Category Archives: Ruminez, deci exist!

Mar12

Despre puteri

Posted on by
Despre puteri

Imi vine sa scriu lung si mult si bine despre zilele astea, cat si despre cele ce vor veni. Nu am multe certitudini, dar alea cate sunt, sunt bine infipte in capul meu.

O sa ne fie greu, noua, oamenilor care suntem obisnuiti si tanjim dupa momente de tavaleala pe covor in joc de rol sau manjeala de vopsea pana la coate in rasete de copii. O sa ne fie greu sa fim pusi fata in fata cu tehnologia mai ceva decat cu reactiunea si sa ne ducem cu ochii mintii la lucruri faine pe care copiii le pot face acasa sau la lucruri faine pe care noi le putem face acasa pentru a ii ajuta pe copii sa invete, pentru a sta conectati.

O sa le fie greu parintilor de copii care contau pe orele petrecute de copii in gradinita ca sa respire, sa isi adune gandurile, sa aiba grija de ceilalti copii din dotare, sa munceasca, sa se regaseasca sau sa se ocupe de treburile casei. Acum vor fi toate claie peste gramada, intr-un ghem incalcit bine din care vor trebui sa extraga sensul, ordinea si… linistea. O sa fie cu vopsea pe covor (mai multa ca de obicei), strigate de atentie (mai multe ca de obicei) si cafea (mai multa ca de obicei).

O sa le fie greu copiilor care nu-si vor mai vedea prietenii de pampers, nu vor mai alerga in goana nebuna pe roti alaturi de gasca lor, nu vor putea sa ne arate noua (niste straini atat de cunoscuti si indragiti) cate lucruri nemaipomenite pot face singuri-singurei. Si vor intoarce casa cu fundu’-n sus ca sa se potriveasca modului in care simt ca viata le-a fost intoarsa cu susu’-n jos de ceva pe care nu il inteleg pe deplin, dar se prind ca ii sperie pe adulti care se tot agita in jurul lor pentru a-i feri de rele.

Greul nu e ceva strain de experienta oricaruia dintre cei mentionati mai sus. Fara accente cliseice de genul ‘cu totii suntem obisnuiti cu greutatile vietii’, ceea ce suntem este… rezilienti. Facem fata adversitatii si cand nu mai putem facem si spate. Fiecare in felul lui functional pentru ca stim ca fara depasirea greului, usorul isi pierde din satisfactie. Vrem provocari si ni le punem in fiecare zi cand ne ducem la munca, cand ne propunem sa fim oameni mai buni, parinti mai buni… sau pur si simplu mai buni.

Impreuna greul parca nu mai pare atat de greu, pentru ca ‘la tăți ni-i greu’ se transforma in ‘hai mai ca se poate’. Chiar daca simtim ca nu ne pricepem din prima la online-ul asta care ne da batai de cap. Chiar daca simtim ca nu mai avem obiectul muncii sau poate din contra am vrea sa mai pasam obiectul muncii si in curtea primitoare a oamenilor care ne ajuta de obicei. Chiar daca simtim ca se termina pamantul si n-avem chef, timp, bani, stare. Chiar daca avem zile proaste in care gandul ca ‘asta nu se poate’ planeaza ca o musca ametita peste tot si toate.

Dupa ce o sa trecem cu totii prin toate astea si ne vom intalni sa ne amintim de cum am fost acolo unii pentru ceilalti, tare bine si usor o sa ne mai fie. Si mandri si bucurosi vom fi ca am putut ceva ce nu credeam ca o sa putem pentru ca nici nu stiam ca va trebui sa putem. Si totusi am putut. Incredibil, nu? Trebuie doar sa ne punem in gand ca putem si cand simtim ca nu mai putem… sa luam o pauza de la atata putut. Ca in dimineata urmatoare, in timp ce sorbim prima gura de cafea si soarele se ridica… sa ne dam seama ca putem din nou.

Feb15

Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part II)

Posted on by
Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part II)

Stau intr-o sala de legislatie auto in Titan pe dreapta si astept sa vina doamna psiholog eliberator de avize psihologice auto ca sa ma re-avizeze. Si cum stau asa usor infrigurata, caci caldura canci, ma gandesc sa continui sa scriu despre invatamintele celor 35 de ani de vechime.

Si pentru ca sunt cumva in ajunul parastasului pentru tata, zic asa: ai grija de mortii tai dragi. Indiferent de cand au murit, tine-i minte si ingrijeste-te mai intai sa le pastrezi amintirea povestindu-le oamenilor cu drag si dor despre ei. Du-te cand poti sa-i vizitezi si vorbeste cu ei. Sufletul tau nu inceteaza sa iubeasca oamenii care s-au dus, sa stii! Un pustan ma intreba la un moment dat daca bunicul lui se mai pune ca membru al familiei daca a murit. Voi ce credeti? Se pune sau nu? Mortii nu trebuie plansi pe vecie, ci doar pana  cand reusesti sa scoti durerea si deznadejdea din tine care simti ca te trage in jos precum un bolovan agatat de gat. Dupa care trebuie comemorati. Cand simti ca ti-ar prinde bine ritualul. Asa ca, poate data viitoare cand va amintiti de ceva hazliu legat de unul dintre ‘cei plecati’ impartasiti si cu altii. O sa va faca bine, va zic eu!

Urmatoarea idee pe care o am e despre invatat lucruri noi, dar care iti par atat de vechi, ca tot incerci, sub o forma sau altul sa te apropii de ele, dar de fiecare data apare frica si te saboteaza un pic combinata cu un pic de rationalozare ca: ‘Si asa am trait pana acum fara asta. Ce mi-o trebui acum?’. Incearca din nou, numai ca nu facand aceleasi lucruri. Incearca din nou gandindu-te ce te-a blocat prima data si concentreaza-te pe depasirea acelui obstacol, dupa care tine-te de treaba. In fiecare zi, in fiecare saptamana fa ceva care sa te ajute sa mai faci un pas in directia in care vrei sa mergi. Poti sa te si odihnesti, dar ai grija sa n-o faci prea din belsug cat sa iti piara tot cheful de a duce la capat ce ai inceput. Eu imi doresc sa conduc si sa inot anul asta. In ordinea asta. Si asa o sa si fac, pentru ca eu vreau aceste lucruri.

Ah si sa fac copii evident. Si legat de asta, sunt unele lucruri pe care ni le dorim tare-tare, numai ca nu avem control exclusiv asupra lor, asa ca trebuie sa exersam o combinatie aparte de rabdare, speranta si determinare. Pe care sa o dozam in functie de directia in care o ia mintea pe parcursul timpului. Am citit un articol foarte motivant despre oameni care au reusit sa faca niste lucruri trecuti de prima, a doua sau a treia tinerete, si asta da, chiar mi-a hranit zdravan speranta. Stiti voi zicala aia cu ‘toate la timpul lor’? Inseamna ca trebuie sa ai rabdare si sa trust the process, nu sa zici ‘baaaaai, nu mai merge, ca trebuia sa fi facut asta acum 10 ani, deci nu mai are nici un sens sa ma apuc acum’. Regrets suck! Cred ca am mai spus-o, asa ca in loc sa regreti, mai bine incerci.

Hai ca mi-a mai venit una, legata de data asta de animalute. Fii bland cu ele, daca alegi sa le primesti in casa ta si nu uita ca ele simt alaturi de tine si cand ti-e bine si cand ti-e greu. Vorbeste cu ele, ai grija de nevoile lor de baza si nu renunta la ele cand apare ‘ceva mai important’ in viata ta. Pentru ca animalutele nu sunt disposable. Chiar nu! Ele nu renunta niciodata la tine. Tu de ce ai renunta la ele? Si bucura-te cand isi arata afectiunea. Bucura-te cu reciprocitate.

Urmatoarea e despre perechea aia de pantofi din dulap pe care ii tii doar pentru ocazii speciale, aia cu tocuri inalte, pe care atunci cand ii incalti simti ca esti ‘on top of the world’, dar pe care nu poti sta multa vreme ca ti se cam rarefiaza aerul si ti se taie elanul de la durerea de picioare. Lasa-i unde sunt si cand ai nevoie de un boost de energie, pune-ti-i prin casa asortati cu rujul tau preferat si petreceti cateva clipe asa. Fie ca speli vase, scrii la un raport sau te uiti la un film cu omul tau, pantofii si rujul sunt fix acele lucruri mici de care ai nevoie din cand in cand sa iti reaminteasca ca esti pretty cool, chiar si atunci cand crezi ca nu esti.

Continues To Be Continued…

Feb14

Despre tata… cu dor

Posted on by
Despre tata… cu dor

1… 2… 3… 4… 5… 6… 7… 8… 9… 10… 11… 12… 13… 14.

14.

14 ani de cand te-ai dus, tata. Stii ca ma gandeam zilele trecute la cati ani au trecut si am ezitat pentru un moment?

Ce-i drept, stii si tu ca matematica nu a fost niciodata punctul meu forte.

Stii ca la gradinita unde lucrez acum am pus la panoul de ‘Who’s Who’ poza aia de la gradinita cu mine si cu Ionut pe care ai scris tu pe spate, cum iti era obiceiul:

Serbare gradinita
Ioana, 4 ani si 5 luni
19.06.1989
Ionut, 6 ani si 10 luni?

Mi-e tare dor de tine in anumite momente si atunci sunt sigura ca o simti, pe unde esti, dar lasa ca mama e pe pozitii sa ne aline dorul tuturor cu mancare buna, din aia de care iti placea tie. Ti se pregateste un ospat pe cinste maine.

Constantin, paza voastra…

Jan29

Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

Posted on by
Thirty-Five Is the New Thirty-Five (Part I)

*

23.01.2020

35 de lucruri la care merită să te uiți în general. Nu numai dacă ai vechime de 35 de ani în viață. Departe de mine să o dau în filozofii de vârstă mijlocie, dar astăzi de dimineață m-am trezit cu mâncărici în tălpi. Doar știți cât îmi place mie a dormi.

Ei bine, astăzi am deschis ochii mânată de un zvâc intrinsec și nicidecum de sunetul nemilos al alarmei. M-am primenit după care m-am așezat frumușel în fotoliu cu laptop-ul în brațe și Arctic Monkeys în fundal și mi-am zis că dacă nici măcar soarele nu a răsărit încă, să mă apuc nițel de scris.

Vreți cu listă lucrurile sau în idei înșiruite? Oricât de mult mi-ar placea mie listele, prefer să mă desfășor în stare pură astăzi. Fără liste, dar cu foarte multe reflecții legate unele de altele precum ADN-ul în helix. Comparații de 7 dimineața. Sau poate e 7 noaptea și nu-mi dau eu seama? Oricum ar fi, 7 tot e. Trecute fix.

Aș zice că unul dintre lucrurile care mi-a modelat existența a fost faptul că nu sunt singură la părinți. Prezența și interacțiunea cu frati-meu m-a ridicat, m-a coborât, m-a învârtit și m-a sucit pe toate părțile, pregătindu-mă pe nesimțite pentru viață și oamenii din ea.

Aș continua cu faptul că oricât de trăit și experimentat te crezi, nu e nevoie decât de un ceva care să trezească în tine emoția aia puternică, că s-a dus naibii toată rațiunea. Căci în fond și la urma urmei înainte de a fi duși de mânuță pe calea intelectualității nu suntem altceva decât niște ființe urlătoare în căutare de atașament. De apropiere. De atingere. De conexiune. Totuși partea asta cu damblaua emoțională e faină când e cu fluturi în stomac și mai puțin faină când e cu furtuni și strigături. Așa că înainte să îți vină să-ți iei câmpii spre nici tu nu știi unde, șezi oleacă și respiră. Nu cugeta. Doar respiră și uită-te în jur. Pe mine mă ajută.

Ce mai știu în înțelepciunea mea proaspăt dobândită? Că cine are bunici se poate considera un om norocos pentru că timpul petrecut cu bunici nu se compară cu nimic pe lumea asta. Și pentru că, cu siguranță, va fi păstrat undeva ascuns bine în suflet și scos așa doar la ocazii speciale și savurat ca nu cumva să se termine vreodată.

Încă una. Grija de sine face bine. Asta e cam din străfundurile gândirii matinale, dar chiar așa e. Așa se simte. Citeam undeva că orice e în plus sau prea mult te împovărează. Acuma ce e prea puțin nu-i bine că o dăm în carență, ce-i prea mult strică, așa că trebuie să trăiești legat de corpul tău care să îți șoptească din când în când: ‘Dude, o iei pe miriște. Vino acasă!’. Și aici grijă nu e orice te face să te simți bine. Been there, thought that. E ceva ce te ajută pe termen lung să îți zâmbești dimineața când te uiți în oglindă ca să vezi ce coșuri noi ți-au mai apărut. Serios? Acnee la 35 de ani? Asta e o glumă pe care universul s-a gândit s-o facă cu mine ca să-mi reamintească că age is just a number. Apropo v-am zis că o să-mi repun aparat dentar? Ce să mai încolo-încoace. O să călătoresc în timp înapoi în adolescență. Adolescenta de 35 de ani. Ia să vedem cum o să funcționeze combinația asta! Revenind la grijă. Grija pentru tine e atunci când vorbești blând cu tine, dar și atunci când te ții de ce ți-ai promis. Păstrează-ți cuvântul dat ție însuți, căci regretele și vinovăția sunt mult mai greu de dus decât orice alt obstacol.

**

29.01.2020

Ia-ți timp, cât de puțin, pe unde apuci, și gândește-te la lucrurile care îți plac, care îți fac inima să stresare și pielea găină. După care gândește-te la ce faci la muncă. Cele două nu trebuie să se suprapună într-o eclipsă totală de griji, dar trebuie să fie cel puțin tangente. Ca viața ta petrecută la muncă să aibă sens. Cred în vocație oricare ar fi ea, așa că fie că ții prelegeri universitare, croiești haine, faci curat sau conduci autoutilitare, dacă îți place atunci viața ta va fi din start mai ușoară, iar atunci când va veni greul, o să-l poți duce pentru că ai rezerva de sens pe plus.

Mai am una, cu disciplina de data asta, și venind din partea mea, e cel puțin surprinzătoare. Nu sunt o tipă disciplinată așa cum înțeleg eu disciplina. Îmi place să mă adaptez, să improvizez și funcționez al naibii de bine sub presiune și în situații de criză. Acum, când vine vorba să mă țin de-un plan pe care, culmea, tot eu l-am făcut, mă apucă o pandalie. Că îmi vine peste mână și aș prefera de o mie de ori să mă duc pe tendința mea naturală. Numai că mă lupt un pic cu mine și când îmi iese, satisfacția e fantastică. Așa că sfatul poate să fie legat de disciplină, sau în general de luptele pe care le aveți cu voi. Nu vă dați bătuți în luptele pe care le purtați cu voi. Dacă obosiți, trageți un pui de somn, după care resume position. Merită efortul!

Și încă ceva dacă tot suntem la capitolul inner-battles. Atunci când în capul vostru se bat cap în cap idei sau păreri, una dintre ele cu siguranță e a voastră, iar cealaltă e primită cu împrumut din alte părți. Încercați să vedeți care e cum, pentru ca incertitudinea e nasoală rău, iar trăitul cu păreri de împrumut e și mai și.

Cineva zicea, și bine zicea, că viața nu e făcută să fie ușoară, așa că așteptările idilice întru fericire perpetuă, ceruri senine și terenuri line cât vezi cu ochii fac rău. Don’t be a snowflake! Fii tu, omul care a trăit bune și rele, și care a învățat din ele ca să meargă mai departe. Apreciază liniștea când o ai și ține piept zgomotului din jur, căci și ele îți pot fi prieteni sau inamici în funcție de context. Lucrurile se apreciază raportat la lipsa lor, nu în stare pură. În stare pură poate în laborator, numai că noi nu trăim clinic, ci cât se poate de real.

Spală-ți rufele, pune-ți-le la uscat și împăturește-ți-le, fă-ți ordine în casă și în geantă, dă cu mopul și șterge praful. Do the work. Oricum trebuie făcute așa că în loc să negociezi la nesfârșit cu tine sau alții, just do it. Și o să descoperi că ți se limpezește mintea cum nu ți s-a mai limpezit de multă vreme.

Ascultă muzică. De dor. De jale. De zbânțuială. De chill. De care vrei tu. Și lasă-te pe spate în muzicalitatea care te înconjoară, mulțumindu-i că te ajută să îți dai gândurile pe mut și să te concentrezi pe altceva, sau dimpotrivă că îți așează gândurile în ordine mai ceva ca un daily planner.

Ieși din casă. Chiar și atunci când nu prea îți vine s-o faci. De fapt cu atât mai mult atunci când nu îți vine s-o faci. Plimbă-te, bea o cafea, intră într-o librărie și răsfoiește o carte, du-te la un concert, la film, la teatru. Singur sau împreună cu cineva. Poți bârlogi când simți că ai umblat prea mult, dar ai grijă să nu te afunzi prea tare în tine, că o să trebuiască să fii scos pe urmă de acolo cu ditai macaraua.

Călătorește. Asta da. E ceva care te învață mai multe despre viață decât orice altceva. Descoperă locuri și lumi pe care le vedeai în atlas când erai mic. Nu trebuie să fie călătorii grandioase, trebuie doar să fii tu călătorul. Atenție! Călătorul, nu turistul. Să te plimbi prin inima orașelor pe care vrei să le desfaci de mistere, nu să îți faci trei poze și să gonești după magneți. Trăiește călătoria! Și povestește-o ca s-o retrăiești.

To Be Continued…

Jan19

Muntele cel înalt al lui Aaron

Posted on by
Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.