despartit si m-am intors acasa, ca sa plec iar. A doua mutare. Pe nepusa masa. Asa a fost sa fie. Tot in 2010 m-am dezlegat de niste oameni si m-am legat de altii. Tumult nou, munca noua, pasiune noua. Noua dezordine sentimentala. Si atestatul de libera practica in psihoterapie sistemica de cuplu si familie.

2011 a fost pe motoare, cu tatuaje, cu Pisi, zburdand prin aer si cu doliu dupa mamaie. Draga de ea. Sunteti impreuna acolo sus? Iti face in continuare ciorba de burta? Mda, ti-am zis io ca e ceva cu 11-le asta in viata mea. Mama a rezistat cu stoicism la post-adolescenta mea.

2012 a fost cu sfarseala. Cu ruptura. Cu furie. Cu deznadejde. Cu cautare. De sens, de loc, de sine. Si cu gasire asezonata cu lupta, ezitare, detasare. Cu harababura interioara si testarea libertatii.

2013 s-a lasat cu a treia mutare. Nestatornica mai sunt, nu-i asa? Si totusi s-a gasit un om sa ma aseze. Mai cu seama, sa se aseze langa mine si sa ma ia asa cum sunt. Cu de toate. Inclusiv cu provocarea profesionala de la vremea aia care ma facea sa dorm, atunci cand nu munceam. Dupa care m-am reasezat si profesional.

2014 a fost despre calatorii, cunoasteri, prieteni, festivaluri si voie buna. Si pisici. Doua: Picka si Rina. Stiu ca si tu ai avut o perioada in care ti-ai impartit viata cu cateva pisici.

2015 a fost cu munca frumoasa si diversa, cu repozitionari relationale, cu dor de duca pe motoare, cu evadare si cu multa iubire. Ah, si un renovat de casa.

2016 m-a prins in iuresul cautarii de nou si mai bine. Asa ca am plecat impreuna cu el peste mari si tari. Unde am descoperit noul, binele, raul si uratul. Dar ce bine mi-a mai prins. Tu si cu mine suntem destul de asemanatori la aruncatul cu capul inainte.

Si acum 2017, nu? Sunt inapoi acasa. Il astept sa se intoarca. Am grija de casa. Muncesc ca o nebuna ca sa nu dau timp dorului sa se depuna. Ma gandesc la copii. Si am o nepotica varsatoare ca mie asa, pe care o cheama Mia.

Na, ca ti le-am spus pe toate pe nerasuflate mai ceva ca un pomelnic tinut dosit timp de 11 ani. Ce zici? Ma mai cunosti?

Sper ca norii printre care plutesti sa-ti fie pe plac si sa te uiti la noi cu paza si drag. Constantin, paza noastra!

Eu in mine

Eu in mine

Am ajuns acasa pana in ora 7 seara. Motiv de mirare si sarbatoare. M-am despuiat de straturile de haine. Mi-am pus in cui armura. Am aprins ceva lumanari. Am pus o masina la spalat.

Si m-am pus pe scotocit. Cautam una dintre cutiile cu amintiri. Am gasit-o repede. Stiam unde e. Am pus in fundal “The Way We Were”.

Pe masura ce scoteam hartii si cantam lacrimile-mi tasneau. Si nu se mai opreau. Asa ca le-am lasat sa curga, cu rostul lor cu tot.

Anul trecut pe vremea asta ma mutat cu catel pisici si purcel bagaje multe in Cambridge.

Azi sunt aici.

La locul meu.

Printre amintirile scoase si aranjate pe lada militara ce tine loc de masuta de cafea erau vreo 3 felicitari, 2 carti postale, 1 pliant de cetate si 1 bilet de concert.

Toate spun povesti in soapta despre omul care am fost.

Am lucrat in asistenta victimelor traficului de persoane si am primit de la doua dintre fete felicitari despre sarbatoare si inimi vindecate.

Am fost pe la Street Delivery-ntr-o vara si am primit o felicitare Zamburi de la omul meu.

Cele doua carti postale, una din Turcia si cealalta din Germania, vorbesc despre zarile in care s-au dus doua dintre prietenele mele dragi.

Pliantul de Sintra ascunde o idila portugheza, iar biletul de Red Hot Chilli Peppers it’s how it all started.

Am incercat sa le fac o poza, dar telefonul meu da pe afara de amintiri care nu se mai vor salvate pe pamant, ci in cloud.

Asta mi-am facut-o cu mana mea. Usa de descarcare a unei stari amestecate de dor, nostalgie, tristete si oboseala.

Incerc sa-mi dau mintea pe mut si sa ascult doar muzica. Acum am mutat pe Aretha Franklin.

In barlogul meu stau, cuget si imi ling ranile.

Uite de aia se intampla rar sa vin asa devreme acasa.

Ca sa nu ma prind din urma.

Ca ma prind si nu ma mai las.

Si stau cu mine in brate punandu-mi intrebari existentiale despre viata, moarte, relatii, sens, oameni, familie si mine.

Si nu e depresia de iarna, caci iarna nu ma deprima catusi de putin.

Poate autoconstientizarea de iarna.

Grija de mine… de iarna.

E ok sa nu fii ok.

Cam asta inseamna sa fii om.

Sa iti dai voie sa nu fii ok cateodata.

Si sa stai acolo cu non-ok-itatea ta.

Fata-n fata cu reactiunea.

Si sa nu fugi.

Sa te uiti la ea.

Sa o intorci pe toate partile.

Si dupa sa o impaturesti binisor si sa o pui la pastrare pana data viitoare.

Astazi ma incearca o tristete profunda.

Si e ok.

A mea e.

Ma duc s-o traiesc in seara asta.

Despre un bunic

Despre un bunic

Eu nu am avut norocul sa-mi cunosc bunicii barbati. Fiecare s-a dus in felul lui inainte sa ma nasc. Ceea ce mi-a ramas au fost pozele si povestile despre ei. Frumoase si spumoase.

Trebuie sa fie tare fain sa ai alaturi un bunic, sau poate chiar doi, care sa-ti ofere o alta perspectiva de masculinitate si paternitate pe langa cea a propriului tata.

Maine, va fi ziua de nastere a unui bunic.

El nu mai e, dar amintirea lui e mai vie si patrunzatoare ca niciodata.

Il chema Constantin.

Ii placea sa mestereasca.

Ii pregatea cafeaua sotiei sale in fiecare dimineata.

Scria frumos.

Vorbea cu grija cu nepotii lui.

Ii placea sa se plimbe pe strazi si sa explice realitatea pe intelesul copiilor.

Nu l-am cunoscut, dar m-ar fi onorat s-o fac.

Si i-as fi spus ca are de cine sa fie mandru.

Si-a crescut nepotul cu rabdare si drag.

Si el acum ii calca pe urme.

Ca si el pregateste cafeaua dimineata.

Si el mestereste.

Si lui ii place sa se plimbe pe strazi si prin piete.

Si el incepe sa isi descopere frumusetea scrisului si-n fond si-n forma.

Maine o sa fie ziua ta! La multi ani si multumesc pentru ce-ai sadit in omul meu!

Ce zice? Ce zice?

Ce zice? Ce zice?

tremendous (…) up a notch (…) economic progress (…) generals & admirals (…) I don’t like that (…) big things (…) way down, even better (…) beautiful things (…) incredible people (…) tremendous (…) excited (…) great spirit (…) the greatest job producer that God ever created (…) proud (…) beautiful (…) great talent, tremedous (…) elegant (…) special (…) beautiful (…) like the world has never seen before (…) beautiful (…) good news (…) fantastic (…) truly great job (…) horribly (…) it’s not gonna happen (…) fantastic (…) great (…) the top of the line, the absolute top of the line (…) great doctors (…) very involved (…) I feel very strongly (…) very impressed (…) good and not so good (…) to straighten it out for good (…) confidential, classified (…) disgrace (…) fake, fony stuff, it didn’t happen (…) sick people (…) absolute disgrace (…) we have much hacking going on (…) poor job (…) it totally never happened (…) horrible (…) the hacking is bad (…) Hillary (…) horrible thing (…) very terrible thing (…) fight Isis (…) get along with Putin (…) give me a break (…) very careful (…) very much (…) great guy (…) take advantage (…) I would be able to be the only one to do that (…) brilliant (…) one of the greatest ever put together (…) big supporter (…) the greatest (…) smart (…) successful (…) proud (…) very well (…) very interesting (…) very proud (…) complete and total disaster (…) incorrectly (…) it’s imploding (…) catastrophic (…) the bad year (…) essentially simultaneously (…) tremedous favour (…) great service (…) accurately reported (…) far less and far better (…) great American workers (…) getting away with murder (…) so nice (…) phenomenal (…) terrific (…) taking advantage of the US (…) it’s not gonna happen anymore (…) fantastic (…) great, great (…) very good (…) lots of good things (…) good (…) very strongly (…) very, very big (…) disgraceful (…) so false and fake (…) failing pile of garbage (…) disgrace (…) you are fake news (…) dishonest people (…) destroyed people (…) violent (…) the worst (…) phenomenal (…) strong (…) pretty sad (…) illegal (…) great people (…) very unfair (…) far greater (…) far more (…)

Stai jos, Trump! Pentru astazi ai nota 10 pentru delirul de grandoare si 2 pentru retorica ieftina.

Sectia de indreptare de picioare

Sectia de indreptare de picioare

Stiti cum e vorba aia: picioare drepte, spirit stang? Nu? Poate pentru ca tocmai ce-am nascocit-o acum. Cred ca unele momente de viata trebuie pozate cu ochii mintii si mai apoi dezghetate in scris. Amintirea lor se impune ca necesara.

Ieri, printre nameti, gheturi si urari onomastice am ajuns si la Sectia de Ortopedie a Spitalului de Urgenta Floreasca. Nu, nu eu aveam buba la picioare sau maini. “Sora” mea, dupa cum a apreciat una dintre colegele sale octagenare de salon, e cazata temporar acolo.

Am intrat in spital precum Venus invesmantata-n blanuri. Acum nu va imaginati ca eram chiar cu o blana pe mine si atat, dar am sesizat contrastul dintre mine si restul locului. Na, ma imbracasem si io de sarbatoare, ca doar era ziua mea de nume.

Blana blana.
Bocancii aurii bocanci aurii.
Matching gloves matching gloves.
Botul rosu bot rosu.
Geanta de lac geanta de lac.

Dupa ce ma invart precum o musca fara cap pe la parter, dau de un domn de la paza care tocmai ce se afla la a… multa cafea pe care o vantura cu un betisor.

Ma bizui pe indrumarea sa ca sa ajung la etajul doi la Ortopedie.

Zice: Doamna, daca ma asteptati putin, va duc io, ca spitalul asta e ca un labirint si nu are rost sa va explic!

Zambesc si zic: Sigur. Fara probleme.

Ma duce pe holurile spitalului si dupa o succesiune de stanga-dreapta care se anunta a fi mai lunga ca sirul lui Fibonacci ajungem la un lift care mergea si pentru pacienti. Urcam.

Ma intreaba: La ce salon e?

Ridic din umerii mei blanosi.

Rade si adauga: Macar stiti cum il cheama?

Rad si eu gandindu-ma la cate subintelesuri are ceea ce tocmai scosese pe gura domnul in cauza si zic ferm: Da!

Ajungem la 2. Ne plimbam un pic si in tot acest rastimp privirea-mi cerceta discret fiecare salon cu usa deschisa, doar-doar o-i zari-o.

Pana cand: BAM! Am identificat-o!

Nici acum nu stiu numarul salonului. Cred ca totusi sunt un pic mai abila in a ajunge la el de una singura, desi nu pot afirma acest lucru cu certitudine. Zambesc cu gura pana la urechi vazand-o. Ma vede si zambeste si ea.

Omul ei zice: De ce nu ai sunat ca veneam sa te iau de jos?

Io, aceasta Ioana D’Arc al spitalelor de urgenta replic: Pentru ca m-am descurcat singura!

Salut lumea din salon.

El zice cu un zambet care spunea multe: Poti sa-ti lasi blana pe patul liber.

Salon cu 5 paturi.
4 ocupate.
1 de ea.
3 de 3 doamne venerabile cu varste cuprinse intre 70 si infinit.
Baie proprie.
Frigider.
Televizor dat pe stirile de seara care tot inganau obsesiv ceva despre “iadul alb”.

Daca nu as fi intr-o pasa atat de faina data de ninsoarea de afara, cred ca m-as supara ca persista in demonizarea zapezii.

Lasati dom’le zapada in pace! Si in plus iadul, din cate stiu io, nu are zapada! Mai degraba putem spune “Iadul autoritatilor depasite (din nou) de situatie si a infrastructurii deficitare”.

Anyway.

Dupa ce e pus nitzel la treaba sa ajute cu mici lucruri doua dintre vecinele de salon ale oamei sale, omul conchide: Eu cred ca o sa plec. Vin maine seara.

Spatiul era atat de stramt, aproape intim, incat i-am zis: Auzi, vrei sa iei un loc cu noi pe pat. Putem incropi ceva.

Rade si zice: Nu, e ok.

Dupa ce pleaca ne apucam si vorbim in soapta despre de toate, ca sa nu deranjam stirile sau activitatile de timp liber ale doamnelor. Calmante, servetele umede, cadre de mers, perfuzii si foarte multe prize. Am apreciat existenta lor. A prizelor adica, pentru ca mi-am bagat rapid telefonul la incarcat.

Scot din geanta o cutie de bomboane si ii zic: Na, ti-am adus bomboane!

Dupa un timp deschide cutia, ia una, iau si io una, dupa care intreaba discret colegele de salon: Vreti o bomboana?

Pentru ca eram sarbatorita, cat si singura care avea doua picioare functionale de acolo, ma ridic si fac onorurile. Ma duc pe la fiecare pat, zambind si intinzand cutia cu ciocolatele.

Ca la scoala cand aduceai bomboane si te punea sa servesti in ora, iar tu te gandeai ce-or sa faca mai intai colegii: o sa te pupe dupa care or sa ia bomboana, sau invers.

Vecina din proximitatea patului oamei se uita la mine (cred! pentru ca avea oleaca de strabism la ambii ochi), se lumineaza la fata si zice: Vai, ce dragut! Multumesc draga mea! dupa care serveste.

In ordinea imediat urmatoare, doamna cu par cret si ceva mai tanara replica: Eu am diabet. Nu pot!

Revin cu scuzele de rigoare pentru vanturarea tentatiei prin fata sa.

Doamna care urma sa fie servita zice: Eh, de unde era sa stii tu! Stai linistita! dupa care ia si ea o bomboana.

Mai basculam si noi cate una de control dupa care le plasam la indeamana (aproximativa) a tuturor in cazul in care mai vor.

Continuam sa dezbatem. Cred ca se pot scrie carti despre modul in care doi psihoterapeuti isi resemnifica experientele traumatice. Carti de comedie bineinteles. Am vorbit, am intors perspectivele pe toate partile, dupa care am dat-o in diverse. De flori, fete si baieti.

Vecina de suferinta aflata in patul… vecin, zice: Eh, dar despre ce tot vorbiti voi acolo? De baieti?

Ma intorc la ea, zambind cu gura pana la urechi si zic: Chiar despre baieti vorbeam!

Ea se ridica cu incetinitorul in capul oaselor, pune mana pe mana mea si zice: Mai, dar ce carnita ai tu pe tine!

Dupa care imi arata bratul sau completand: Uite, de cand sunt in spital, mi se tot zbarceste carnea pe mine.

Dand pe mut sentimentul de compasiune care ma napadise o reasigur: Stati linistita ca va inzdraveniti dumneavoastra si o sa se intinda pielea la loc.

In acelasi timp, ma gandeam ca aceasta carnita pe care o am peste tot, inclusiv pe fund, ma cam impiedica sa stau comfortabil pe fasia de pat alocata, asa ca ma tot foiesc incercand sa imi gasesc pozitia.

La stiri il arata pe unul care s-a imbarcat cu o arma in aeroportul din Fort Lauderdale (pare-mi-se) si s-a apucat sa impuste in stanga si-n dreapta.

Doamna cu diabet zice cu zvac: Io nu inteleg, daca astia tot sunt sisi de ce le tot da drumul? Sa-i bage undeva si sa-i lase acolo, ca tot n-o sa fie sanatosi din nou.

Ma strepezesc un picut, dar sfarsesc prin a accepta opinia diversa a doamnei cu parul brunet si cret.

Doamna a treia, zice: Auzi, nu te supara, poti sa-mi indrepti si mie piciorul pe perna? Ca trebuie sa stea in pozitie dreapta.

Raspund: Sigur ca da, in timp ce ma gandeam ca daca tot suntem la sectia de indreptat de picioare, hai sa ajut activ la acest demers.

Spitalul e un loc despre care se pot spune multe pentru ca te imbie la niste stari pe care nu le-ai avea in nici un alt loc. Se face 7 si ceva, trecute fix.

Apare asistenta de serviciu salutand spumos: Buna seara! Ce faceti pustoaicelor?

Doamna cu strabismul ingana in barba pe marginea patului: Auzi!? Ce faceti pustoaicelor!

Asistenta scunda, blonda, guturala si cu ceva decade de experienta de spital continua: Cum ati dormit?

Se aude mai mult sau mai putin in cor un: Prost… cu motivatii diverse care porneau de la dureri, pana la tipetele doamnei cu dementa din salonul alaturat.

Asistenta aproba zicand: Eh, ea avea dementa de acasa, dar aia din familia nu au vrut sa recunoasca.

Ma inclestez interior aducandu-mi aminte de neurologul care ii zicea lu’ mama ca nu vrea sa-l ia pe tata acasa de sarbatori ca e stabil si vrea sa il lase pe capul lor in spital. Dupa doua minute de goosfraba, ma repliez pe realitatea inconjuratoare.

Cadrul medical mai zice cate una, cate alta dupa care pleaca. Pe rand, pacientele din salon, cu a mea cu tot, se deplaseaza cu cadrele din dotare mai la baie, mai pe hol, ca sa faca un pic de miscare. Inafara de doamna a treia care alege sa dezlege integrame.

Baia arata foarte bine. Pe hol e un bradut (artificial cred) impodobit.

Dupa ce grupul se intoarce la salon, fiecare incearca pe cat posibil sa-si faca tabieturile de seara intr-o intimitate (sau lipsa de intimitate) comunitara. Mai un pieptan prin par, un pipi de seara la plosca, un telefon catre cei dragi, un pui de somn pe furis inainte de culcare.

Fix inainte de plecare, dupa ce s-a uitat in oglinda, si-a pieptanat parul roscat inchis cu radacini care vorbeau despre varsta sa, doamna cu strabism, ceva Parkinson si buba la picior scoate din sertar o apa de trandafiri cu pulverizator de la Yves Rocher, se da de cateva ori, iar cand ne intoarcem privirea discret spre domnia sa ne sprayaza din cap pan’ la brau ca sa ne reimprospatam cu toatele si sa mirosim a trandafiri.

Multumim cu niste grimase subtile pe moace, dupa care draga de ea adauga: Eh, l-am primit si eu de la un baiat. Nu-i foarte bun ca nu dureaza (Slava Domnului! imi zic in sinea mea), dar asa sa ne simtim si noi bine.

Ii zic oamei: Hai ca o sa plec si io acum ca se cam termina orele de vizitare.

Da din cap si agream sa vorbim prin mesaje pana la externare.

Ma imbrac si aud de la posesoarea apei de trandafiri: Dar nu iti pui nimic pe cap?

Bufnesc in ras si zic: Am gluga, deci sunt asigurata.

E bine atunci, zice ea. Imi iau ramas bun de la tot salonul, si ma pornesc spre iesire.

Drumul spre iesire pare intotdeauna mai usor de gasit ca cel de intrare.

Merg precaut spre tramvai si ma gandesc la vietile doamnelor din salonul pe care tocmai ce il parasisem.

Cate au mai trait.

Cate ar avea de povestit.

Si imi rasuna in minte rugamintea doamnei cu strabism: Daca stii pe cineva, un baiat sau o fata, care vrea sa stea in chirie cu mine, ca am o casa mare si nu mai am putere sa o duc singura!

Continui sa pasesc agale prin frig.

Singuratatea si neputinta sunt poate cele mai mari lectii de viata pe care ne e dat sa le invatam…