Ma grabeam spre o intalnire importanta si incercam sa cobor in fuga pe scarile de la metrou Lujerului fara sa ma imprastii pe gresia si asa alunecoasa. Noroc cu bocancii. Da, I was wearing boots! Cine a prins cel putin una dintre ploile torentiale ale acestei veri musonice, ma poate intelege pe deplin. Bocancii sunt alternativa viabila si fungus-free la cizmele de cauciuc pe 30 de grade Celsius. Zic io!
Zanganindu-mi bratarile metalice, manevrand umbrela, telefon, geanta, portofel si cartela de metrou cu mana nepurtatoare de bratari, am reusit sa ajung tanara si nevatamata pe peronul de unde trebuia sa iau metroul care ma ducea fix unde voiam sa ajung. Sau era teafara si nevatamanata? 😛 M-am reorganizat nitel, plasandu-mi umbrela temporar intre picioare, moment in care m-am dedublat doar ca sa ma vad dinafara in toata haiosenia mea. Ioana D’Arc calare pe matura se pregateste sa zboare catre cele noua mari si noua zari.
Vine metroul.
Se deschid usile.
Ma urc impreuna cu multimea asudanda si asteptanda.
Gasesc un scaun pentru a ma relaxa temporar noros.
In fata mea, usor spre partea dreapta mi se dezvaluie in fata ochilor povestea unei mame foarte frumoase pe care mi-o voi aminti de acum incolo ceva vreme. Sa fi avut undeva pe la 40 de ani. Imbracata lejer, asortat si cu ceva accente hippie. Ingrijita si zambitoare. Insarcinata cam prin luna a 7-8a. Insa ineditul expunerii incepe abia acum. Mamica nu era singura. Adica da, era impreuna cu bebele sau nenascut, daaaar, mai avea inca doi… copii fata de care se comporta tandru si ocrotitor, fix asa cum ar trebui sa faca orice mama. Mama cu burtica ei cea rotunda si orientata subtil in jos impreuna cu cele doua fetite ale sale au intrat in metrou si s-au agatat de aceeasi bara de protectie plasata in mijlocul vagonului.
Unul dintre calatori, care sa fi avut burta cam de aceleasi dimensiuni cu burtica doamnei, s-a ridicat galant si a invitat-o sa ia un loc. Doamna i-a multumit non-verbal si si-a manat copilele sa se aseze pe scaun, ea pozitionandu-se langa ele in picioare. Am avut un moment de cvasiiritare, gandindu-ma ca copilele ar fi putut sa o lase pe mama sa ia un loc, dar mi-am revenit repede amintindu-mi ca ceea ce spune mama intr-o familie de obicei e litera de lege si prin urmare fetele sale nu faceau altceva decat sa fie niste copii cuminti si ascultatori care isi protejeaza mama insarcinata neiesind din cuvantul acesteia.
Doua statii mai incolo spre Unirii, se elibereaza si locul de langa locul pe care stateau fetele inghesuite doua pe-un scaun mai ceva ca doua sardinute. Copila cea mare se bucura sonor si se muta repede pe scaunul proaspat eliberat. Atunci chiar ca m-am iritat de-a binelea. Intr-o fractiune de secunda, pustoaica pubera s-a prins ca ceva nu-i tocmai in regula cu imaginea asta si a intrebat-o pe mama sa: Vrei sa iei un loc, mami? in timp ce s-a dat inapoi langa sor’-sa.
Mama i-a aruncat un zambet recunoscator si mandru ca nu a trebuit ea sa ii spuna ca e cazul sa ii dea locul, ci s-a gandit de una singura ca o fata mare. Reinghesuita, sora cea mica a inceput sa protesteze in timp ce se juca pe telefonul mobil. Toate cele trei protagoniste aveau ochii albastri, just so you know. Mama a sugerat solutia salvatoare: ca mezina sa stea pe scaun, dupa care cea mare sa se aseze langa ea, urmata fiind de mama. 3 fete cucuiete + 1 bebe nenascut pe 2 scaune rosii de metrou.
Ce poate fi mai frumos? Pai ar fi ceva: faptul ca erau asezate intr-o adorabila scara a magarului, de la mic la mare, sau de la mare la mic, cum doriti. Zambeau si vorbeau despre banalitati atat de importante de familie.
La Eroilor au coborat.
Io nu.
Am ramas pret de 2 statii contempland sceneta pe care tocmai ce-o vazusem ca un martor ocular, caci nu stiu cati dintre partenerii mei de calatorie au vazut ceea ce vazusem si io. Si nu am putut sa opresc un gand care ma tot survola facandu-ma sa zambesc cu gura pana la urechi: this could be me in 10 years…
