Suntem o scoala primitoare, inainte de toate. Ne bucuram de oaspeti in fiecare zi, iar la plecare ii petrecem cu blandete.
Ospitalitatea bate eficienta pe atat de multe planuri, incat nici nu are sens sa ma apuc sa le enumar. Credem in relatii pozitive si ceea ce facem este sa le promovam cu intentie. Ne iese si spontan, dar ne si preocupam in privinta asta.
Ca oamenii care ne pasesc pragul sa se simta in largul lor. Avem ritualuri si traditii de comunitate catre care ne ducem cu inima deschisa in momentele cheie din viata scolara.
Astazi am inceput, din nou. Fiecare nou inceput este altfel, dar ceva persista. Emotia aia din zori de zi, cand te pregatesti sa pleci si te gandesti cum se va derula ziua. Dupa care, printr-o minune a timpului te trezesti ca este deja ora 12.
La gradinita holul s-a transformat intr-o baie de multime. Cu parinti, cu copii, cu profesori… cu oameni curiosi si dornici sa vada ce le rezerva acest nou inceput.
La scoala s-au lansat 560 de baloane catre cer, fiecare cu cate un gand bun si dorinta pentru anul educational care tocmai si-a facut debutul.
Dupa un travaliu de aproape doua saptamani in care noi ne-am primenit casa, astazi am deschis usile larg, bucurosi de oaspeti.
Oaspetii au venit, ne-am veselit impreuna, am vorbit, am facut niscaiva amintiri din alea cu bataie lunga in timp, dupa care au plecat.
Casa noastra de acum va continua sa fie deschisa. La curiozitate, la invatare, la viata, la rasete si la explorare.
Pe maine. Dupa care pe poimaine. Dupa care pe raspoimaine. Si tot asa…
Pe scurt C.O.I. I aim to shock, not to please. Dar intr-un mod paradoxal socul cu placerea par a avea o legatura directa in viata. Acum ma uit la cele doua pisici ale noastre care au ceva de impartit. Se uita una la cealalta cu urechile date pe spate si cozile plesnind parchetul. Marul discordiei de data asta e teritoriul. Una dintre ele se ridica si pleaca spre alte zari. Cealalta ar fi fost natural sa ramana pe teritoriul nou-cucerit si sa se lafaie, nu? Nope. A plecat in alta parte, de unde putem lesne trage concluzia ca ceea ce aveau ele de impartit nu era teritoriul, ci altceva.
Sa-i spunem X, ca e necunoscuta. Asemenea celor doua feline domestice, oamenii au chestii de impartit. Cu ei insisi si cu altii. La intersectia dintre cele doua imparteli se afla un soi de ‘no man’s land’. Nimeni nu stie in ce se baga asa ca trebuie sa pasesti cu precautie. Taramul contine mine si bombe vechi de tot, care sub presiunea vreunui picior neatent abia asteapta sa faca:
Acuma, atunci cand in lume s-au impartit lucrurile, unii au luat mai multe, altii mai putine. Cine-mparte, parte-si face, doar! Ca intr-un joc de Macao existential, ideea e sa nu ramai cu carti in mana. Sa le pui jos, eventual pe fata ca sa se prinda toata lumea cam ce imparti tu in stanga si-n dreapta.
In realitate, jocurile pe care le jucam noi, adultii, rareori sunt cu cartile pe fata. Ca nu ne prea place comunicarea directa, cat nici confruntarea. Plus ca din frageda pruncie am invatat de la unu’ de la altu’ ca nu-i bine sa ii zici omului direct care-i problema pentru ca iese cu scandal. Da’ nu ne-am pus niciodata problema ca putem sa vorbim unii cu ceilalti, ca oamenii, fara scandal, si sa ne si spunem si lucruri care nu-s dintre cele mai confortabil de discutat, but hey that’s life.
Booooon! Pai si daca nu comunicam direct, cum comunicam? Prin porumbei calatori, prin semnale de fum, prin codul Morse, prin priviri cu subinteles, prin taceri apasatoare si prin mesaje cu dublu inteles. Adica alea al caror inteles integral poate fi deslusit doar de receptorul vizat. Ce vrem sa obtinem cu asta? Cica, rezolvarea problemei aduse in discutie. Ce obtinem de fapt? Un somoiog incalcit de idei, emotii, preconceptii si actiuni care au mai degraba legatura cu stresul cauzat de lipsa de intelegere, decat cu problema in sine.
Zilele trecute vorbeam intr-un for oarecum restrans despre semnificatia cuvantului ‘asertivitate’. To cut a very long story short, astazi, in plin overflow de cursuri de comunicare linia dintre asertivitate si agresivitate pasiva a devenit foarte suuuuubtiiiiireeeee. Cam asa:
Si dupa ca e subtire, mai e si stramba pe deasupra. Credem ca we’re da shit! Ca stim, ca putem, ca ne iese. Daca ne iese la munca, tre’ sa ne iasa si in contexte de life after work. Daca tinem training-uri pe tema asta, we practically have it in the palm of our hand. Daca dam interviuri in care suntem asertivi si carismatici, fo’ sure o putem arde la fel off-the-record. E musai sa va spun ca treaba nu sta asa deloc, sau e subinteles?
Nu, o sa comunic direct, acum. Fara subinteles-uri. Treaba nu sta deloc asa! Voiam sa bag un Caps, dar m-as fi dus prea tare spre comunicare agresiva, which is not my point now. Revenind la imparteala. So, in functie de lucrurile pe care le avem de impartit cu noi insine, de imaginea proprie pe care o proiectam inafara noastra, cat si de lucrurile pe care le avem de impartit cu altii, si de imaginea pe care o proiectam pe altii, jocurile de-a comunicarea adulta se apropie de niste sfere sensibile si pe alocuri opace.
Cum adica? Adica stim ca nu ne convin niste chestii pe care le auzim sau observam in mesajele pe care le primim de la altii, dar e atat de confuz tot contextul incat nu se vede nimic. E opac. E clar ca daca spunem lucrurilor pe nume fara rea-vointa si cu intentia genuine de clarificare, ne cad galoanele, pentru ca undeva in fundul mintii noastre, cat si al celor din aceeasi generatie cu noi apar ganduri din alea gen: ‘uita-te si la asta ce dubioasa e. habar n-am de ce se agita atata. nici nu stiu despre ce vorbeste’. Aka defensive shit.
Ca doar intr-o situatie de stres optiunile raman tot 3 oricum ai da-o: fight (‘Ce pana mea te apuci sa vorbesti despre….?), flight (omul chiar pleaca sau precum in exemplul de mai sus zice ‘habar n-am despre ce vorbesti, pare-mi-se ca esti cam dus cu pluta’) or freeze (sta stana evitand elefantul mare si roz care ii zdruncina toate portelanurile din casa).
Io am o vorba care cred ca se aplica si la situatiile de genul asta: tre’ sa te doara foarte tare ca sa schimbi ceva la tine. Adica tre’ sa ai o miza. Sa fii all-in cu ceva. Sa iti pese de omul din fata ta, sau sa ai un interes care sa te impinga frumusel de la spate sa clarifici comunicarea ca un adult, nu sa o arzi ca un pustan de clasa a V-a. But again, tre’ sa ai o miza. In absenta mizei, no fucks shall be given by either of the parties.
Imi permit sa inchei cu un proverb adanc inradacinat in memoria mea care in mod contra-intuitiv imi da speranta si forta sa razbat prin toate situatiile de comunicare de tip somoiog: Greu la deal cu boii mici…
Astazi este ziua in care am avut ultimul workshop din Inset Days-ul premergator inceputului unui nou an. Daca ma cititi de mai multa vreme, poate v-a ramas in minte faptul ca eu sarbatoresc inceputul noului an ca neoamenii: la sfarsit de august si inceput de septembrie. Si ca mine mai sunt cativa… Specie rara pe cale de disparitie: dascalii.
Aia care pun suflet in fiecare material pregatit. Aia carora le vin idei de lectii in tramvai, pe buda sau in dus. Aia care se bucura precum niste copii in ajunul Craciunului cand vad noi resurse educationale. Se anunta un an intens, dar asta e fix ceea ce ma atrage la fiecare nou inceput: anticiparea avalansei pe care ma dau cu snowboard-ul. I’m in it for the adrenaline!
Parca ieri era Sfanta Maria si sarbatoream un om drag mie, iar astazi e Sfantul Alexandru si iar sarbatoresc un om drag mie. Nu e acelasi. Spatiul si timpul dintre cei doi sfinti au fost relative. Imi aduc aminte bucati, avand ca unitate de masurare a timpului lucrurile pe care le am de facut pana la o anumita data.
Odata ce intri in iuresul pregatirilor de orice fel, e cam greu sa iesi. E cam ca la o sarba din care tot incerci sa te sustragi, dar stii cu siguranta ca nu ai cum sa o faci fara ca nimeni sa se prinda, ca oricum se strica ritmul. Acum ca venii vorba de pregatiri, io mi-s spontana din fire, asa ca imi e greu sa acord pregatirilor importanta cuvenita.
Stiti cum determinati o spontana sa imbratiseze ideea de pregatiri, ca si cum ar fi propria ei mama pe care nu a mai vazut-o de cand cu nemtii? Dati-i multe de facut! Acum oricata spontaneitate zace in spontana, ea stie ca nu are cum sa o scoata la capat fara pregatiri prealabile.
M-am gandit de multe ori sa tin un jurnal zilnic de chestii, but then again asta ar insemna sa imi aloc un timp zilnic in care sa notez in el aka pregatiri, asa ca am zis ca scriu cand am chef. Imi permit acest lux. Sa scriu cand am chef, despre ce am chef. This is the proof of my rebellion and freedom! I shit you not!
Daca ar fi sa fac o trecere in revista as zice ce zilele care s-au derulat pe ruta de la Maria catre Alexandru au aratat cam asa:
15 – trezit tarziu, leneveala, sarbatorire pana in miez de noapte
16 – reality check, back in business, punerea tarii la cale
17 – lucru la foc continuu pe diverse tematici, planuit de workshop-uri si training-uri
20 – intalnit oameni noi si descoperit lucruri noi despre oameni vechi
21 – reconectat cu toata lumea si gasit spatiul fizic si mental ca sa imi continui treburile planificate
22 – urmat un program strict de happening-uri si meeting-uri pe grupuri
23 – aflat in drum spre scoala ca tin un speech de 1h despre starea de bine => panicat 2 secunde, sarbatorit cateva minute ca spontaneitatea nu ma lasa de izbeliste
24 – scris, gandit, planificat, scris, gandit, planificat, scris, gandit, planificat… + party pana in creierii diminetii urmand principiul logic ‘work hard, party harder’
27 – primul workshop
28 – al doilea workshop
29 – al treilea workshop + o dupa-amiaza de well-being
30 – al patrulea workshop + o intalnire care se anunta tricky, dar oamenii au facut-o sa fie faina si productiva
Maine e vineri. Asta stiu sigur. Pentru ca mai am un ultim hop, pana incalec pe-o sa si imi iau campii spre munte asa un pic de weekend. Ca sa ma descarc, dupa care sa ma incarc pentru 3 septembrie. Va spun ceva, dar as vrea sa ramana intre noi, da? Abia astept ziua de septembrie, luni!
La intersectia dintre Kurdistanul de Vest si Siria de Nord se intampla Rojava. In limba kurda rojava = vest. Cand auzi de Siria ca roman probabil ca incerci sa faci niste conexiuni aproape de contextul tau direct. Criza refugiatilor si americanii care dau cu bombe in a nutshell.
Daca te dai si pe Facebook iti mai apar in News Feed filmulete despre ororile happening right now in Syria: copii morti de bombe sau de foame, familii nevoite sa isi paraseasca casele in cautarea unui loc sigur si oamenii putini care incearca sa ajute oameni multi si multi-stress. Va e cunoscuta imaginea asta?
Daca iti plac documentarele si ai o oarecare aplecare spre a cunoaste lucruri inafara lentilei main stream media, deja ti-ai dat seama ca faptic tertipuri de genul ‘toti arabii sunt o apa si-un pamant’ sau ‘americanii vor sa-i civilizeze si ei nu si nu’ sau ‘omfg vine Statul Islamic sa ne radicalizeze copiii’ sunt fix asta: tertipuri… de doi lei, I might add.
Modelul revolutiei sociale din Rojava e one-of-a-kind as zice. Pe scurt in timpul razboiului civil din Siria inceput prin 2012 o coalitie predominant kurda condusa de Partidul Sindicalist Democrat, impreuna cu cateva grupuri kurde, arabe, siriene-asiriene si turkmene si-au pus in minte sa isi faca propria constitutie pentru o regiune autonoma, in vreme ce evident s-a incercat ‘mentinerea pacii’ in regiune. Tot struggle-ul asta a avut ca produs infiintarea Federatiei Democratice a Siriei de Nord (FDSN) in 2016.
Ceea ce este inedit in toata treaba asta este rolul pe care l-au jucat femeile pe campul de lupta, in sistemul politic nou-format si in implementarea socialismului libertarian (bazat pe descentralizare, egalitate de gen si nevoia de guvernare directa printr-un soi de democratie directa).
Cand masurile opresive ale regimului Assad le-au ajuns la os oamenilor astora, ei au decis, prin Constitutia Rojava, ca libertati care le fusesera luate incet, dar sigur, precum libertatile culturala, religioasa si politica sa fie redate poporului prin lege. Mai mult decat atat, constitutia sustine explicit egalitatea de sanse si libertatea femeilor, cu scopul eliminarii discriminarii de gen impamantenite pe acele meleaguri.
Revolutie sociala, revolutie sociala, dar care sunt aspectele concrete ale realitatii nord-siriene care au fost schimbate semnificativ? Well, it goes like this:
economie auto-suficienta bazata pe agricultori si cooperativele de productie;
democratie directa in care fiecare cetatean are sansa sa isi spuna of-ul si sa contribuie la asigurarea procesului democratic;
drepturi pentru minoritatile etnice reflectate in educatie: kurzii si asirienii pot invata in limbile lor materne in sistemul scolar de stat;
paradigma exclusiv punitiva din sistemul de justitie a fost inlocuita cu una de justitie restaurativa;
drepturi pentru femei: centre pentru femei victime ale violentei domestice, violenta sexuala sau alte forme de violenta; reducerea semnificativa casatoriilor cu minore, poligamiei si a crimelor de onoare sustinute de o baza legislativa; promovarea leadeship-ului feminin;
libertati religioase care le permit oamenilor din zona sa se casatoreasca civil independent de apartenenta lor religioasa.
Misto, nu? Iti cam trebuie niste multe perechi de coaie sa fii parte dintr-o miscare de genul. Care se poate traduce si intr-o mentalitate de genul ‘enough is enough’. Omul meu imi zice din cand in cand, si bine imi zice, ca dictaturile nu se formeaza peste noapte, ci treptat prin luarea pe rand a unor drepturi fundamentale ale populatiei. In revers, nici revolutiile sociale nu se intampla peste noapte, ci pas cu pas, manate de un puternic sentiment de nedreptate si opresiune a populatiei in raport cu un regim politic strain de valorile si nevoile oamenilor.
Asta a fost de fapt un preambul pentru urmatorul film: https://www.youtube.com/watch?v=d-TT4qAKM4w&feature=share . Se numeste: Lifelong Learners: The Education Committees (Rojava Excerpt). Pentru ca sunt un om cu educatie, care lucreaza in educatie si isi doreste ca educatia sa fie o masura de eliberare a maselor, nu de oprimare a lor, va invit sa va uitati la acest film.
Nu trebuie sa fiti de acord cu tot ce se intampla acolo, dar daca in timp ce va uitati va treziti ca va scapa un ‘hmmmm…’ sau vi se ridica vreo spranceana insotita de un bec luminos deasupra capului, atunci e basically a good use of your time.
Ce vrem pana la urma de la sistemul de educatie romanesc actual? Sa faca ce? Analfabeti functionali cu diploma de studii superioare pe banda rulanta? O elita migratoare care rupe usa imediat dupa ce isi arunca-n aer palariuta de absolvire a facultatii in cautarea ‘pasunilor verzi de peste gard’? Sau vrem niste oameni care sa gandeasca pe cont propriu si sa contribuie la recladirea unei societati in care predomina apasator tacerea si resemnarea ca ‘asa e frate in Romania’?
Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:
Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.
Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!
Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.
Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.
Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.
Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.
Schema ar fi urmatoarea:
Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9 => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea
Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.
Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!
La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.
Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.
But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.
Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?
Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.
Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.
Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.
O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?