Saudade

Saudade

Nu-i zi mai potrivită pentru ascultat muzică portugheză decât asta. Cel puțin pentru mine. Îmi dă așa o stare faină de mi se pare pielea de găină și mă duc cu gândul la amintirile mele în portugheză.

La serialele la care mă uitam când eram puștoaică minunâdu-mă de duioșia graiului.

La muzica portugheză și braziliană care îmi popula urechile când mi se arăta starea potrivită.

La tipa care era studentă la portugheză și colegă la cursurile de CAE din liceu.

La cadoul pe care (n)i l-am făcut într-un februarie care ne-a dus la Lisabona.

La liniștea pe care am simțit-o când am ajuns la capătul lumii – Cabo da Roca.

La azulejos, pasteis și bifana.

La localul minuscul din Vatra Luminoasă cu specific portughez pe care l-am vizitat o dată demult pentru niște pasteis și niște Porto.

La speranțele de a ajunge în Brazilia.

La singura prietenă pe care mi-am făcut-o cât am stat în Cambridge care avea tatuat pe unul dintre brațe ‘saudade’.

La cum aveam în plan să mă înscriu la cursuri de portugheză înainte de toate astea.

La restaurantul portughez la care am tot plănuit să mergem cu niște prieteni care au și ei ceva dor portughez.

Până una alta învăț portugheză prin muzică și mă bucur de sâmbăta asta luminoasă.

Joia vântului șuierător

Joia vântului șuierător

Așa îi va rămâne numele pentru că ăsta a fost zgomotului de fond astăzi. Șuierături vântoase. Ba pe hol. Ba printre copaci. Ba prin burlanul de la baie care făcea să vibreze gura de vizitare, spre teroarea Rinei care o păzea precum soldatul Svejk.

Știți care-i partea bună a ceea ce fac eu acum? Că nu știu în ce direcție mă voi duce cu firul gândurilor aștenut pe albul ecranului. Pentru că mă obosește atâta control și simt că noi, oamenii, am venit în ultima vreme cu chintale de control direct proporționale cu percepția pericolului (văzut în imprevizibilitatea sa înspăimântătoare) și efectele secundare nu întârzie să apară.

Nu vreau să mă robotizez, așa că glumesc. Fac haz de necaz. Mă joc cu vorbele. Fac mișto. Încerc să nu mă iau foarte tare în serios. Mai și înjur. Știți si voi cum e cu umanitatea asta. Trebuie exersată ca să nu uităm s-o mai scoatem de la naftalină.

Dacă ieri ziceam că nu mai pot după mai bine de 10 ore online, eul de astăzi poate.

Și poate, pentru că a decis să se îmbrace în galben ca să înceapă ziua bine.

Poate, pentru că a decis să închidă laptopul de muncă la ora la care trebuie, nu la alta.

Poate, pentru că a decis să scormonească salteluța de gimnastică și să facă niște Pilates pentru mind, body & spate oferit cu atâta generozitate de Simona. Simo, spatele meu îți mulțumește! 🙂

Poate, pentru că a decis ca după Pilates să deschidă fereastra larg și să își ia cartea aia începută de la Crăciun ca să mai vadă care-i treaba cu ‘Cele 12 reguli de viață’ ale lui Jordan Peterson. Nu-i ironic că am început prin a zice că ne afundăm în control și acum vorbesc de reguli de viață? Nu degeaba zice Jordan ca haosul este asociat cu femininul. Pentru că, aflați că, în capul meu, totul se leagă de tot.

Poate, pentru că astăzi, în timpul Circle Time-ului cu Year 1 Blue toată lumea a strigat în cor ‘we love school, we miss school’ și am făcut inimioare cu mâinile pe care ni le-am trimis unii altora așa prin fibră optică.

Poate, pentru că vede sensul în toată căpița asta de evenimente care se precipită de la o zi la alta.

Și uite că asta zicea și Jordan, că viața nu-i despre fericire, ci despre sens. Că cică fericirea-i o treabă secundară care mai apare când și când, dar că sensul este călăuza, mai ales în criză. Cred că lui Jordan îi placea mult și de Viktor Frankl că el era cu sensu’ vieții.

Un pasaj care mi-a plăcut în mod special din carte este:

‘Avem nevoie de reguli, standarde, valori – și luați separat, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Ordinea poate deveni excesivă, ceea ce nu este bine, dar haosul este o mlaștină în care ne înecăm – și nici asta nu e bine. Trebuie să ne menținem pe calea dreaptă și îngustă… Cărăruia este fâșia care desparte ordinea de haos. Acolo suntem suficient de stabili, dar și suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili, de cooperanți. Urmând această cărăruie, ne găsim sensul care ne poate justifica viața cu inevitabila ei suferință.’

Cred că perioada asta, pentru noi ca profesori, este fix provocarea de a urma cărăruia de care vorbea Jordan Peterson care să ne facă suficient de stabili, dar si suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili și de cooperanți încât să pășim în pași de pionieri (căci asta suntem) pe niște teritorii total necunoscute pe care le luminăm prin sensul nostru comun: să susținem educația prin orice mijloace, în orice condiții, independent de orice pandemie ne-ar bate la ușă.

P.S.: Întrerupem programul obișnuit de auto-izolare cu o întrebare de ultimă oră: Pe la voi a venit cineva acasă să vă testeze? Nu de alta da’ io îi aștept în pridvorul apartamentului și mă gândeam dacă să las ușa descuiată sau nu…

Uncertainty Is the New Black

Uncertainty Is the New Black

Un lucru pe care l-am realizat după o săptămână de online este că mă pot obișnui cu orice, atâta timp cât îi văd utilitatea. Iar pentru mine, tot ceea ce fac are scopul de a ține oamenii conectați și mai mult sau mai puțin în toate mințile.

Am vorbit doar cu voi adulții zilele astea, pentru că știu ca noi, adulții suntem cei care trebuie să ținem reduta și să le dăm un exemplu demn de urmat copiilor din jurul nostru legat de reziliență. Și am iubit timpul petrecut pe Zoom, WhatsApp, telefon și mail pentru că mi-a reamintit că suportul psihologic, consilierea și psihoterapia se pot face într-o varietate de contexte.

Și mai mult decât atât, am realizat că această perioadă nu face altceva decât să ne permită să ne apropiem mai tare, să ne cunoaștem mai bine și să fim unii în preajma altora în momente de vulnerabilitate care mai de care.

Să fim în sedințe când vecinul de la 3 se hotărăște să își facă pereții șvaițer cu bormașina.

Să vorbim la telefon când cu o mână lucrăm, cu o mână dăm de mâncare copiilor și cu încă o mână le printăm materialele pentru continuarea educației acasă.

Să trimitem un email când suntem cu nervii în piuneze de atâta stat acasă, când prin natura noastră suntem niște umblători.

Așa că mă bucur că am fost în vizită acasă cam pe la toată echipa cu care lucrez. Ce casuțe frumoase aveți, care reflectă cum sunteți voi… când nu sunteți la serviciu. Când sunteți pur și simplu la voi acasă.

Numai că zilele astea nimic nu mai e pur și simplu. S-au încâlcit toate precum lanțul ăla pe care oricât de mult ai încerca să-l deznozi tot degeaba.

Uncertainty is the new black.

Și pentru niște oameni care s-au culcușit în certitudini, și păci, și confort mondial, acest val ne-a luat pe sus și ne duce departe-departe. De fapt cred că ne deschide ochii cu privire la esența lucrurilor, mai presus de propria ogradă.

Cum reacționăm la incertitudine este într-adevăr o poezie. Mai cu rimă. Mai fără. Mai cu vers lung și alb.

Cum reacționăm la frică e și mai și. Acum câteva luni le povesteam elevilor de a 11-a despre fight, flight, freeze și fawn. Acum le trăim.

Voi în ce categorie vă încadrați? Luptați? Fugiți? Înghețați? Sau deveniți brusc prietenoși și complianți?

Puteți să aveți un moment de sinceritate și claritate cu voi în care să vă răspundeți la această întrebare. Nu de alta, dar în funcție de răspuns veți avea mai multă claritate cu privire la ‘De ce?’-ul din spatele propriilor acțiuni.

La mine e o combinație în care predomină lupta. Că mie îmi place să mă opun. În general. Așa că față în față cu adversitatea, opoziția pică numai bine. Și mai e și nițică fugă. Fugă de mesajele înțesate de negativitate și de spiralele sociale care se comportă ca niște găuri negre care îți absorb orice urmă de energie.

Cu încremenirea mai ușor, dar în ceea ce privește fawn-ul, aș zice că am și ceva din el, pentru că sunt convinsă că prin dialog și comunitate putem trece orice primejdie oricât de mare.

I showed you mine, you show me yours… în dulcele stil al reciprocității.

Până una alta, be safe and sane.

Despre ieri… despre azi… și despre mâine

Despre ieri… despre azi… și despre mâine

Ascult în continuare Zaz… Mă face să mă simt liberă în claustrarea mea…

Ieri a fost mult, intens și obositor…

Azi a fost mai bine pentru că am învățat să nu mă arunc chiar așa cu capul înainte lasându-mă pe mine la coada cozii vacii…

Mâine cu siguranță va fi un bine curat, nu B- ca astăzi, pentru că lucrurile în capul meu încep să se așeze…

Bonus: Poză cu mine și Rina-Mandarina ieri, fiecare facând stretching în legea ei, dar cred că mai degrabă ea s-a luat după mine 😉

Veniți cu noi, e ziua doi

Veniți cu noi, e ziua doi

Vă scriu din pauza pe care am fost sfătuită de doi oameni dragi să mi-o iau astăzi… că ieri am uitat.

Am plecat de la biroul meu din sufragerie.

Am trecut prin dormitor, pe la pisici, să le pup nițel.

Acum sunt în bucatarie. Mi-am făcut o cafea bună. Am mâncat ceva scurt. Mi-am dat ochelarii jos de pe nas.

Am deschis larg fereastra și m-am uitat cum a înflorit dragostea la noi pe pervaz, cum spunea o prietenă atunci când îi înfloriseră în grădină muscarii pe care îi primise mărturie de la nunta noastră. Avem și noi. Pe pervazul de la bucătărie. Și au înflorit.

Am pus niste Zaz și am dansat întru dezmorțirea corpului și a sufletului. După care am cântat… tot pentru asta.

Sunt în a doua zi de lucru de acasă.

Promit că astăzi n-o să mai trag de mine ca nebuna.

Promit că astăzi nu o să adorm imediat după muncă.

Promit că astăzi voi avea niște viață după muncă.

Acum mă scuzați. Mai am 15’ de pauză de care vreau să mă bucur. Ceea ce vă doresc și vouă pe la casele voastre.