Ascult în continuare Zaz… Mă face să mă simt liberă în claustrarea mea…
Ieri a fost mult, intens și obositor…
Azi a fost mai bine pentru că am învățat să nu mă arunc chiar așa cu capul înainte lasându-mă pe mine la coada cozii vacii…
Mâine cu siguranță va fi un bine curat, nu B- ca astăzi, pentru că lucrurile în capul meu încep să se așeze…
Bonus: Poză cu mine și Rina-Mandarina ieri, fiecare facând stretching în legea ei, dar cred că mai degrabă ea s-a luat după mine 😉
Suna cunoscut, nu? Mai ales momentul ala cand ne tineam de maini incercand sa tinem piept ostasului strigat la datoria patriotica…
– Tara, tara, vrem ostasi!
– Pe cine?
– Pe Vasile (you know who you are…)!
Si-atunci Vasile tasnea din randul armatei sale si se napustea in flancul inamic cu intentia vadita de a-l dezbina pentru ca in final sa i se alature. In cazul in care nu isi dovedea puterea de a dezlega randurile inamice, Vasile trebuia sa se intoarca cu coada intre picioare in armata sa si sa mai faca ceva sectoare si plantoane, doar doar o mai prinde niste forta pentru urmatoarea strigare.
Those were the days! Cand ieseam afara dupa-amiaza si uitam de toate, angrenati intr-o joaca nebuna fara de sfarsit. In care nu ne gandeam la ce s-ar putea intampla mai rau, nu ne era nici frica nici scarba de praf si nu conta marca pantalonilor pe care ii purtam. Prieteniile se formau in libertatea grupurilor din spatele blocului, nu sub atenta supraveghere a mamelor si tatilor.
Iar stop-jocul era dat invariabil de o voce familiara care te striga de la balcon sa “treci in casa”. Si atunci incepea sirul de negocieri: Mai lasa-ma 5 minute! Dupa care inca alte 5 minute! Si la finalul ciclului de vreo 6 ori 5 minute, stiai ca nu mai ai cum sa te eschivezi. Retragerea trupelor devenise iminenta.
Lucrurile erau atat de simple pe atunci… Explorarea (im)posibilului era o nazuinta zilnica, iar limitele parintesti, desi intoarse pe toate partile de mintile noastre de copii, erau respectate. Acele timpuri ne-au dat certitudinea ca putem, speranta ca intotdeauna e loc de mai bine si umilitatea in fata mai marilor. Actualmente suntem o haita de adulti responsabili, care stiu ca au facut toate copilaroseniile la timpul lor, dar care nu se satura de joc fara a cadea in infantilisme inutile.
Dar cu razboiul cum ramane? Cu ostasii? Cu armata? Cati dintre voi au facut armata? Dar cati dintre voi a trebuit sa va invoiti de la scoala intr-a doispea ca sa mearga la recrutare dupa ce primiserati biletelul aferent? Mai tineti minte momentele alea in care stateati in fundul gol (+/- ciorapi) intr-un sir, in timp ce un nene va scruta cu privirea? You have been weighed, you have been measured, but how many of you have you been found wanting?
Dupa lupte seculare cu medici de familie, relatii si telefoane in stanga si-n dreapta ati rezolvat-o si p’asta! Da’ de ce sa faceti armata? Ca sa stearga un plutonier cu voi pe jos si sa va puna sa frecati WC-urile cu periuta de dinti? Mai bine asa! Mai bine asa?
In unele culturi baietii inghit bete de bambus pentru a-si dovedi vrednicia de barbati, in altele se joaca de-a armata, caci stagiul militar in vremuri de pace este varianta romanticizata a ceea ce se intampla cu adevarat pe timp de razboi. In unele tari (printre care si Elvetia daca nu ma insel), stagiul militar e cam obligatoriu. Cat si tragerile lunare. Daca-i musai cu placere!
Nu-i asa ca-i cel putin bizar ca o tara “atat de neutra” precum Elvetia ar avea o politica de acest gen? Poate stiu ei ce stiu… Ca pacea se defineste printre altele ca absenta razboiului. Cum era lumea in perioadele de razboi? Disperata? Da! Vigilenta? Da! Concentrata pe supravietuire? De trei ori da! Mai disponibila la a pastra relatii, nu la a le da la schimb? Poate! Mai atenta in pretuirea momentelor de bine? DA!
Mi-a fost dat sa vad zilele trecute un documentar graitor despre o doamna care si-a cultivat si mentinut pofta de viata pana si in cele mai vitrege conditii. Si i-a iesit pe de-a-ntregul… Si acea doamna vorbea despre toatele experientele nefaste de viata prin care trecuse (inclusiv despre razboi si deportare) ca despre experiente de crestere interioara. Ce defense adaptative are aceasta doamna! mi-am zis in sinea mea.
Oare ce fac razboinicii pe timp de pace? Isi creaza propriilor lor batalii in care se arunca cu gandul de a cuceri noi teritorii. Apara ce este al lor si ce le este drag cu pretul propriei integritati fizice. Gandesc tratate de pace atunci cand ostilitatile evolueaza in directia nefavorabila.
Sa rostesc si nespusul: Ucraina is slowly falling… Where do you stand?
DISCLAIMER: This is not a call to arms, but a call to some personal reflection…
Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.
Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.
La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.
Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.
Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.
Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.
Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.
Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.
Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!
Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.
Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.
Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.
Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.
Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.
Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.
Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.
Sa fie rata sau vanator.
Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.
Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.
Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.
Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.
Ce zici? Cap ou pas cap? 😉
Proza, versuri, creatie & traire – Lana
Traducere, adaptare, stilistica & re-traire – Io
3’15”
Traiam iarna vietii mele si barbatii pe care ii cunosteam pe drum erau singura mea vara. Noaptea adormeam cu viziuni in care dansam si radeam si plageam alaturi de ei.
Dupa trei ani de calatorit intr-un turneu al drumurilor fara sfarsit, amintirile mele cu ei erau singurele lucruri in care imi gaseam linistea si singurele mele momente fericite cu adevarat.
Eram o cantareata. Nu una foarte populara.
Visam odata sa devin o poeta frumoasa, dar datorita unei succesiuni nefericite de evenimente, acele visuri s-au spulberat si imprastiat ca un milion de stele pe cerul noptii, la care imi puneam dorinte din nou si din nou… acelor stele stralucitoare si sparte.
Dar nu ma deranjeaza pentru ca stiu ca atunci cand capeti tot ceea ce iti doresti si apoi pierzi nu poti realiza ceea ce este libertatea autentica.
Atunci cand oamenii pe care ii stiam odata au aflat ceea ce faceam si modul in care imi traiam viata, m-au intrebat DE CE?
Dar ideea e ca nu are sens sa vorbesti despre asta cu oameni care au o casa. Pentru ca ei nu au nici cea mai mica idee despre cum e sa cauti siguranta in alti oameni si ca acasa poate fi oriunde iti asezi capul.
Dintotdeauna am fost o fata neobisnuita.
Mama mea imi spunea ca am un suflet de cameleon.
Fara vreo busola morala care sa imi arate Nordul.
Fara o personalitate stabila.
Doar o nehotarare interioara care era pe atat de intinsa si valurita precum oceanul. Si daca as spune ca nu mi-am dorit ca lucrurile sa iasa asa, as minti.
Pentru ca eu m-am nascut pentru a fi cealalta femeie.
Nu apartin nimanui, dar in acelasi timp apartin tuturor. Nu am nimic. Dar imi doresc totul.
Traiesc fiecare experienta ca pe un foc si obsesia mea pentru libertate ma infricoseaza pana in punctul in care nici nu mai pot vorbi despre ea si ma impinge catre o margine a nebuniei nomadice care ma hartuieste si ma ameteste totodata.
*****************************************************************************************************
Am fost acolo pe drumul cel deschis,
Poti sa fii cu adevarat tatal meu cel imaculat si auriu,
Cantatul blues-ului a devenit atat de desuet,
Poti sa fii cu adevarat iubitul meu primitor sau respingator.
Nu ma pune la pamant!
Pentru ca am calatorit prea mult,
Mi-am incercat norocul prea mult,
Cu doar un cantec frumos.
Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.
Murind de tanar si jucand cu tarie,
Cam asa tatal meu a facut din viata sa o opera de arta,
Band toata ziua si vorbind toata noaptea,
Cam asa fac porumbeii drumului, conducand pana la lasatul serii.
Nu ma parasi acum!
Nu-mi spune ramas bun!
Nu imi intoarce spatele!
Nu ma lasa de izbeliste!
Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.
Am obosit sa ma simt ca si cum as fii nebuna de legat,
Am obosit sa conduc pana cand imi apar stele in privire,
Imi doresc sa ma aud spunand:
Draga mea, m-am straduit prea mult, asa ca acum pur si simplu merg mai departe!
Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.
*****************************************************************************************************
8’18’’
In fiecare noapte obisnuiam sa ma rog ca imi voi gasi oamenii mei si in sfarsit am reusit… pe drumul cel deschis. Nu aveam nimic de pierdut, nimic de castigat, nimic ce ne doream inca, inafara de a ne face vietile niste opere de arta.
Traieste in viteza, mori tanar, fii salbatic si distreaza-te!
Cred in tara care era America si cred in persoana in care imi doresc sa ma transform.
Cred in libertatea drumului deschis si motto-ul meu ramane acelasi ca intotdeauna: Cred in bunatatea strainilor si atunci cand sunt in razboi cu mine insami, merg mai departe. Pur si simplu merg mai departe.
Tu cine esti? Esti oare in contact cu fanteziile tale cele mai intunecate? Ti-ai creat oare o viata proprie in care poti experimenta toate astea? Eu stiu ca am facut asta!
Eu sunt nebuna de legat… dar sunt libera!
