Oameni care sfințesc (sau nu) locuri

Oameni care sfințesc (sau nu) locuri

Nu… nu vreau sa scriu nici despre pelerinajul Sfintei Parascheva din târgul Iașilor, nici despre cel al Sfântului Dimitrie din București. Vreau să scriu trei povești despre trei locuri în care mi-am petrecut trei nopți. În calitate de om căutător de tihnă și noutate în miez de toamnă.

*

Drachenhaus Urban Village

Într-o seară de vineri cu dor de ducă din capitala mult prea înțesată de stimuli, am reușit în doi timpi și trei mișcări să vorbim la telefon cu gazdele, să aflăm toate cele trebuincioase luării unei decizii de rezervare, să fim direcționați spre opțiuni de cazare care corespundeau mai bine nevoilor noastre de cuplu (gen pat dublu, în loc de paturi de o persoană separate) și să și finalizăm rezervarea.

Odată ajunși la fața locului, în buricul Brașovului, în susurul Timișului molcom curgător, butoiașele ne așteptau cu self-check-in fain-frumos. Căldurică căldurică, așternuturi de un alb imaculat și un nuc darnic care ne tot trimitea obuze de-o gustare de seară.

Dimineața, nimic nu-i mai fain decât să deschizi ușa butoiașului și să dai de aerul rece de munte sau dacă încă mai vrei să lenevești în pat poți deschide geamul pentru un efect similar. După un somn bun, am descoperit noi lucruri în lumina dimineții. Baia comună arăta impecabil, cu o presiune la apă care te lipea efectiv de perete și temperaturi pentru toate gusturile (de la doritorii de dușuri scoțiene, până la cei de saune fierbinți).

Curtea sătucului urban găzduiește un pian ornat cu flori de toamnă, ceva radiouri vechi și muuulte pisici care își fac de lucru escaladând lianele locului. Dacă pe timp de pandemie tomnatică atmosfera locului e atât de relaxată și primitoare, îmi imaginez că pe perioadă de voie bună, grădina interioară capătă un aer și mai boem.

Am primit prosoape și săpun, ceea ce a fost numai bine dat fiindcă plecaserăm fără. Și dacă sunteți dintr-ăia care nu puteți fără să mâncați ceva dimineața la trezire, nucile și merele din curte-s numa’ bune să vă potolească zvâcul mațelor.

În concluzie, locul e super-fain, inedit ca idee de cazare și cu multă independență în primirea-predarea cazării. Merită încercat.

**

Castle Garden Guesthouse

Sâmbăta drumul ne-a dus spre Ținutul Secuiesc, unde la îndemnul unor prieteni care mai călcaseră pragul casei domnului Tibor, am decis să înnoptăm la pensiunea pe care zice sus și tare că a deschis-o pentru prietenii săi din toată lumea.

Îți trebuie fix 3 secunde după ce intri în oricare dintre camerele tradiționale să te îndrăgostești de tot ce vezi în jur. Totul se potrivește cu tot, iar în materie de aliniere și atenție la detalii OCD-ul fiecăruia (fie el mai mare sau mai mic) se lăfăie cum nu se poate mai cu foc.

Mobila-i toată veche, dar recondiționată cu simț de răspundere. Așternuturile se potrivesc cromatic cu prosoapele. Vopseaua folosită în cabina de duș care e incorporată în cameră e aceeași nuanță cu restul camerei, dar are o textură specială care o face impermeabilă. Ideea de baie a fost regândită și adaptată vremurilor, așa că singura ușă folosită desparte toaleta de restul camerei. În rest, cabina de duș și lavoarul sunt integrate în cameră cu un perete despărțitor între ele.

Ceramica din cameră e luată din apropiere, de la Corund și respectă stilul ambientului. Perdelele, țesăturile și până și elementele de feronerie (clanțe și mânerele geamurilor termopan) sunt făcute de meșteri locali.

La o cafea de vorbă, domnul Tibor te impresionează prin principiile de viață, vitalitate și determinarea cu care vorbește limba română deși nu îi este tocmai lesne. O vorbă ne-a rămas în minte: ‘Când vorbesc cu un meșter și îmi spune prețul pe care îl cere pe munca lui, eu îl întreb dacă poate să lucreze de două ori mai scump, dar să facă treabă de calitate, așa cum îi cer eu. Nu mulți acceptă. Adevărul e că oamenii știu să înceapă să lucreze, dar când e de finisat, atunci nu mai știu. Acolo se vede de fapt cine-i cu adevărat bun în meseria sa’.

Așa că dacă aveți drum prin Odorheiul Secuiesc, vizitați-l pe domnul Tibor. Dacă nu aveți, faceți-vă!

***

Zabola Estate

No, dintre toate locurile de înnoptat din escapada asta de octombrie târziu, numai asta o fost plănuită și răsplănuită. Am stat nițel pe gânduri înainte de a rezerva camere care costau 150 EUR bucata/noapte, fie ele plătibile și cu tichete de vacanță. Până la urmă am zis: Fie!

Așteptările au fost pe măsura prețurilor, cât și a marketing-ului din jurul Mikes Kastely din localitatea Zăbala, județul Covasna. Calitatea serviciilor oferite însă, nu. Și o spun asumându-mi posibilele ocări din partea oamenilor care s-au haștaguit pe acolo nemaiprididind de laude la adresa întregului ansamblu.

Hai s-o luăm cu începutul. Povestea domeniului este fabuloasă, cât și întinderea de pământ, așa că dacă ești împăcat cu a plăti exclusiv pentru aceste două lucruri, atunci nu vei fi absolut deloc dezamăgit. Totuși cele cinci stele cu care se laudă cazarea de față nu sunt date doar pentru poveste și întinderea de pământ, ci mai degrabă includ: calitatea interacțiunii cu clientul, curățenia, funcționalitatea elementelor fiecărei camere și mâncarea.

Și pentru că vorba lungă-i sărăcia omului vă zic doar atât: după ce am rezervat și confirmat rezervarea, în momentul sosirii la poartă am sunat și așteptat preț de 15 minute până când ne-a fost deschisă poarta pentru că doamna recepționer își uitase telefonul la încărcat, camera în care am stat (Miklos Room) avea aruncate într-însa obiecte de mobilier vechi, scârțâitor și nefuncțional și obiecte de mobilier nou și pătat, iar praful pe oglinda de deasupra patului nu mai fusese șters de pe la 1800 (deși oglinda nu era de la 1800).

Mâncarea n-am mai încercat-o, căci nu voiam să ne mai sară muștarul încă o dată. Scurt pe doi: dacă știti cum arată stilul distressed chic, nu alegeți Zabola Estate, căci vă veți procopsi cu distressed kitsch.

Concluzii-s mai multe, da’ mă rezum la una: omul sfințește locul, iar unde-i locul sfințit deja omul poate veni să-l facă tare păcătos.

Auzi? Tu ești sănătos la cap?

Auzi? Tu ești sănătos la cap?

Asta e o întrebare retorică pe care o tot auzeam în jurul meu când eram mai puștoaică și mai mergeam pe la unul pe la altul pe acasă. Adolescenți fiind, făceam o groază de minuni, și invariabil se mai auzea prin câte o bucătărie sau vreun dormitor cu ușile închise ‘ca să nu ne dăm în spectacol în fața invitaților’, această întrebare.

No… Păi ce răspuns ar fi fost cel mai potrivit? Orice ai spune, poate și va fi folosit împotriva ta… in a court of family law. Unde-i lege în familie, nu-i tocmeală. Și tocmai în această credință rigidă erau originate toate dramele familiale cu adolescenți care își asumau riscuri, mai moderate sau extreme, și mame, tați, bunici, unchi, mătuși și tot neamu’ care se adunau ca la mort să dezbată, să jelească, să se consoleze unii pe ceilalți și să-l exorcizeze pe ăla micu’ întru cumințenie și frică de Dumnezeu.

Mă scuzați, da’ voi ăștia cu morala, nu ați trecut prin adolescență? Nu ați avut momente, zile, săptămâni sau ani de tremur interior, hormoni pe toți pereții, îndoială de sine, zbucium relațional, nevoie de independență și curiozitate legată de tot ce n-ați încercat până în acel moment?

Ați avut?! Păi și dacă ați avut, nu vă mai aduceți aminte cum a fost? Cine v-a fost alături? Cine v-a ajutat cu adevărat să înțelegeți ce dracului se întâmplă cu voi și viața voastră? Nu ați vrea să fiți voi cei care vă ajutați adolescenții din preajmă să înțeleagă? Cu normalizare, compasiune și curiozitate pentru care ar putea fi legăturile din capul lor? Ar fi fain, nu?

Acum întrebarea e: Puteți? Adică aveți capacitatea să faceți acest demers uman? Toată lumea se concentrează pe ‘examenul de capacitate’, care prin însăși denumirea-i pompoasă te trimite cu gândul la faptul ca puștanii de 14 ani trebuie să își demonstreze capacitățile de cunoaștere pentru a trece la nivelul academic următor.

Oare n-ar trebui și noi, adulții care avem adolescenți primprejur, să ne supunem propriului nostru examen de capacitate în care să vedem dacă ne ține sau nu să conținem toate încâlciturile de creștere umană ale acestor oameni care nu vor altceva decât să-și găsească rostul în viață? Și uite așa ajungem la sănătate mentală?

Auzi? Tu ești sănătos la cap? Nu în totalitate. Tu? Pe tine ce demoni te pândesc din anticamera sufletului tău? Te înspâimântă gândul ca s-ar putea să nu fac nimic cu viața mea? Sau poate că modul în care vreau sa îmi trăiesc viața e fundamental diferit față de cum crezi tu că trebuie? Că n-o să ajung ca tine? Sau poate că o să ajung fix ca tine? Care să fie?

Pe vremea mea soluțiile imediate de însănătoșire mentală erau popa sau psihiatrul. Psihologul era ceva fără cap și fără coadă. Toată lumea auzise că cică ar fi, dar nimeni nu-l văzuse vreodată prin școală. Era ca un soi de Nessie. Popa și psihiatrul, au rolul lor în liniștirea sufletului și a minții, dar nu cu forța. Mai degrabă cu har și cu o nevoie de ajutor și tratament conștientizate.

Ieri mergeam pe stradă împreună și, la un moment dat, un bărbat cu o privire periculos de goală care trecea pe lângă noi a zis ‘Vrei să îți arăt ceva tare?’ în timp ce ridica o lamă de cutter și și-o poziționa pe gât încercând să o țină într-un echilibru care compensa dezechilibrul său mental. De ziua sănătății mentale.

Sănătatea mentală se menține prin ceea ce facem în fiecare zi. Prin modul în care ne punem întrebări legate de modul de gestionare ale traumelor proprii. Prin materializarea zilnică a intenției de a balansa rolurile noastre semnificative. Prin maniera în care ne exprimăm părerile și emoțiile. Prin alegerea conștientă de a ne concentra în fiecare zi și pe lucrurile care merg, nu doar pe ce trebuie reparat sau îmbunătățit. Prin mâna de ajutor pe care o întindem autentic către cei care au nevoie, în modul în care știm că le va fi de un real folos.

Hai la mulți ani de sănătate mentală la toată lumea!

34 de pagini

34 de pagini

Am o slăbiciune pentru conferințe. Poate mi se trage de la partea din mine la care mă refer cu alint ca ‘băbuța intelectuală’. Această băbuță coexistă cu celelalte părți, de cele mai multe ori în liniște și pace, iar eu sunt departe de a fi doar suma părților mele.

De când am văzut afișul cu vorbitorii de la ediția ‘Brand Minds’ de anul acesta, cu mult înainte să vină COVID-ul peste noi, mi-am zis în sinea mea:

‘Mamăăăă! Tu îți dai seama cu e să împarți același spațiu, fie el și Sala Palatului cea ponosită și aducătoare aminte de congrese ceaușiste, cu oameni pe care i-ai citit, care te-au inspirat, mai ales în momentele tale cele mai neinspirate?’

Între timp s-a pogorât pandemia, iar întregul eveniment s-a virtualizat. Nu a fost ideal, dar dacă încerci îndeajuns de mult, poți să renunți la toate așteptările tale legate de cum ar fi trebuit să se întâmple și să te bucuri de ce se petrece chiar în fața ta, pe ecranul tău, mai mare sau mai mic.

Mai țineți minte cum e cu ecuația fericirii a lui Neil Pasricha?

Want Nothing + Do Anything = Have Everything

Cam așa… Cu cât îți ponderezi așteptările, cu atât ai șanse mai mari să te avânți în realitatea care ți se dezvăluie și să iei din ea tot ce ți se pare mai fain, ca urmare a descoperirii și a curiozității, nu a încercării epuizante de a găsi ceea ce mintea ta crede cu tărie că ‘trebuie’ să fie acolo.

Ecuația asta mi-a adus aminte de un mural pe care l-am văzut la Muzeul de Artă Contemporană din Barcelona acum vreo 2 ani…

Și apropo de așteptări, scrierea asta este doar preambulul unei serii pe care mi-am propus-o pentru a procesa experiența de învățare pe care am trăit-o la Brand Minds-ul de anul acesta.

Ce-i cu 34 de pagini? Păi atât am scris în ziua 2, adică ieri, căci băbuței intelectuale din mine îi place să fișeze ca la balamuc. Plus că știe că nu are cum să își amintească atât de multe lucruri, așa că bagă viteză în scris ca mai apoi să se așeze în fotoliu și să răsfoiască tacticos caietul și să-și lase mintea s-o ia la sănătoasa în plăsmuirea de legături între vorbele oamenilor ălora și gândurile proprii.

Închei ducându-mă cu gândul la ce zicea Tara Westover legat de pasiunea ei pentru muzică care a determinat-o să învețe matematică. Pasiunea mea pentru cunoașterea și înțelegerea oamenilor mă determină să învăț ecuații și operațiuni matematice precum cele de mai sus…

Despre pierdere… și transformare

Despre pierdere… și transformare

Nu mai știu a câta zi de auto-izolare la domiciliu e. Încerc să nu le număr. Poate pentru că numerele mă cam duc într-o zonă dintr-asta anticipativă și plină de nerăbdare. Ceea ce fac este să mă raportez la realitate cât mai mult (aia care nu implică neapărat numere) și să îmi domolesc pornirile apocaliptice.

Nu știu când se va termina toată treaba asta, așa că mă concentrez mai degrabă pe alte treburi unde văd că am control și impact. Familie. Muncă. Eu. Ieri am avut un insight facilitat de un om care vorbea despre pierdere în contextul pandemiei.

Și mi-a picat fisa. Clanc! Noi toți am pierdut temporar ceva. Însă simțim pierderea cu toată durerea ei, iar mintea nu ne e îndeajuns de puternică (comparativ cu emoția) ca să ne transmită mesajul că lucrurile se vor îmbunătăți. Cu toții am pierdut ceva… pe cineva, așa că știm cum merge treaba. Sistemul nostru de gestionare a pierderii se activează instant. Nu trebuie să facem nimic pentru a-l pune în acțiune. Se descurcă el singur. Și treaba stă cam asa:

sau așa:

Dacă ar fi să mă uit un pic la mine și la cei din jurul meu, aș zice că suntem în plină fază de FURIE. Pe care o simțim până în măduva oaselor. Ne enervează tot, toți și toate. Ne băgăm și ne scoatem, căci cenzura nu mai funcționează. Ne luăm la harță unii cu alții. Fiecare pentru el. Nivelul de sensibilitate la orice străpunge tavanul. Totul ne lezează și simțim nevoia să reacționăm. Nu să acționăm.

Știți voi vorba aia: ‘Nu-i frumos, da’-i sănătos!’. Numai că atunci când vorbim de melt-down-uri, frustrare și furie colective, atunci se întețește jocul. Fiecare este concentrat pe furia lui și face orice ca să o exprime, iar atunci când dă nas în nas cu furia altcuiva, se șochează.

Principiul reciprocității ar trebui să funcționeze, dar nu prea o face. Așa că ajungem invariabil în situații în care eu am dreptul să îmi manifest furia, dar când altcineva o face, nu-i corect. Că mă doare. Nu-mi place. Mă face să mă simt inconfortabil. Și încet-încet ajungem la conținerea emoțională.

Greu, tată! Greu de tot! Și urât! Dar atât de necesar. Show me yours, I’ll show you mine! Nu trebuie să îți placă. Nu trebuie să zici mare lucru. Trebuie doar să rămâi acolo. În relație. Și să vezi importanța exprimării furiei de toate părțile implicate, cât și necesitatea conținerii emoționale reciproce. 

Dat fiind faptul că piederea pe care o simțim cu toții este una temporară, apar noi coordonate în ecuație care s-ar putea să ne ajute mai mult decât ne imaginăm. Lumea din jurul nostru se schimbă, iar noi, pe când eram în NEGARE îi tot dădeam zor cu Doamne ajută că nu-i adevărat, că asta nu se întâmplă. Și aveam tendința să rămânem acolo, la locușorul nostru, neclintiți, înmărmuriți, așteptând să treacă furtuna ca să ne reîntoarcem la ce făceam înainte, exact în modul în care o făceam.

Guess what, mofos? That ain’t gonna happen! Așa că oricât ne-am sau v-ați împotrivi, transformarea personală este cea care ne va ajuta să trecem prin rahatul ăsta. Nu peste. Nu pe lângă. Prin. Ce înseamnă transformare personală? Totul pornește de la cap. Capul fiecăruia. Ăla obișnuit cu confort și certitudini. Dar orice învăț are și dezvăț.

Așa că de acolo începe toată lupta de convingere. A mea pe mine. A ta pe tine. Că lucrurile se schimbă și tre’ să te schimbi și tu cu ele. Să schimbi modul în care te uiți la ele. Modul în care reacționezi la ele. Modul în care te raportezi la ele. Modul în care contribui la generarea lor. Modul în care devii participant activ la transformare.

Doar atunci, când vom fi având un locus on control intern, o să ne concentrăm pe cultivarea voinței de transformare, în loc să ne concentram pe cum să o evităm, punem la colț, scuipăm, înjurăm. 

 

Doi

Doi

Clocesc de ceva zile niște gânduri care se tot rotunjesc, se completează și se accentuează legate de statul în casă, care a devenit acest efect secundar al vieților noastre cu impact îndoielnic. Căci nu prea știi sigur în ce direcție de duce.

Sâmbătă am ieșit la plimbarea în jurul blocului și cum blocu’ era lung și șerpuit, iar liniștea domnea peste tot, se auzeau doar accentele. Adică țipetele. Din vreo două case. Țipete de neputință. De frustrare. De încrâncenare.

Am vorbit despre de toate, numai despre cum arată cuplul în situații în care trebuie să stea împreuna, în același spațiu, pe timp nelimitat. Pereții locului căruia îi spunem ‘acasă’ ne pot îmbrățisa, la fel de bine cum ne pot strânge precum o menghină, iar toleranța fiecăruia dintre noi ține, în parte și de experiențele de viață similare.

Știți povestea aia cu ‘Dacă ar fi să alegi pe cineva cu care să rămâi blocat pe o insulă pustie, pe cine ai alege?’. E chiar în fața voastră, a noastră, devenită realitate. Nu mai e chiar atât de idilic peisajul, nu?

Mi se pare că ritmul amețitor în care fugim prin propria noastră viață se reflectă într-o anumită măsură și în modul în care fugim prin viața aproapelui nostru. La viteză mare nu prea vezi detaliile peisajului. La viteză mică însă parcă încep să se contureze niște lucruri de care poate nici nu aveai habar.

Pe unele le descoperi cu încântare. La altele nu vrei să te uiți, dar n-ai încotro. Sunt chiar acolo în fața ta. Iar dusul lent al gunoiului la ghenă nu le salvează de data asta.

Îmi amintesc de un discurs al lui Alain de Botton care se întreba de ce oare avem așteptarea ca doi oameni, imperfecți, cu nebuniile lor să se înlănțuie într-o compatibilitate de poveste, când logica ne zice ca nebunia mea + nebunia ta = nebunie la pătrat?

Gândul mi se duce la cuplurile care se aflau în situații extreme înainte să dea pandemia peste noi, iar acum extremul capătă noi valențe, vezi femeia care a fost nevoită de niște circumstanțe bizare să locuiască în casă iarăși cu cel împotriva căruia avea ordin de restricție.

Dar nu numai la ei. Mă gândesc și la cuplurile care trec prin schimbări de viață majore la care trebuie să se adapteze, în vreme ce în jurul lor plutește pandemia, panica și incertitudinea financiară.

Cât și la cuplurile care sunt într-o perioadă de liniște pe care și-au pregătit-o și așternut-o cu minuțiozitate, care acum pare ilară în comparație cu haosul și neliniștea exterioare.

Mai sunt și cuplurile care abia se formau care ajung ca în filmulețul ăla de pe Facebook să se excite reciproc prin spălări sincron pe mâini, decât prin contact fizic de îndrăgosteală.

Și totuși știți în ce direcție am putea noi, aceste diade nesfărșite de omuleți să ne uităm întru înțelepciune?

Spre cuplurile ‘la risc’ care au trecut prin război, regimuri opresive și pierderi care ies în continuare să își ia pâine (sub privirile dojenitoare ale milenialilor) și merg înainte pentru că le este familiar sentimentul de criză. S-au împrietenit cu el și îl consideră parte și firescul vieții.

Ei ne-ar putea reaminti că e perfect natural să îți fie greu. Și că în fața greului trebuie să te zbați spre mai bine. Să nu te lași. Că dacă te lași, nu vine nimeni să te salveze.

Nu zic că trebuie neapărat să trăiești război și foamete ca să fii rezilient, dar zic că trebuie să îți deschizi ochii și să te uiți în jur căci lumea asta, așa cum o știai până acum s-ar putea să se schimbe.

Iar responsabilitatea ta de om, cât și a voastră, a noastră de doi câte doi, e să-i ținem piept și să ținem pasul cu ea.