Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

De cand am fost la conferinta tinuta de Gabor Maté saptamana trecuta, ma regasesc dandu-mi niste raspunsuri chiar inteligente la unele intrebari care mi se arata pe parcursul zilelor care trec ca trenul prin Mizil.

Sau poate eu trec prin zilele mele ca trenul prin Mizil.

Una din doua.

Deja imi e cunoscut ca imi place rush-ul pe care ti-l da munca la foc automat.

I practically live for it.

Doar caaaa… adrenalina si cortizolul din corpul meu trebuie sa se gate la un moment dat.

Ca daca nu, dau pe afara.

Pe mine, de jur imprejur si pe altii.

Tre’ sa scot rush-ul din mine.

Externalizarea asta arata ca un pahar de vin rosu varsat pe o bluza alba din matase.

Asa ca imi trebuie un loc si un timp sa sed.

 

Fara sa cuget.

Fara sa conceptualizez.

Fara sa am macar vreo sclipire de orice fel in ochi.

 

Sa stau.

Sa respir.

Sa rasuflu.

Sa repet.

 

Si sa ascult Vita de Vie acustic.

Accelerarea si franarea in viata sunt cel putin la fel de importante ca pornirea si oprirea.

Acum sunt in frana de motor cu intentia de a ma opri usor si lin.

 

E si maine o zi.

Cat si poimaine.

Si raspoimaine.

Ca sa nu mai vorbim de rasraspoimaine.

 

Pana atunci jos steagurile, jos defensele si sus pijamaua, sus statul degeaba si ganditul la nimic.

Ziua profesorului

Ziua profesorului

Dupa o zi de vineri cu sarbatoare in ograda mea educationala am ramas asa cu o oarecare latenta dulce-tomnatica. Un sentiment profund si difuz ca ceea ce fac e bine si ca mie imi e bine atunci cand sunt in preajma copiilor.

Eu ii invat pe ei, iar ei ma invata pe mine.

Eu ii contin pe ei, iar ei ma contin pe mine.

Eu ii ascult pe ei, iar ei ma asculta pe mine.

Invatarea asta a fost intotdeauna pentru mine un drum cu dublu sens si cu reciprocitate.

Citind despre originile zilei profesorului am descoperit ca prin 1993, adica acum vreo 25 de ani, un domn pe care il cheama Harmut von Hentig, a creat Juramantul Socratic.

Cum e sa ai o profesie care are asociat un juramant? Recunosc ca ma simt onorata intr-o anumita masura, pentru ca nu de putine ori ma trezesc gandindu-ma la responsabilitatea si implicatiile profesoratului, fie el garnitura de la psihoterapia care mi-e fel principal in viata.

Va redau mai jos juramantul tradus spre reflectie:

‘Ca profesor si educator imi asum ca:

– voi respecta si apara unicitatea fiecarui copil in fata oricui;

– voi insoti copilul cu scopul mentinerii integritatii sale fizice si mentale;

– voi tine cont de emotiile sale, il/o voi asculta si il/o voi lua in serios;

– voi cauta sa gasesc consensul in tot ceea ce voi face in relatie cu copilul, exact asa cum as face cu un adult;

– voi interpreta regulile de dezvoltare intr-o maniera pozitiva si ca il voi ajuta pe copil sa accepte aceste reguli;

– voi provoca si promova potentialul copilului;

– voi proteja copilul atunci cand e vulnerabil, il voi sustine, cand va avea nevoie sa depaseasca sentimente de frica si vinovatie, falsitate, indoieli, neincredere si adictii;

– nu voi zdrobi rugamintea, chiar si atunci cand aparent nu are nici un sens, ci il voi incuraja sa isi supuna dorintele imperiului vointei si ratiunii; il voi invata modalitatea matura de folosire a mintii si arta negocierii intelegerii;

– voi pregati copilul pentru asumarea responsabilitatii inauntrul, cat si inafara comunitatii;

– voi pregati copilul sa invete despre lume in felul propriu;

– voi arata copilului cum se simte o viata buna;

– voi oferi copilului viziunea unei lumi mai bune si increderea ca acest lucru este posibil;

– voi invata copilul despre importanta adevarului.

Asa ca promit sa:

– dau exemplu, cat de bine pot, despre cum se gestioneaza dificultatile, provocarile si oportunitatile in lumea asta, cum se folosesc abilitatile specifice, dar limitate, si cum se gestioneaza vinovatia inerenta;

– asigur, in functie de propriile mele putinte, ca urmatoarea generatie va descoperi o lume pe care o va considera demna de explorat si de trait, in care poverile mostenite si dificultatile nu vor zdrobi idei, sperante si forte;

– justific public propriile credinte si fapte, sa ma expun la criticism, in special din partea membrilor implicati in educatie si expertilor, si sa imi suspend judecatile printr-o revizuire continua si constiincioasa;

– rezist tuturor oamenilor si circumstantelor, interese ale unor terti, daca consider ca pot umbri intentiile exprimate aici.’

Te cam pune pe ganduri un juramant de genul asta, nu? L-as depune oricand!

Memoria colectiva

Memoria colectiva

Am luat foc astazi in timpul unei discutii despre evacuarea in caz de incendiu. Si m-am surprins, oarecum inafara mea, uitandu-ma la mine. Eram ca un raging bull, varianta all-black redhead.

Si ca intr-un cerc vicios, imi aminteam ca acum aproape 3 ani, eram in acelasi loc, imbracata tot in negru, plangandu-mi in mine un om care murise in incendiul de la Colectiv. Unul din multii.

Ciudata asociere de amintiri, dar cam asa functioneaza mintea umana, bag seama. In cele mai incomode si nu-tocmai-la-indemana moduri. M-a cuprins o furie mare, care imi iesea sub forma de cuvinte din gura si sub forma de abur pe nari si urechi.

Ca impinsa intr-o transa in care nu voiam sa fiu, m-am trezit inconjurata de flacari.

Ce faci?

Unde te duci?

In ce directie o apuci?

Te intorci sa ii salvezi pe restul sau chemi ajutor de afara?

Memoria nu ar trebui sa ne lase sa uitam Colectivul. Nu pana nu invatam ceva din el.

De acord ca atunci cand te afli conceptual fata in fata cu napasta, nu-ti prea vine sa zici: ‘Da, asta mi se poate intampla si mie!’ pentru ca tot ce iti vine sa faci e sa fugi mancand pamantul cat mai departe de orice urma de napasta. Sa iei distanta, ca sa nu se ia.

Newsflash: toate lucrurile de care fugi cu atat sarg ti se pot intampla si tie. Si mie. Noua. Tuturor. Te poti trezi in mijlocul unui incendiu.

Cum reactionezi in situatie de criza?

Ai avea incredere in tine ca persoana de ajutor, daca te-ai vedea?

In zilele Colectivului am plans cu sughituri, am injurat, am urlat, am fost la spital, am fost la inmormantare, am fost la mars, am fost pe strazi, am aprins lumanari si am jelit in mine.

Am citit mai apoi toate marturiile supravietuitorilor si cu fiecare rand mi se ridica parul in cap de revolta fata de ceea ce au trait acei oameni dupa incendiu. Dupa…

Poate fix din cauza asta, pragul sensibilitatii mele in raport cu acest subiect este foarte ridicat.

Nu pot! Nu pot cu jumatati de masura si cu solutii de compromis. Moartea nu face compromisuri. Eu de ce as face in orice situatie in care posibilitatea mortii vine in discutie? 

Nescrisa

Nescrisa

Stiti cum unii oameni vorbesc mult pentru ca au petrecut ceva timp in tacere si se simt pe alocuri ‘nevorbiti’? Ma numar printre ei, dar cu ceva accente suplimentare. Astazi ma simt ‘nescrisa’. Atunci cand scriu in jurul meu se tese o aura miraculoasa. Nimic nu ma poate atinge. Sunt ‘untouchable’. Invincibila.

Simt ca mi se lungesc mainile pana la nori si inima mi se deschide mai ceva ca in timpul unei operatii pe cord. E vineri si cerurile sunt roz cu mov si bleu. Cele doua lampadare din sufragerie ma vegheza cu lumina in surdina, iar muzica razbate clar-obscur din laptop.

Ma uit la un suport de poze ce asteapta sa fie populat cu imagini. Or sa vina si ele, la timpul lor. Parca a trecut o vesnicie de cand am scris ultima data. Parca… Astazi e vineri, iar ultimul post a tasnit din mine marti seara. 3 zile dilatate intr-o mini-vesnicie. Scrisul a devenit pentru mine o nevoie de baza. Asa cum dorm, cum iubesc si cum ma adapostesc, asa scriu.

Am atatea de povestit ca mi-e greu sa ma decid de unde sa incep.

Inca imi mai vajaie capul de la varietatea hiperanalitica de pareri legate de referendum. Uneori trebuie sa alegi sinteza in locul analizei. Scurt pe doi: eu merg la vot de referendum. Cu tot ceea ce implica el. Ca-i de cacat, ca nu-i. Ca-i drept, ca nu-i. Ca-ca sau ca-ca, tot merg.

Do. Learn. Know.

Refuz sa ma autobag intr-un cerc de frica si teorii conspirationiste pe care sa le folosesc ca plapuma care sa-mi tina de cald, cand o sa bata vantul vinovatiei peste mine.

Ma mai preocupa si modul in care circula emotiile in interactiunile dintre noi, astia viii si simtitorii. Si cum ma trezesc pozitionandu-ma mai ceva ca Barajul Vidraru, adica con-tinand metrii cubi de emotii amestecate cu ceva comportamente venite din ne-putinta, ne-stiinta, ne-dorinta sau ne-simtire.

Unul dintre lucrurile cele mai reconfortante pentru mine zilele astea a fost vremea. Septembrie imi da confortul termic de care am nevoie ca sa pot functiona in parametrii normali, adica fara sa curga toate apele pe mine in tramvai. Vantul racoros al diminetii ma tot imbie sa pun o jacheta pe mine. Soarele cald care danseaza cu norii ma face sa vad lumea intr-o lumina aparte. Ploile vijelioase din timpul noptii imi fac somnul mai profund si odihnitor.

V-am spus oare ca am fost luni la Cluj? Daca as fi scris un post despre asta s-ar fi numit ‘Cluj: intre rasarit si apus’ pentru ca pe amandoua le-am vazut din avion la plecare din Bucuresti, respectiv plecare din Cluj. Tare fain orasul, cu strazile inguste, casele vechi, dealul Cetatuii si Samsara cea verde si gustoasa.

Astazi, mai pronuntat decat in alte zile, ma bucur de latenta de drag pe care mi-a oferit-o interactiunea cu copiii. Ca intr-o retrospectiva a saptamanii revad toate momentele  noastre de joaca, viata si invatare. Plansetele si rasetele din hol din fiecare dimineata.

Modul in care fiecare dintre noi, fie el adult sau copil, pare ca se aseaza din ce in ce mai bine in propria-i matca la 3 saptamani de la inceputul anului educational. Discutiile simple cu copiii la Circle Time din care strabate profunzimea doar daca ai ochi pentru ea. Momentele de cumpana, de frustrare si de neputinta in care incercam impreuna sa gasim raspunsuri.

Pot sa va retin un pic cu o scurta istorisire despre my high of the day? My educational high, that is. Una dintre grupele mari avea ca tema abordarea situatiilor drepte si nedrepte, asa ca m-am apucat sa caut ceva nou. Parca nu voiam sa fac aceeasi lectie de anul trecut. Mi se parea ca e nevoie de altceva.

Asa ca mi s-a aprins un beculet: Ce-ar fi daca as face o lectie interdisciplinara la granita dintre istorie si dezvoltare personala? Asa ca am cautat niste materiale despre codul lui Hammurabi si am pornit la drum, sperand ca interlocutorii mei sa fie cel putin la fel de curiosi ca si mine in gasirea legaturii dintre Hammurabi si regulile clasei.

Ceea ce am descoperit la fata locului, cum mi se intampla destul de frecvent, a depasit ceea ce imi imaginasem initial. Pentru ca nu prea poti sa-ti imaginezi cu acuratete cam ce conexiuni fac copiii pentru a-si insusi un continut nou. Asta este una dintre partile mele preferate.

Asa ca Hammurabi a fost alaturat regelui Carol si lui Ceausescu, caracterele de pe tablele de piatra unor kangi japoneze, iar Mesopotamia a fost dezlegata de mistere de un grup care a declarat cu incredere ‘we know everything about this land, miss!’.

Au aparut prin aer povesti despre geneza lumii, despre ‘kings who broke the world and kings who fixed it’, despre ‘Allah who made everything we have today’ si despre cum ‘some rules are fair and others are unfair’.

Si uite asa, dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim si de regulile clasei si sa votam daca ar fi o idee buna sa le sculptam in lemn, asa cum Hammurabi si-a cioplit codul in piatra. Caci o data sculptate sau cioplite, regulile devin parte integranta din oranduiala clasei.

La finalul Circle Time-ului eram in starea aia euforica pe care ti-o dau lectiile care stralucesc beyond your wildest dreams.

Stiu sigur ca acum imi pot incepe weekend-ul cum se cuvine.

Traita.

Vorbita.

Simtita.

Scrisa.    

Gen…

Gen…

REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

Daca ati ajuns pana aici cu cititul, voi pleca de la premisa ca vorbim ca intre oameni care stiu ce e ala un referendum. Democratia are ca si premisa consultarea cu cetatenii despre aspecte de importanta pentru stat sau a unor probleme de interes general. Deja ii aud pe cei dintre voi care zic mai in gura mare, mai soptit: ‘Da’ ce legatura are sula cu prefectura?’ referindu-se la cel mai literal mod posibil. Pai are, dragi cetateni! Si-nca cum!

Ceea ce urmeaza sa se desfasoare pe 6 si 7 octombrie este un exercitiu democratic. E ca exercitiile alea de evacuare in caz de incendiu sau cutremur pe care trebuie sa le faci periodic, ca atunci cand te trezesti cu focu’-n casa sau usor cutremurat sa stii exact ce ai de facut. Bag seama ca cei dintre voi care refuza participarea la referendum sunt aia care stau in birou si zic: ‘Da’ oricum nu-i foc/cutremur pe bune. Hai ca mai am ceva de lucrat asa ca nu cobor de data asta’.

Crezi ca nu te afecteaza ceea ce este supus la referendum pe 6 si 7 octombrie? Sau poate crezi ca e absolut strigator la cer sa se voteze asupra ingradirii libertatilor unei minoritati? Ah, sau esti dintr-aia care zic ca banii ar fi meritat investiti in altceva? Poate te tragi din aia care o ard cu ganduri ca totul e o propaganda ieftina ca sa acopere ceva mare si important, si ca aia e miza pentru care tu o sa iesi la vot intr-adevar?

Oricum ar fi, tine minte cateva cuvinte: Votul devine o obligatie civica in vremuri in care drepturile par a ne fi luate unul cate unul. Votul este modul prin care tu, ca cetatean, iti faci auzita vocea intr-o mare de alte voci. Asa ca de fiecare data cand esti chemat la vot si brusc ai un eveniment, dureri de burta, lipsa de chef, principii morale preainalte, intentii de boicot sau mai stiu eu ce, practic spui ca te doare-n banana de obligatiile tale ca cetatean si ca statul (oricare ar fi el) poa’ sa faca ce-l taie capul cu drepturile tale.

In loc de P.S., va las sa reflectati la imaginea de mai jos: