Tag Archives: ploaie

Contraste suedeze

Contraste suedeze

Miercuri, 14. Ploo ca la balamucul lui Noe. Ala in care si arca s-a dus in ma-sa si animalele innoata in larg spre taramul linistii, fagaduintei si uscatului. Io ma fleoscai prin baltoace pe la Romana aproape cocotata pe umbrela. Vantul bate, bate, bate si-mi indoaie frumusete de umbrela dupa ce in prealabil o da peste cap. Agatata in continuare de umbrela-mi remodelata in forma de banana merg mai departe. Ioana merge intotdeauna mai departe.

Stockholm_by_lullaby_in_bw

Nu-s chiar in starea mea cea mai buna. Oleaca obosita, un pic iritata si cu mintile pline de ganduri mici care, asemenea ploii, nu par a-mi da pace. Suna telefonul. Coordonarea ochi-mana-ureche e in floare… ofilita la ora asta din asfintit. Gustul de zeama de ciorapi al cafelei baute in graba persista. Reusesc sa si raspund la telefon.

El. Jovial. Fasnet. Cald. Io. Tepoasa. Pleasca. Infrigurata. Ii marturisesc soptit ca ma bucur ca a avut o zi buna, ceea ce imi doresc si mie, poate intr-o alta zi. Imi zice ca a ajuns deja la cinema si ma asteapta. Bomban ceva indescifrabil chiar si pentru mine. Merg apasat prin ploaia deasa, incercand sa evit tsunami-urile urbane oferite in dar de soferii binevoitori, grabiti nevoie mare si cu tendinte de acvaplanare.

Dupa nici o suta de metri il zaresc pe balai la rascrucea Polona cu Dacia. Umbrela lui e dreapta si cu carouri. A mea nu. O vede si il bufneste rasul. Zambesc involuntar si ii promit ca daca mai rade de bananambrela mea il voi pali cu dansa. Brat la brat si spita la spita ajungem si in curtea cu pricina. Verdele intotdeauna e mai verde atunci cand ploo. Ati observat? Iarba iesita razlet dintre dalele mari de piatra ale potecii contrasteaza fain cu restul.

Lume multa. Prea multa. Daca-i gratis cu placere! Tot ceea ce imi doream este sa intru intr-un spatiu inchis cu o gloata bulucita in care mirosurile de statut, transpiratie si caine ud sa se amestece ametitor.

Proiectia de la 6 inca nu s-a terminat. Asteptam, doar ce-avem de facut… Imprejur oameni de toate varstele si sexele. Unii de la munca, altii de la scoala, cativa de acasa. Se formeaza o coada de alimentara langa una dintre usile de acces. Dupa vreo 5 minute de trecut de pe un picior pe altul Sesam se deschide si incep a iesi hoardele cinefile. Parca nu se mai opresc.

In zumzaiala foscaitoare difuza rasare un nea’ care se gandeste ca ar fi tare fain sa se apuce sa dezbata probleme de cuplu impreuna cu consoarta sa in mijlocul holului. Ea trebuia sa plece. El vroia ca ea sa stea. Ea nu statea. El tipa. Ea zambea. El tzatzaia. Ea il saluta de plecare. El se agita fara rost.

Intram. Au dat Dumnezeu si Elvira! Ne gasim niste locuri pe malul opus intrarii la care ajungem dupa ce escaladam ceva vecini de rand prea obositi sa ne faca nitel loc ridicandu-se in cele doua picioare din dotare. Ne asezam. Ne dam jos textila, ne parcam umbrelele si ne reducem la tacere atat pe noi cat si pe telefoanele noastre. In doo minute incepe filmul. Lumea forfoteste. Il zaresc fugar si pe individul pus pe cearta, fara de jumatate. Isi cauta impacientat un loc bun. Da’ bun sa fie da?

Se sting luminile. Incep reclamele. Se aprind pe rand… ul din fata niscaiva telefoane a caror lumina ar putea lejer lumina o tara in dezvoltare. Barbatul ia atitudine si aplecandu-se elegant spre duduia in cauza ii susura elegant ca lumina telefonului sau e cam deranjanta, asa ca i-ar fi recunoscator pe vecie daca si-ar baga telefonul in… tr-un loc intunecos care sa nu fie totusi sala de cinema. Duduia vadit ofuscata de indrazneala barbatului bodogane un pic, dupa care se conformeaza.

Nu trec cateva secunde si trei locuri mai incolo o alta duduie preia stafeta cu propriul sau telefon clipocitor. Barbatului i se umfla narile in intuneric si i se inrosesc urechile. Ii pun mana pe picior si il mangai usor. Se linisteste. Pe alocuri.

call-girl-poster

Incepe filmul. Call Girl. Suedia. Anii ’70. Socialism liberal. Pantaloni evazati. Muzica disco-psihedelica. Tufisuri generoase. Nuditate. Minoritate. Fete in centre de plasament. Prostitutie vs Politica. Prostitutie pe politica. Politica pe prostitutie. Exploatarea sexuala a minorilor. The usual.

Sunetul tigarii care se aprinde si din care tragi cu putere primul fum combinat cu muzica sacadata.

Scartaitul patului sexualizat asortat cu imaginea turturilor de cristal ai unui candelabru de hotel.

Tropaitul cizmelor cu toc ortopedic alaturi de sunetul leaganelor batute de vant.

Sampanie curganda si fard in exces pe pleoape si sani.

Bucle blonde, haine dantelate si unghii cu oja rosie cojita.

Fizionomii filiforme albe-albastri si burti guvernamentale buhaite.

Sonerii stridente de telefoane cu disc si scari in spirala.

Inocenta adolescentina si versatilitatea strazii.

Droguri, sex si rock’n’roll.

Centre de plasament in regim deschis si scoli de corectie in regim inchis. Ermetic. Fara limite si cu prea multe limite.

Staticul post-sex si fuga de/prin viata.

Tinerete nesabuita si maturitate perversa.

Jocurile din culisele politicului si discursuri patriotice pe sticla sau strada.

Judecata, prejudecata si viciu de procedura penala.

Matroane cu basma curata si asfalt plin de sangele justitiarului absolut.

Sfarsit. Ma ridic si ma indrept spre iesire cuprinsa de starea de claritate rationala pe care ti-o da un film bun. Ies in strada. Imi umplu plamanii cu aer proaspat. Nu mai ploo. Hai acasa, dragule! Hai!

Io(ana) si lana de aur

Io(ana) si lana de aur

Stimati cititori, transmit in direct… in efect o stire senzationala, de ultima ora, schimbatoare de vieti. Va invit sa luam parte impreuna la acest eveniment unic in viata unui fost masterand care il ajuta sa incheie in glorie o etapa a vietii sale: atunci cand dupa mai bine de 3 ani (ca sa fiu mai specifica 3 ani si 2 luni) reuseste sa isi ridice diploma de master de la institutia abilitata.

Doamnelor si domnilor, daca pana acum acest biet student (recte io) a auzit ca “Domnisoara, nu sunt diplome de la minister, ce nu intelegeti?”. Dupa depuneri de cereri de urgentare pentru obtinerea pretiosului docoment, dupa zile de furie si mirare in fata unui (alt) sistem romanesc (privat de data asta) care functioneaza cum vrea el, nu cum trebuie… acest student este pe cale sa isi vada visul cu ochii.

Oh diploma, diplomioara, cine-i cea mai masterata din tara? :))

Ma intreb oare cum arat in poza de pe diploma ca de cand am depus dosarul muuulta vreme a trecut. Probabil am o expresie similara cu cea din poza pentru diploma de licenta: plictisita si enervata de iuresul birocratic. Ce de amintiri frumoase am io cu partile administrative ale institutiilor de invatamant pe care m-am tot incapatanat sa le frecventez si sa le absolv!

Cel putin la licenta a fost de-a dreptul monumentala faza in care, dupa lupte seculare ce-au durat mai bine de 1 an, mi s-a adus la cunostinta ca “pozele dvs sunt prea lucioase… asa ca trebuie sa faceti altele!”. Ce faceeee? Studiem mai nou rezistenta materialelor din care sunt facute pozele si refractia luminii pe poze?! N-a fost chip sa ma impotrivesc sau sa ma lamureasca careva.

Asa ca m-am dus ca o studenta sarguincioasa, alergand, sa fac alte poze… nelucioase! Am gasit un pozar peste drum de facultate, dar in fata mea s-a nimerit o demoazela care trebuia sa isi ia timp si sa imi ia si mie timp ca sa se aranjeze de poza. Dupa vreo 10′ de retusuri s-a incumetat sa se lase capturata de aparat si pe urma dusa a fost cu tot cu pozele ei.

Pozarul m-a invitat sa ma aranjez si io… si a zambit cand am aruncat o privire in oglinda spunand: E bine asa! Drept urmare fata mea a fost blazata si plicitisita grav!

Tre’ sa revenim in prezent, dragilor! Pazea ca io urmez… numarul 11! Deja ma striga doamna din camaruta de la capatul salii de asteptare. “Numarul 11, sa vina numarul 11!” Ma ridic precipitata cu geanta, cu telefon si cu o papornita extra pentru transportat pretioasele docomente. Mai-mai ca o iau la fuga spre usa din spatele careia imi fusese strigat numarul ca nu cumva doamna sa se razgandeasca. In acelasi timp incerc sa imi extrag castile din urechi, sa opresc muzica si sa salvez draft-ul postului pe care tocmai il cititi.

Intru.

Liniste.

Minuscula incapere ma ducea cu gandul la ceva institutii occidentale, contrastand puternic cu holul in care tocmai imi petrecusem o ora in asteptarea… lanii de aur. Era galbena, fara doar si poate! Diploma mea de master. Io o asteptam pe ea si ea pe mine… intr-un catastif alaturi de alte diplome.

Doamna secretara care mi-a inmanat hartia cu fatau meu pe ea a fost, in mod surprinzator, foarte eficienta. Succinta in explicatii, clara in indicatii, lipsita de supraemotionalitati si rapida in operatiuni. Uau! Imi venea sa o intreb daca pot sa o ating ca sa ma asigur ca exista si nu visez, pentru ca experienta mi-a scos in cale pana acum doar secretare obosite, urlatoare si impiedicate cortical.

Oare era posibil sa mi se intample doua minunatii intr-o singura zi? Pare-se ca astrele, asemenea picaturilor de ploaie se aliniasera in favoarea mea.

Dupa ce am privit-o desfasurandu-se in plina forta, am urmat intocmai toate instructiunile, pentru ca in final sa fiu pusa fata in fata cu o hartie cartonata galbena cu o latura taiata ondulat si moaca mea undeva in stanga sus. Ce expresie aveam in poza aia va/ma intrebati? Pai as spune ca aratam ca un infractor asiatic proaspat trezit din somn: ochii mici si migdalati, buze mari care nu schitau nici cea mai vaga urma de zambet si privire amenintatoare.

Imi aduc aminte vag ca pozele le facusem undeva dimineata in timp ce ma fugaream sa-mi depun dosarul, asa ca expresia faciala descrie perfect starea mea din acea zi. Dupa ce am studiat-o atent, ca nu cumva sa se fi strecurat vreo eroare care m-ar forta sa mai interactionez cu institutia care mi-a eliberat-o, si am rasuflat usurata ca nu am gasit niciuna, am bagat-o in papornita tiitoare de hartii importante.

Am iesit victorioasa din incapere, multumindu-i (pe merit) doamnei care ma ajutase, si mi-am recuperat si umbrela pe care o uitasem in sala de asteptare. Si lumea a incetat sa mai fie asa cum fusese. Eram brusc mai invatata… cu acte in regula. In loc sa beau in cinstea mea, m-am plimbat prin ploaie de colo pana colo, dupa care acasa.

Si-a fost bine…

Chestii care ma irita…

Chestii care ma irita…

…la culme de mi se zbarleste parul pe spate mai ceva ca unui punker si mi se inroseste pielea par sa fie destule in ultima vreme. Chestii si oameni. Specimene mai precis.

Azi de dimineata, de exemplu, in drumul meu ritualic spre hranit de matza, in timp ce ma aflam in 85, dau sa ma ridic si sa ma indrept spre prima usa. In fata mea o tanti negricioasa, cu cercei cu motive indiene (nu ca ar fi fost indianca sau ceva) si o pelerina albastra.

O intreb, din spate spre fata (ei) incet (sa n-o sperii sau ceva) pe un ton calm si respectuos traditionalul:

Coborati la prima?

Ea, tanti, fara sa se intoarca macar mormaie un:

Normal, din moment ce ma aflu aici (respectiv in fata usii).

Avand castile adanc bagate in urechi, reaching for my internal ear, ma stramb in semn de Wha’?! si o intreb din nou:

Poftim?

Nu a dorit sa imi repete replica, probabil ca o uitase in timp ce eu am facut cat de cat legatura si mi-am dat seama ce dorea sa imi comunice cetateanca.

Ca este teribil de deranjata de tupeul de care am dat dovada prin intrebarea adresata, mai ales intr-o dimineata atat de posomorata, in care domnia sa probabil se gandea la noi modalitati de a comunica despre existenta sa mohorata si posaca.

Am inteles, esti trista! Viata e grea, omatu’ inca nu e deloc, doar un pic de strop, da’ tine de tine sa o faci sa fie mai buna (pe ea, viata that is).

Ma amuza pana la iritare oamenii care isi gasesc motivele cele mai puerile pentru care sa se comporte ca niste cizme umane. Unul ar fi, in cazul asta probabil, vremea urata de afara. Asa si? Ploua? Si? Asta inseamna ca trebuie sa te apuci sa arunci priviri cu sageti de foc in stanga si in dreapta sperand ca se va insenina? Io stiu ca oamenii o iau razna de la vreme la schimbarile dintre anotimpuri, dar mai ales cand e foarte cald afara si simt ca ii apuca toti dracii.

Dar oare nu putem fi indeajuns de intregi la trup, suflet si minte incat sa facem fata schimbarilor meteo? Io una stiu ca pot chiar daca am zile in care imi vine sa ma tot intind in pat ca o matza fara vreun chef de a ma duce la munca.

Si ma mai dispera oamenii care din ratiuni de urcare pe scara sociala rulanta (a.k.a. parvenitism), afiseaza niste reactii demne de familia regala.

Pe bune?

Nu ne mai putem bea cafeaua decat cu degetelul mic erect in aer.

Nu acceptam intalniri decat cu CEOi de companii.

Mergem doar la Pascucci cu geanta Gucci dand din buci. Mama ce de rime scot! Bestial! Imi place de mine in hainele mele medium brand.

Purtam numai chiloti La Perla cu siraj de perle, cum altfel? 🙂 A caror forma sa se afunde in scaunele de piele (de crocobaur) ale Cayenne-ului proprietate (im)personala.

Invesmantata nu in blanuri ca Venus, cu in designer’s haute couture clothing unicat si incaltata cu Jimmy Choos stilettos.

Cu saiba Bvlgari pe dest, dar nu din aia de are tot melteanul, ci cu pietricele si trei feluri de (h)aur. Retineti: h-ul intotdeauna e mut! 🙂
Si o zgarda asortata care atarna greoi de gat. Noroc cu ea ca mai coboara nasul un pic de pe sus.

Do not get me wrong! I love Gucci, Cayennes, designer’s clothing, Bvlgari (unele bijuuri) si Jimmy Choos. Dar, imi plac si mai mult oamenii care stiu sa le poarte fara a sfarsi de a fi purtati de marcile de pe ei. Purtati cu nasul pe sus, pretentii exagerate si zambete cocky de upper-class.

Imi plac oamenii care nu se transforma irecuperabil dpdv uman doar pentru ca poarta o bratara de la Tiffany’s sau vreo ciubota de la Alexander McQueen. Care continua sa fie oameni si sa constientizeze si prezenta celor din jur, care nu poarta aceleasi brand-uri. Care stiu sa se bucure de o conversatie buna fara sa evalueze financiar situatia persoanei din fata facandu-i un inventar al marcilor purtate.

Oamenii cei mai frumosi sunt aia care desi sunt branduiti din cap pana in picioare stiu sa le poarte cu stil, in vreme ce stiu prea bine ca haina conteaza. Aia in compania carora nu te apuca brusc migrene de la aerul care le ventileaza creierul. Aia care zambesc, nu ranjesc mojic. Aia care nu se comporta ca niste maimute imbracate in Louis Vuitton. S-ar putea totusi sa jignesc maimutele la faza asta, asa ca dragelor imi cer scuze in avans. 😉

Si ma mai enerveaza meschinaria. La greu. Care se poate manifesta in diverse si inedite forme scalambaite. O forma care imi pune capac e cea de meschinarie sugarcoated in bunatate. Pentru ca at the end of the day unii oameni se transforma in primate atunci cand vine vorba de bani. Avarul lui Moliere sau Mos Costache Giurgiuveanu al lui Calinescu ar avea ce invata cu siguranta de la urmasii lor contemporani.

Si-asa m-apuca o greata de fiecare data cand am de-a face cu oameni din astia care se manifesta inclusiv visceral. Adica pe bune! Imi vine sa vars! Culmea e ca unii dintre ei chiar se cred filantropi si generosi. Ce ti-e si cu proiectia asta, dom’le!

Lista ar putea continua la nesfarsit, dar acest post si-a atins deja scopul si anume acela de a ma relaxa un pic si de a ma decoji de toate fetele posace si specimenele parvenite si meschine care ma acopereau tinandu-mi oarecum de frig pe vremea asta ploioasa… I’m not very happy when it rains, unlike Shirley Manson! 🙂

Imi place…

Imi place…

sa rad cu gura pana la urechi pana ma dor falcile, imi lacrimeaza ochii si am febra musculara la burta

….sa ma uit la lume atunci cand ea nu se uita la mine mai ceva ca un voyeur

…..sa alerg prin ploaie in timp ce ma balacesc prin baltoacele urbane

……sa ascult aceeasi piesa fara sa ma plictisesc, ba chiar pana ajunge sa ma incante si mai mult

…….sa ma cocolosesc noaptea in pat cu perna botita intr-o forma nedefinita, dar atat de confortabila

……..sa visez mult si divers si in zile cu soare, dupa-amieze cu ploaie si nopti cu luna plina

………sa ma joc ca o prescolara nastrusnica care tocmai a fost scapata din vedere de parinti

……….sa vorbesc pe limbi stalcite cu vietatile latratoare, miorlaitoare sau ciripitoare

………..sa scriu mult si dens despre lucruri simple si marunte

…………sa pornesc in cautarea mea si sa ma distrez de minune pe drum

………….sa imi pun semne de intrebare despre viata, lume si sens pentru ca in final sa descopar altele noi

…………..sa conduc lumea in lupta pentru constientizare si sensibilizare mai ceva ca Ioana d’Arc

……………sa revad filme doar ca sa ma pun la incercarea descoperirii de noi semnificatii

……………sa mananc bunatati cu incetinitorul pentru a nu scapa din papile nici o farama de savoare

…………….sa citesc o carte buna in lumina naturala , facuta acordeon in fotoliul meu preferat

……………..sa ma rasfat avand grija de mine si de cuibul meu in solitudine si intimitate absoluta

………………sa privesc analitic la documentare pe teme sociale care mai apoi sa ma bantuie pana le pun pe hartie

……………….sa petrec ore in tacere alaturi de oameni de care nu ma leaga cuvintele neaparat

………………..sa ma stramb la mine in timp ce imi fac poze din plictiseala

…………………sa traiesc in felul meu, vazand realitatea prin ochii mei strabisti si sufletul-mi hoinar

………………….sa ma contrazic atunci cand stiu ca am dreptate, dar sa predau armele atunci cand dreptatea deja nu mai conteaza

…………………..sa ma tin de mana cu un om pana cand ne transpira palmele si se fac lipicioase de la atata drag

……………………sa cant cat ma tin plamanii in timp ce sunt purtata cu 200km/h pe sosele nebanuite

…………………….sa dau de banuit oamenilor care tin musai sa ma citeasca ca pe o carte deschisa

………………………sa zvacnesc

……………………….sa iubesc

…………………………sa ametesc

…………………………..sa intineresc

……………………………..sa rosesc

………………………………..sa incetinesc

…………………………………saescescu