Category Archives: Ruminez, deci exist!

Friends… Will! Be friends!

Friends… Will! Be friends!

Ha! Am ajuns si in punctul asta… In care sa ma consider indeajuns de matura si mai ales sincera (cu mine mai presus de tot, toti si toate) incat sa ma duc spre niste corzi sensibile ale fiintei mele. Prietenia este una dintre corzile vibrante pe care le exersez zilnic, avand grija sa n-o rup sub presiunea degetelor mele un pic prea doritoare de cantat cateodata.

Am primit feedback-uri asa cam pe dupa visini despre impactul emotional pe care il pot trezi randurile scrise de mine in oameni. Nu pot decat sa te/ma felicit, pentru ca daca tu, cititorule, oricare ai fi, cunoscut sau necunoscut, reusesti sa te identifici cu ceva din ceea ce istorisesc io pe aceste pagini virtuale, asta inseamna ca:

1. ai o rezonanta afectiva peste medie si te poti conecta emotional lesne la experiente aparent straine de tine – fie ele si cititul unui articol pe blog;

2. am o capacitate sporita de a imi transmite trairile, gandurile, amintirile si actiunile intr-un mod care-l face pe cititor sa… cada pe ganduri.

Asa ca daca crezi ca randurile astea te au ca sursa de inspiratie, cel mai probabil ai dreptate. Daca te identifici cu ceva din ceea ce scriu… asuma-ti lucrul asta.

Cum e treaba cu asumarea? Ah, e atunci cand te simti intr-un anumit fel dupa ce faci ceva si ai capacitatea sa te dai un pas in spate si sa zici:

Hopa! Stai asa! Io am ales sa ma simt asa. Nu m-a impins nimeni de la spate soptindu-mi suav la ureche: Simte-te! Deci sunt total responsabil de felul in care ma simt. Asa ca n-o sa pasez responsabilitatea celor simtite internetului pentru ca mi-a permis sa accesez un blog, blogului ca era plin de cuvinte impactante, doamnei invatatoare care m-a invatat sa citesc in clasa I sau mumei care m-a facut.

Atunci cand incepi sa iti asumi lucruri si o faci intr-un mod constient e ca si cum ar incepe sa iti creasca in sfarsit oo. Scuzati-mi expunerea jargonica, dar alta n-am in momentul de fata! 🙂 Si cum imi mentin in continuare ideea ca traim intr-o lume sistemica in care totul se leaga de tot, cand vine vorba de alegerile in materie de oameni cu care iti petreci timpul liber, timpul inchis, timpul frumos sau timpul greu si impovarator atunci functionam noi, ca indivizi si grupul de apartenenta tot ca niste sisteme. Cuvantul de baza este functionam. Cum anume, ramane la latitudinea fiecarui sistem de a se clarifica.

Prietenii se ajuta unii pe ceilalti atunci cand rahatul parca are traiectorie directa spre tavanele existentei.

Prietenii se incurajeaza reciproc atunci cand simt ca parca curajul sta prea ascuns in fiinta celuilalt.

Prietenii rad cu gura pana la urechi nu pentru ca ar fi ceva neaparat amuzant, ci pentru ca le place sa se vada unii pe ceilalti fericiti.

Prietenii isi dau voie sa planga impreuna atunci cand simt ca asta l-ar face pe celalalt sa rasufle un pic mai usurat de povara pe care o cara in spinare.

Prietenii se apara unii pe ceilalti fie de ei insisi, fie de un altul care parca ar vrea sa testeze cu bocancul adancimea rezistentei unuia dintre prieteni.

Prietenii vorbesc deschis despre ceea ce ii doare si gasesc solutii la probleme prin confruntari sincere, elegante, dar nu cu mai putin tensionate.

Astia ar fi prietenii. O specie umana aparte pe cale de disparitie, pentru a lasa loc celorlalti.

Distanti in majoritatea timpului de calitate petrecut sistemic in grup.

Evaluativi cand vine vorba de situatii reale de viata la care sunt martori.

Disimulati in relationarea directa care atinge coarde sensibile.

Neinteresa(n)ti de orice care nu are legatura directa cu prezenta, prestanta sau rolul lor in grup.

Cu glicemie scazuta care ii face vulnerabili la a fi cumparati cu ciocolata.

It takes a whole lotta will to be someone’s friend! Most don’t have it… Some think they have it… Few actually do… What about you?


*Multumiri dense lui George Rosu pentru amabilitatea de a-mi fi imprumutat posterul sau atat de graitor!

Ora de bezna

Ora de bezna

5:45

Io lipita de fotelul visiniu cu ochii beliti in monitor la nush ce grozavie de pe www
Muma intra in casa cu nenumarate sarsanale agatate de cele doua membre superioare
Io dau sa ma ridic sa gonesc intr-ajutorarea mumei
Muma da sa faca lumina in hol apasand cu nadejde pe intrerupator
Bezna

5:46

Io ma minunez de negrul tuci recent instaurat in cascioara noastra si imi continui intentia de intr-ajutorare a mumei
Muma se leapada de cojoace si imi preda sarsanalele
Io duc cumparatura strasnica in bucatarie si ma zgaiesc prelung pe geam
Ninge
Muma orbecaie in cautarea unei lumanari in forma de gaina plasata strategic la indemana pentru cazurile fara de enel

5:58

Io schimb trei vorbe s’-un zambet cu muma despre Vodafone, nedreptate si claustrare
Muma imi replica, tot c’-un zambet si mai multe vorbe, despre frati-meu, despre vremea de afara si probabilitatea ca pana (de curent) s-o fi prins in lift
Doo femei discuta despre previzibil si imprevizibil in viata
Abstract

6:00

Muma scoate la inaintare o descoperire gastronomica de pe rafturile doldora de Mega Image: paste cu piure de rosii si morcovi
Io incep a saliva precum potaia lu’ Pavlov si cu ochi rugatori graiesc: Vreau!
Muma se avanta intr-ale gatitului in bezna, luandu-ma drept ajutor de bucatar cu ochi de pisica
Io ma preumblu prin batatura cautand diverse obiecte trebuincioase sau nu
Haos

6:15

Pastele fierb bulbucaitor, muma rade branza de zor
Io imi torn un pahar acidulat si caut strecuratoarea-n raft
Frigul strabate prin oscilobatatura geamului direct spre pantalonii mei scurti
Balele curg, pofta creste, bezna-i bezna

6:20

Se aprind luminile-n odaie, veselie mare
Io ma ridic sa sting gaina, muma sa imparta cina
Luminile se duc iar in cartier, iar cele doua femei revin la discutii marunte despre timp, viata si sens

6:32

Oala-i pregatita spre a fi servita, matele chioraie cu spor
Muma se arata multumita de agilitatea cu care a gatit la lumina lumanarii
Io o aplaud de pe margine, lasandu-i momentul de glorie sa palpaie pana la final
Vantul bate nu-l razbate, lumea da sa-i tina piept…degeaba

6:35

Muma pune romantic masa pentru a infuleca cu stil si arta pastele cu piure de rosii, morcovi si branza rasa
Io asezonez festinul cu lichide si muzica buna de iphone
Cateaua doarme-n cos neparand sa-i pese prea mult de intunericul timpuriu asternut peste noi
Lumanarile se scurg ceros

6:41

Burtile pline se odihnesc la un pahar de vorba
Cateaua sforaie nonsalant cu deriere-ul spre stapani
Viscolul se inteteste, iar bezna e acompaniata de ceva reflexii lunatice

6:46

S-a aprins… lumina… suntem salvate… de bezna
Io: Da’ era asa frumos!
Muma: Am stat mai bine de un ceas pe intuneric. Ce aveau astia de gand?
Cateaua: Huh? Ham!
Gaina de ceara: Am ramas fara cap…

In vreme de razboi

In vreme de razboi

Am inceput sa am vaga impresie ca visul american, in toata splendoarea sa, include, pe acolo in imaginea stralucitoare afisata noua tuturor, si nitel razboi. Ai crede ca orice tara tinde spre vremuri pasnice in care oamenii sa se uite unii la ceilalti, napaditi de ganduri bune si indeletniciri lumesti. Insa in absenta componentei de aparare nationala, acest taram al fagaduintei parca nu ar aparea atat de inedit.

Fiecare natie de pe pamantul asta are MApN-ul sau, insa modalitatea in care este vizibilizat difera ca de la cer la pamant in cazul S.U.A. De la 9/11 incoace industria cinematografica americana si-a pus in gand sa scoata, aproape pe banda rulanta metraje pe teme de razboi si aparare nationala. Fie ca sunt lungi, scurte, mini-serii, documentare ele exista si mediatizeaza un concept: razboiul. Mai precis miscarile anti-teroriste.

Daca e sa imi scormonesc in memoria prafuita gasesc cateva filme de referinta ale copilariei mele, cu care frati-meu m-a pistonat (fiind el insusi un pasionat intr-ale razboaielor) cum sunt:

– Top Gun (1986) – poveste de dragoste in vreme de razboi (spre rusinea mea, nu stiu despre ce razboi era vorba pe acolo, ca toata atentia mea era focalizata pe alura de baiat rau al lui Tom Cruise si pe motorul sau :P);
– Saving Private Ryan (1998) – 3 ore de cautari si impuscaturi made by Steven Spielberg (dar de ce? de ce??);
– M.A.S.H. (1970) – pe care il urmaream cu interes si rasete infundate in fiecare seara cu ai mei pe cand era de-o schioapa, doar-doar oi mai afla ce fac Hawkeye si B.J. prin razboiul din Coreea;
– Born on the 4th of July – film pe care l-am revazut de curand, retraind aceleasi simtaminte de neputinta si admiratie pentru oamenii care cred in misiunea lor de a isi apara tara, mai specific despre veteranii razboiului din Vietnam;
– Der Untergang (2004) – o versiune diferita asupra ultimelor zile ale lui Adolf Hitler, cat si asupra celui de-al II-lea razboi mondial;
– Pearl Harbor (2001) – un chick flick cu un pic de razboi, americani, japonezi si dor de duca tot din cel de-al II-lea razboi mondial.

Pot sa numesc lista de mai sus, ca fiind pre-9/11. Ceea ce a urmat dupa bombardarea Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001 in materie de materiale media a fost un razboi la un alt nivel, al mintii. In care publicului privitor, interesat sau nimerit din greseala pe postul respectiv, i se aduceau la cunostinta diverse informatii, relevante sau pur si simplu socante, in scopul constientizarii iminentei teroriste. S-a creat astfel o mare ghiulea de disperare, groaza si spaima, cu precadere in randul populatiei americane care a inceput sa-si cumpere tot felul de arme pentru a face fata pericolului. Real, imaginat sau indus.

Nu cred ca va sunt straine in acest sens documentarele lui Michael Moore, Farenheit 9/11 si Bowling for Columbine. Sa nu va amagiti singuri gandindu-va ca aceste documentare descriu realitatea americana asa cum e ea, ci o abordeaza prin ochelarii de protestatar ai lui Michael Moore. Faini ochelari, cu dioptrii diferite fata de cele cu care eram obisnuiti, dar fara doar si poate tot dioptrii.

Un punct de vedere pe care il respect si pe care omul asta a reusit sa-l faca sa razbata catre mase a fost acela al posesiei de arme care teoretic ar trebui sa faca populatia sa se simta mai in siguranta. Si nu-i chiar asa. Ca daca dormi cu 8mm sub perna se pot intampla tot felul de treburi:

1. cu siguranta te va impunge in ureche si iti va face somnul anevoios;
2. vei recurge la el de fiecare data cand vei simti ca vrei sa-ti faci dreptate intr-o tara in care nu te simti aparat;
3. viata ta de cuplu se va tranforma intr-un menage-a-trois periculos: tu, ea si 8mm-ul.

Sunt intru totul de acord cu vechea zicala ca: Armele nu impusca oameni. Oamenii impusca oamenii, dar de ce sa ne inlesnim accesul la arme asa, doar pentru ca ne-a soptit cineva ca daca ai permis de port-arma esti smecher? Oricum incerc sa revin pe firul epic al subiectului, respectiv acela al tendintelor aproape obsesive ale caselor de productie americane de a descrie in fel si chip evenimentele, masurile si ipotezele de lupta impotriva inamicului, care persista la 11 ani de la 9/11.

Lumea nu trebuie sa uite. De acord. Dar sub ce forma? Si cu ce pret? Io ma uit la productii precum Army Wives, Hurt Locker sau Homeland pentru ca ma atrage componenta umana din spatele intregii povesti cu terorismul si razboiul. Si mi se pare oarecum fascinanta inmanunchierea de teorii conspirationiste in care totul se leaga de tot si ne duce spre terorism. Terorismul nu-i o gluma! Dar transpunerea acestuia in productii hollywoodiene poate friza ridicolul cateodata.

Si nu ma refer neaparat la cele 3 exemple date anterior. In mod paradoxal mi se par printre cele mai reusite, intrucat aduc in discutie doua chestiuni oarecum uitate in negura prafului de pusca:
– Cum traiesc familiile soldatilor care isi servesc patria cand acestia sunt plecati in misiuni, si mai ales cand se intorc?
– Cum reusesc soldatii intorsi din misiune sa balanseze viata “de acolo” cu viata “de aici”?

Daca dai la o parte uniforma scrobita, medaliile obtinute, gloria, onoarea, respectul, privirea surazatoare, strangerile de maini, dineurile de multumire, ce ramane din soldatul intors acasa? Mai inseamna oare acasa ceea ce insemna in momentul in care a plecat? In plin raid de desert in Hurt Locker recunosc ca am adormit. Bustean. Era intuneric. Eram cu prieteni. Si reflectia pe perete mi-a tinut de urat. Dar cum am adormit, m-am si trezit. Brusc si dintr-o data.

Imi e vie in cap o scena din film: aceea in care omul nostru se intoarce acasa la sotie si copchil si nu poate face fata linistii si vietii de familie. Asa ca alege sa se reinroleze. Pentru ca pentru el dezamorsarea de bombe in Orientul Mijlociu devenise ratiunea sa de a trai. Nu familia. Greu de conceput? Cam da. Dar se intampla si din astea.

Si mai e ceva. PTSD-ul. Post-Traumatic Stress Disorder-ul. Toti soldatii expusi la violente armate sau nu, il au. Sub o forma sau alta. Simplul fapt ca sunt barbati si par a fi mai puternici pe dinafara nu inseamna automat ca ii face si imuni la retrairea momentelor de lupta si tortura, la cosmaruri, la anestezie emotionala, la momente de black-out.

Sunt normale, dar greu de gestionat. Daca e sa ma iau dupa povestile expuse de productia Army Wives cica ar fi sisteme integrate de suport atat pentru soldati, cat si pentru familiile acestora in orice baza militara. Asa sa fie. Daca nu, e inca o poveste despre cum ar trebui lucrurile sa fie.

Voi va intrebati cum v-ar fi viata in vreme de razboi? Sau doar io?

Limbajele simbolice ale vietii noastre

Limbajele simbolice ale vietii noastre

Stiati ca exprimarea prin intermediul limbajului este o abilitate exclusiv umana?

Nici macar faimosii cimpanzei care par a ne semana in foarte multe privinte, nu pot articula cuvinte in propozitii cu sens si fraze coerente precum un om.

Comunicarea verbala ne face sa ne intelegem unii pe ceilalti in masura cea mai directa cu putinta.

Numai ca independent de concretetea faptelor, voit sau nu, cateodata ne indreptam spre limbaje simbolice prin care alegem sa ne exprimam de obicei emotiile. Alea bazale.

Daca suntem tristi, plangem.
Daca suntem furiosi, urlam.
Daca suntem inspaimantati, fugim.
Daca suntem bucurosi, radem.
Daca suntem surprinsi, inspiram brusc.
Daca suntem dezgustati, ne strambam dezaprobator.

Evident actiunile pot diferi in functie de asocierile libere pe care le face mintea noastra in anumite momente. Dar ce se intampla oare cand ne place ceva sau cineva? Cum ne manifestam aprecierea? Direct sau indirect? Concret sau simbolic? Dintr-o data sau treptat?

Un nea’ pe numele lui Gary Chapman s-a gandit mult si bine la toate aceste lucruri si a teoretizat 5 Limbaje ale Iubirii/Aprecierii. Metodic omu’!

Dar oare nu avem nevoie si de un pic de metoda in descifrarea corecta a actiunilor si intentiilor celuilalt? Interpretarea gresita sau pripita a actiunilor sau vorbelor celui de langa noi poate fi lejer unul dintre motivele principale pentru care cuplurile decid sa nu mai fie… cupluri.

Mai mult decat atat, momentele in care simtim ca cel de langa noi nu ne apreciaza se inmultesc cu aceeasi viteza cu care campul nostru de intelegere a modalitatilor sale de manifestare a afectiunii si aprecierii se ingusteaza sub povara unor asteptari rigide.

Dupa studii aprofundate ale catorva esantioane semnificative de populatie umana, cercetatorul nostru a clasificat limbajele afectiunii/aprecierii in 5 categorii mari si late: cuvintele de incurajare, serviciile, darurile primite, timpul acordat si mangaierile fizice.

Nu pare chiar atat de stiintifica toata treaba daca stai sa se gandesti. E chiar simpla, ca buna ziua. Numai ca exista si o ierarhizare a celor 5 in capsoarele fiecaruia dintre noi, care ne face sa ne asteptam sa primim mai mult sau mai putin din acele ceva-uri.

Cum cel mai bun cobai de testat orice minunatie de test sau teorie pentru mine sunt chiar io, mi-am facut mintenas si testul care sa imi raspunda la intrebarea: Ce limbaj conteaza pentru tine in exprimarea afectiunii/aprecierii? Si iaca clasament, dragi cititori virtuali:

1. Cuvintele de incurajare;
2. Timpul acordat;
3. Darurile primite;
4. Serviciile;
5. Mangaierile fizice.

Ce parere aveti despre asta? Sa ma duc sa ma caut? Poate m-oi gasi! Scurt pe doi urechile mele vor sa auda cat de apreciata sunt. Pentru ca asta ma alimenteaza cu energie si ma face sa inteleg pe deplin intentiile, cat si pretentiile omului apreciator! 😉

Degeaba duci gunoiul, daca atunci cand te uiti la mine nu gasesti o vorba buna cu care sa ma mangai, bai omule… :)). Timpul pe care ti-l faci si in care ma incluzi si pe mine e pretios pentru mine. Pentru ca el creeaza momente, iar momentele se transforma in amintiri care iti lasa un gust aparte de fiecare data cand te duci spre ele. Imi place la nebunie sa cumpar, sa daruiesc si sa primesc.

Cadourile, fie ca-s fara motiv (si mai bine) sau cu premeditare ma fac sa ma simt ca o copchila care primeste pentru prima data o papusa pe care si-o doreste de multa vreme. Adica imi sclipesc ochii, imi apare un zambet larg pe fata si picioarele-mi-par a nu-si mai gasi stare. Nu ma intreba ce-mi doresc sa primesc. Citeste-ma printre randuri, ca slava Domnului stii sa ma rasfoiesti, chiar si atunci cand iti apar inchisa.

In materie de servicii (secrete) nu ma voi plange niciodata cand vei vrea sa ma scapi de ceva care stii clar ca nu-mi place si pe care il poti face tu cu usurinta si pasiune. Cum ar fi schimbat de becuri, dus de gunoi, reparat de radio-uri si tot asa. Nu ma intelege gresit: pot sa le fac si io. Numai ca mai degraba as face curat, decat sa-mi prind degetele prin vreo instalatie electrica care sa imi faca parul permanent…ars :)).

Si daca la sfarsitul zilei, dupa ce mi-ai strigam in gura mare: Esti frumoasa, desteapta si sensibila!, ti-am luat 3 ore din viata sa mergem sa ne plimbam prin frig, mi-ai pitit prin vreun colt de casa ceva-ul ala mic sau mare care stii ca mi-l doream de ha-haa, ai facut lumina in baie inlocuind spotul proaspat ars… te astept sa ne imbratisam si sa ne pupam apasat! 😉

I showed you mine, now show me yours… you significant other! 😀

Buna! Ce faci?

Buna! Ce faci?

Ce s-a mai intamplat in viata ta in ultima vreme?

E decembrie. Ti-ai facut provizii de iubire si dragalasenie pentru sarbatori? Ah, si de rabdare pentru intalnirea cu rude demult nevazute, dar extrem de curioase?

S-au aprins luminile-n oras. Zici ca-i ziua, nu alta. Lumea-i minunata… de spectacolul vizual care li se dezvaluie in fata ochilor. In rest se grabeste in continuare spre intr-acolo. Unde tre’ sa ajunga neaparat. Chiar si trecand prin sau peste tine, la nevoie.

A venit si frigul ala de-ti ingheata nasul si degetele de la picioare ascunse in sosete tricotate de vreo bunica zeloasa.

Vreme de facut multe lucruri cu multi oameni. Inclusiv de cuibarit in varful patului, stapana pe telecomanda sau tastatura si punand la cale starea natiunii. Dupa care bagat cu totul sub plapuma grea si ghemuit mai ceva ca un covrigel pana la ziua, singura sau alaturi de un alt covrigel.

Azi ma simt indeajuns de lejera incat sa belesc ochii la lucrurile marunte care imi fac viata faina.

Eu fac bine in general, pe cat pot. Ma straduiesc sa-l plamadesc. Ca o placintuta cu mere. Binele. In mine. In ai mei. In oamenii cu care ma intersectez zilnic. In randurile pe care le scriu cand ma apuca.

Am fost invatata sa zambesc si mai des decat o faceam, si se simte excelent. Ar trebui sa incerci asta!

Merg precum piticii, deci e clar ca intr-un timp relativ scurt fie o sa raman fara genunchi (neingenunchiata adica! :P) fie o sa inceapa sa ma doara muschi pe care nici nu stiam ca ii posed.

Am dat zilele trecute peste un film romanesc simplu si usor. Fara premii castigate. Fara distributii semnificative. Fara teme halucinante. Ci chiar despre doi oameni obisnuiti care pe la varsta mijlocie, decid sa se reindragosteasca unul de celalalt nestiind pe deplin ca fac lucrul asta. Si m-a pus un pic pe ganduri toata povestea.

Cum ar fi sa traim cu simplitate in vietile noastre fara a incerca permanent sa o impopotonam cu complicaciuni inutile?

Ar stinge asta oare lupta din noi si ne-ar transforma in ceva ce nu suntem, sau ne-ar face un pic mai umani?