Category Archives: Ruminez, deci exist!

The making of an anti-hero

The making of an anti-hero

KULTURA/ZOOM - Knjiga za kauè - Roman Ljudožder

Ieri m-am culturalizat. Nimic neobisnuit pana aici. Am patruns in Festivalul Filmului European cu premeditare. La Elvira, caci stiti prea bine cat de draga imi este. Dupa o atenta consultare a programului de sambata, am decretat: Ljudozder vegetarijanac, sa fie! Cu o subtila strangere de inima cum ca pelicula s-ar putea sa-mi disturbe peste masura zenul meu sabatic, am purces. Io fata-n fata cu realitatile croate. Unde-i arta cinematografica balcanica, se lasa cu jale, teroare si cinism.

Asta e o lectie pe care am invatat-o cu greu, examenul final fiind chiar vizionarea lui Srpski film pe care l-am digerat cu ajutorul unei nopti de adanca cujetare si cateva colebile. Intorcandu-ma totusi la drama croata, trailerul m-a infrigurat o tzara, iar premiile pentru cel mai bun actor, regizor si film castigate la Festivalul de Film din Pula (really!) mi-au starnit curiozitatea. Daca Pula a zis ca e de bine, atunci merita vizionat, mi-am zis!

Incepe filmul… Tare, repede si intr-o limba slava usor melodioasa. Ma intrebam in timp ce incercam sa tin pasul cu firul epic hiperactiv al peliculei, da’ unde-i graba domnule? Dupa ce m-am simtit fugarita de la un cadru la altul timp de vreo 30jde minute, am realizat ca ceea ce incerca sa ne transmita Branko Schmidt era ca protagonistul filmului, Danko Babić, a.k.a. the pussy mechanic cam asa isi ducea traiul.

0097007.48

Gonind intr-o cursa nebuna intre sectia de Obstetrica – Ginecologie, pe care ulterior ajunge sa o si conduca, intalnirile cu ceva capi ai lumii interlope si momentele de intimitate in apartamentul sau burlacesc. Fara a incerca sa va conving sa-l vedeti sau sa-l dati uitarii, va pot spune ca acest film, din punctul meu de vedere, da clasa intr-ale crearii de antieroi, care nu sunt neaparat “aia rai”. Pentru ca “aia rai” isi au sens doar in contextul existentei “unora buni”.

Ori in cazul de fata, stimatul nostru domn doctor canibal vegetarian nu prea are un echivalent eroic in film. Dar modul in care este pus cap la cap acest personaj merita fara doar si poate 1 ora jumate din vietile voastre. Asta daca va plac balcaniadele cinematografice. Daca nu, nu-i bai, ca-s filme pentru toate gusturile si starile. Danko este prototipul doctorului in plina manifestare a complexului sau de Dumnezeu.

SONY DSC

Asupra pacientelor pe care ori le salveaza, ori le pedepseste. Asupra colegilor de sectie pe care ii manevreaza fantastic in sensul satisfacerii propriilor sale interese. Asupra oamenilor dinafara sistemului sanitar cu care interactioneaza “fara de frica” astfel incat sa isi lege unele afaceri neterminate sau sa-si mai cumpere si el un Mertz ceva. Este barbatul carismatic si fatal. Pe care il vezi tragand la sala, dupa care uitand de sine prin cluburi, conducand cu muzica la maxim prin oras, bagand bani la pariuri sau alegand vreo dama de companie pentru a-si petrece noptile.

Cunostintele si abilitatile sale profesionale il fac sa se simta in elementul sau in sala de operatie si sa ia decizii in momentele cele mai critice. Lipsa sa de scrupule si uzura data de interactiunile haotice intre lumea medicala si cea interlopa il fac atat de real si fatal incat sunt scene din film cand parca il simti respirandu-ti in ceafa. Numai ca problema cu complexul de Doamne-Doamne e ca mai devreme sau mai tarziu te loveste in fata, pe tine, muritorul, care a avut indrazneala sa se creada mai presus de divinitate.

ljudozder_vegetarijanac

Si uite asa dom’ doctor incepe sa se grabeasca prosteste in spital si sa duca malpraxisul pe culmile succesului. Iar lumea infractionala il acapareaza precum niste nisipuri miscatoare din care cu cat incearca mai abitir sa iasa, cu atat il afunda mai tare. Blond, cu ochi albastri, imbracat invariabil in alb (in spital) si foarte colorat (inafara spitalului), plin de muschi si cu un regim alimentar vegetarian care il face ciuca batailor tuturor “partenerilor” sai de afaceri carnivori.

El, el este canibalul vegetarian. Cel care isi mananca de vii pacientele, cu suflet cu tot… dupa care musca cu pofta dintr-un mar verde.

E timpul sa…

E timpul sa…

time_effect__by_lostknightkg-d4q9i9u

… mai stam un timp si sa intoarcem timpul pe toate fetele. Timpul sta in loc. Timpul curge.. in amonte, in aval, la munte si la mare, in orice imprejurare. Timpul se contracta si se dilata. Timpul nu iarta, dar te si ajuta sa (te) ierti.

Putem sa batem timpul pe loc sau sa traim intr-un an cat altii-n sapte. Venim la timp. Intarziem. Procrastinam. Venim cu mult mai devreme. Trec pe nerasuflate secundele din minutele orelor in care ne e bine. Nu avem timp. Sau avem de nu stim ce sa facem cu dansul. Cum ce sa il umplem si de ce sa il golim pe vecie. Ne facem timp sa gandim in paradigma noastra ca stapani atotputernici ai timpului. E timpul nostru.

Timpul meu nu seamana cu timpul tau. Poate s-au intersectat pe la si jumate dar n-a durat mult pana cand traiectoriile le-au devenit brusc divergente. Timpul costa bani. Nu ne permitem sa-l irosim asa pe orisicine. Timpul bate, nu razbate. Ne ducem pe carari in cautarea timpului pierdut intr-o incercare de a-l retrai, de a-l dubla.

Avem termene limita de timp pentru absolut orice. De la platitul facturilor, pana la programarea in pasi marunti a existentei. Chiar si cei care se duc catre polul opus al “trairii fara de grija timpului” ajung la un moment dat in criza irosirii timpului. O stiti pe aia? Uneori ma gandesc ca nici nu ne dam seama cam ce putere avem de a dinamiza cat si a dinamita timpul din jurul nostru. Putem fi deschizatori de drumuri si timpuri.

Putem sa rupem timpu’-n doo ca pe o scrisoare pe care vrem s-o dam uitarii, pentru a o lua de la capat. De la secunda 0. Tu cum erai in ultima ta stare initiala? Galopai in caruselul tau temporal interior sau te miscai agale de pe un picior pe altul in cercuri, triunghiuri si patrate?

Tu esti din ala de gandeste repede si face lent? Sau poate din ala care gandeste lent si face repede? Sa fii oare cel care gandeste repede si face si mai repede? Ori… nici… nu… gandesti… repede…si…nici…nu… faci… repede… Asa cum unii sunt lacomi in infulecarea timpului, altii is molcomi in digerarea lui.

Dar dragul de el, timpul, este asemenea unui material incolor, inodor si insipid, care are mai multe stari de agregare decat avem noi capacitate sa le cuprindem.

Tu ce faci bun, util si frumos cu timpul tau? Il simti? Ca daca il simti ca parte din tine cu usoare nuante posesive, inseamna ca te cuprinde si un oarecare iz de responsabilizare in utilizarea lui cu cap, trup si suflet. E timpul sa las timpul sa ia o pauza.

times_square_by_lostknightkg-d4su5pi

Tara, tara, vrem ostasi!

Tara, tara, vrem ostasi!

Modern_War_by_ahermin

Suna cunoscut, nu? Mai ales momentul ala cand ne tineam de maini incercand sa tinem piept ostasului strigat la datoria patriotica…

– Tara, tara, vrem ostasi!
– Pe cine?
– Pe Vasile (you know who you are…)!

Si-atunci Vasile tasnea din randul armatei sale si se napustea in flancul inamic cu intentia vadita de a-l dezbina pentru ca in final sa i se alature. In cazul in care nu isi dovedea puterea de a dezlega randurile inamice, Vasile trebuia sa se intoarca cu coada intre picioare in armata sa si sa mai faca ceva sectoare si plantoane, doar doar o mai prinde niste forta pentru urmatoarea strigare.

Those were the days! Cand ieseam afara dupa-amiaza si uitam de toate, angrenati intr-o joaca nebuna fara de sfarsit. In care nu ne gandeam la ce s-ar putea intampla mai rau, nu ne era nici frica nici scarba de praf si nu conta marca pantalonilor pe care ii purtam. Prieteniile se formau in libertatea grupurilor din spatele blocului, nu sub atenta supraveghere a mamelor si tatilor.

Iar stop-jocul era dat invariabil de o voce familiara care te striga de la balcon sa “treci in casa”. Si atunci incepea sirul de negocieri: Mai lasa-ma 5 minute! Dupa care inca alte 5 minute! Si la finalul ciclului de vreo 6 ori 5 minute, stiai ca nu mai ai cum sa te eschivezi. Retragerea trupelor devenise iminenta.

Lucrurile erau atat de simple pe atunci… Explorarea (im)posibilului era o nazuinta zilnica, iar limitele parintesti, desi intoarse pe toate partile de mintile noastre de copii, erau respectate. Acele timpuri ne-au dat certitudinea ca putem, speranta ca intotdeauna e loc de mai bine si umilitatea in fata mai marilor. Actualmente suntem o haita de adulti responsabili, care stiu ca au facut toate copilaroseniile la timpul lor, dar care nu se satura de joc fara a cadea in infantilisme inutile.

Dar cu razboiul cum ramane? Cu ostasii? Cu armata? Cati dintre voi au facut armata? Dar cati dintre voi a trebuit sa va invoiti de la scoala intr-a doispea ca sa mearga la recrutare dupa ce primiserati biletelul aferent? Mai tineti minte momentele alea in care stateati in fundul gol (+/- ciorapi) intr-un sir, in timp ce un nene va scruta cu privirea? You have been weighed, you have been measured, but how many of you have you been found wanting?

Dupa lupte seculare cu medici de familie, relatii si telefoane in stanga si-n dreapta ati rezolvat-o si p’asta! Da’ de ce sa faceti armata? Ca sa stearga un plutonier cu voi pe jos si sa va puna sa frecati WC-urile cu periuta de dinti? Mai bine asa! Mai bine asa?

In unele culturi baietii inghit bete de bambus pentru a-si dovedi vrednicia de barbati, in altele se joaca de-a armata, caci stagiul militar in vremuri de pace este varianta romanticizata a ceea ce se intampla cu adevarat pe timp de razboi. In unele tari (printre care si Elvetia daca nu ma insel), stagiul militar e cam obligatoriu. Cat si tragerile lunare. Daca-i musai cu placere!

Nu-i asa ca-i cel putin bizar ca o tara “atat de neutra” precum Elvetia ar avea o politica de acest gen? Poate stiu ei ce stiu… Ca pacea se defineste printre altele ca absenta razboiului. Cum era lumea in perioadele de razboi? Disperata? Da! Vigilenta? Da! Concentrata pe supravietuire? De trei ori da! Mai disponibila la a pastra relatii, nu la a le da la schimb? Poate! Mai atenta in pretuirea momentelor de bine? DA!

Mi-a fost dat sa vad zilele trecute un documentar graitor despre o doamna care si-a cultivat si mentinut pofta de viata pana si in cele mai vitrege conditii. Si i-a iesit pe de-a-ntregul… Si acea doamna vorbea despre toatele experientele nefaste de viata prin care trecuse (inclusiv despre razboi si deportare) ca despre experiente de crestere interioara. Ce defense adaptative are aceasta doamna! mi-am zis in sinea mea.

Oare ce fac razboinicii pe timp de pace? Isi creaza propriilor lor batalii in care se arunca cu gandul de a cuceri noi teritorii. Apara ce este al lor si ce le este drag cu pretul propriei integritati fizice. Gandesc tratate de pace atunci cand ostilitatile evolueaza in directia nefavorabila.

Sa rostesc si nespusul: Ucraina is slowly falling… Where do you stand?

DISCLAIMER: This is not a call to arms, but a call to some personal reflection…

Nume de cod: 647

Nume de cod: 647

The_Vision_by_ahermin

Pe buzele cititorilor electronici rasuna mai nou un singur nume: Gottman. Gottman? Gottman! John Mordecai Gottman… Care prezice divortul umbla vorba-n virtual mai ceva decat Pythia napasta. Printre atatea standardizari, imbutelieri si certitudini trebuia sa-si faca aparitia si o metodologie de predictie a divortului.

Numai ca prima mea reactie la o veste de acest gen e de oarescare revolta. In calitatea mea de om, nicidecum psiholog. Poate pentru ca am pretentia ca oamenii au un nivel de control considerabil asupra propriilor existente incat sa devina constienti atunci cand una dintre cele mai importante relatii ale lor risca sa se duca. Si ca n-ar avea nevoie neaparat de un interviu in urma caruia sa afle misteriosul deznodamant al mariajului.

Pun oare carul inaintea boilor, respectiv dezavantajele unui astfel de demers stiintific inaintea beneficiilor sale? Permiteti-mi sa nu confirm, precum nici sa infirm o astfel de posibilitate… 🙂 Dar daca tot mi-a starnit curiozitatea acest domn cu ale sale gaselnite de cercetare merita sa culeg clandestin cateva informatii. Ca sa am ce diseca cu bisturiul meu critic.

Omul a luat-o pe drumul cercetarii psihologice a maritisului si a divortului acum vreo 16 ani, deci a vazut cate ceva la viata sa… sa zicem. De asemenea este fericitul beneficiar al unei relatii stabile soldate in caznicie cam de 20jde ani. Unde mai pui ca e si american, fapt care implica automat prevalenta unei gandiri pragmatice folosita in directia cercetarii psihologice.

Acestea fiind spuse, sa trecem la numere si clasificari: 6 predictori ai despartirii, 4 calareti ai apocalipsei (relationale), 7 principii care pot ajuta casnicia sa reziste in timp… Sa mai zic sau v-am convins ca omului ii plac numerele si pe alocuri referintele catre filme din anii ’60?

Ia sa vedem cum e cu despartirea. Care ar fi unitatea de masura a despartirii? Cearta zice el, si n-are sens sa ma impotrivesc acestei logici. Asa ca in functie de cum se cearta cuplurile, John isi ia notite, acordand o atentie sporita:

1) modului in care incepe cearta,
2) prezentei/absentei celor 4 calareti ai apocalipsei (desi ma bufneste rasul de cate ori scriu sintagma, am zis sa mentin licenta poetica a autorului de dragul autenticitatii),
3) saturatiei,
4) limbajului corporal,
5) incercarilor esuate de impacare si
6) amintirilor neplacute.

Dar care-i treaba cu calaretii? Care-i aia? Pai criticismul, dispretul, atitudinea defensiva si lipsa de colaborare (a.k.a. stonewalling).

Dintre toti patru, dispretul este cel care m-a pus pe ganduri. Dispretul asta e o emotie secundara care apare la intersectia furiei cu dezgustul (care impreuna cu tristetea, bucuria, frica, surpriza constituie emotiile primare). Hmmmm, ce combinatie volatila! Cocktail Molotov anyone?

Un nene interesat de studiul dispretului, pe numele lui Robert Solomon, il plasa pe un continuum alaturi de ranchiuna si furie. Diferenta esentiala dintre cele trei constructii emotionale este ca in vreme ce ranchiuna este directionata de obicei catre indivizi cu un statut perceput ca superior, iar furia catre indivizi perceputi ca egali in statut, dispretul se indreapta catre indivizi cu un statut perceput ca inferior.

Oh, and the plot thickens! So basically, momentul in care ajungi sa iti dispretuiesti partenerul de viata e fix ala in care e cazul sa te intrebi unde vrei sa ajungi sau daca e timpul sa arunci prosopul. Daca la intrebarea “Mai simti ceva pentru el/ea?” raspunsul tau e “Da, dispret”, e cazul de stop joc.

Si ca tot veni vorba de emotii simt nevoia sa va spun ceva ce poate parea contra-intuitiv: emotiile primare nu au cum sa fie bune sau rele, pozitive sau negative. Ele pur si simplu sunt, avand rolul lor specific in reglarea psihicului.

Hai sa avem un hopeful (not necessarily happy) ending la toata aceasta poveste despre relatii, despartiri si predictori apocaliptici, ce ziceti? Sa incheiem cu rezistenta, durabilitate si rezilienta in casnicie. Cu principii. Sapte la numar dupa cum urmeaza:

1) Fii la curent cu istoricul de viata, scopurile, grijile si sperantele partenerului tau;
2) Cultiva afectiunea si admiratia pentru partenerul tau;
3) Recentrati-va periodic pe partenerul dvs – emotional, romantic, pasional, sexual…;
4) Permiteti-i partenerului sa va influenteze;
5) Rezolvati-va problemele rezolvabile;
6) Depasiti blocajele relationale;
7) Creati un scop major comun.

Ajunsa la finalul expunerii gottmaniene, imi mentin parerea ca daca avem naivitatea sa consideram relatiile interumane atat de simpliste incat sa poata fi incadrate in scheme logice de genul daca faci asta => vei divorta, iar daca faci ailalta => vei avea o casnicie de succes, putem sa ne culcam linistiti… pe-o ureche. Noapte buna, oameni buni!

P.S.: Nu divortati inainte de a va casatori… 😉

De parte aproape

De parte aproape

Sunteti rugat sa mentineti o distanta regulamentara fata de aproapele dvs. Asta daca tineti la integritati… fizica, emotionala si relationala. Orice incercare fortuita de incalcare a acestui ordin de restrictie va fi pedepsita conform normelor relationale nescrise aflate in vigoare.

Care este distanta de care e nevoie ca sa ne simtim in siguranta si confortabil intr-o relatie? O masuram in centrimetri, in minute, in batai ale inimii sau in altceva pe care nu putem sa-l denumim asa lesne?

Oare ce lungime medie are cordonul ombilical? Nu pot sa exclud in start relatia mama – copil atunci cand vine vorba de atasament si relatii, asa ca voi avea indrazneala sa fac o paralela.

Ce-ar fi daca atunci cand am intra intr-o relatie stabila, am capata si un “cordon relational” ca sa se asorteze cu noul statut? Un cordon mic ar implica faptul ca am cam gravita cam aproape fata de aproapele. Pe cand un cordon generos ne-ar da libertatea sa zburdam de colo pana colo, cu posibilitatea de a retine intotdeauna drumul spre casa.

Ce se intampla daca am trage de cordon in speranta de a-l lungi sau scurta? Ceva imi spune ca lucrurile pot deveni cam incalcite pana la a fi de-a dreptul innodate.

La sfarsitul zilei e tare fain sa constati ca prin acel cordon circula substante magice care mentin tonusul relatiei si ca nu e doar pe post de latz. Dar ce te faci cand ajungi sa te strangulezi singur cu al tau cordon relational?

Am solutia salvatoare: v-ati ascunselea in cuplu! Dar din ala ludic si autentic, nu pasiv-agresiv… 😉

1534389_303143306504496_4937203945149747021_n