Tag Archives: proteste

Noi suntem poporul

Noi suntem poporul

Pe 7 august 2016 m-am intors acasa dupa ce plecasem pe 31 ianuarie 2015 in cautarea unui nou sens in Marea Britanie.

Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri ca dupa ce mi-am recuperat bagajele si m-am strans in brate cu ai mei, drumul spre casa parinteasca mi s-a parut cum nu se poate mai firesc.

Era ca si cum plecasem cateva zile si ma intorsesem, nu mai bine de 6 luni. Eram plina de bube, semne ale frustrarii care imi iesea prin piele la propriu, dar aveam si convingerea ca se vor domoli si ca incetul cu incetul ne vom regasi linistea.

Omului meu i-au mai trebuit 7 luni pana cand sa mi se alature. Luni de tranzitie si cumpatare a dorului.

Plecasem cu gandul sa incercam sa traim inafara si sa vedem ce iese. Ne interesasem, ne sfatuisem si ne facusem o imagine care sa ne propulseze fix in directia dorita.

Noi am facut parte din diaspora.
Noi am ras ori de cate ori am vorbit pe Skype cu cei dragi.
Noi am plans de dor si jale cand totul ni se parea prea strain si stingher.
Noi am facut haz de necaz si ne-am ridicat moralul reciproc spunandu-ne ca o sa fie mai bine.
Noi am decis sa ne intoarcem acasa sa ne facem cuib, luand exemplul porumbeilor care facusera fix asta cat timp ‘nu a fost nimeni acasa’.

Aseara Piata s-a umplut de romani veniti din toate colturile Europei, sa isi spuna of-ul. Romani care au trecut si trec inca prin aceleasi stari de migrant pe care il mistuie dorul de casa la fel de mult cum il macina indignarea in raport cu mersul lucrurilor in Romania.

Ordinul a maturat cu noi toti pe jos intr-un fel sau altul. Fie ca a fost vorba de tunuri de apa, bastoane pe spinare sau gaze lacrimogene.

Am plecat din Piata fix cu 5’ inainte ca jandarmii sa ia cu asalt protestatarii de langa girafa, loc unde statusem si noi. Fierbeam de furie si neputinta in timp ce imi simteam ochii iritati si gatul ragusit de la cat strigasem.

Dupa ce am ajuns acasa nu am putut sa ma culc asa ca am citit tot ce se postase pe tema protestului. Pe masura ce citeam imi era din ce in ce mai clar ca daca nu continuam sa iesim in Piata o sa ne fie luate toate drepturile rand pe rand.

Astazi de dimineata cand m-am spalat pe fata ochii inca ma usturau. Mi-am facut o cafea si am verificat din nou media pentru update-uri. Asa am dat peste documentarul celor de la Recorder, ‘Nu e nimeni acasa’, care spune povestea unei familii care s-a hotarat acum sa plece in Marea Britanie.

Asa cum hotarasem si noi. Si am trait fiecare moment din documentar pentru ca traisem de fapt fiecare moment pe propria piele.

Am plans in hohote de furie, de tristete si de neputinta. In oamenii aia plecati din tara s-a dat cu lacrimogene. Am fost tratati ca niste infractori. Batuti si gazati.

Am spus ca am plecat din Romania ca sa ma intorc. Cu alti ochi, cu alta minte si cu alte stari. Am plecat din Piata, dar ma voi intoarce.

Nu plecam!
Nu plecam!
Nu plecam!
Nu plecam!
Noi suntem poporul!

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Nu ma dau inapoi de la a declara sus si tare catre cine e dispus sa ma auda ca dintre toti copiii cu care am lucrat, am o predilectie, ca nu ii prea pot spune preferinta, pentru copiii furiosi.

Psihanalitic vorbind, copila furioasa ce-am fost ieri se ascunde in adultul responsabil si in cautarea calmului de azi.

Prin urmare, furioasa la furiosi trage. Va zic drept ca io fac casa buna cu furia mea, pentru ca imi serveste la multe lucruri in viata asta.

De la a ma monta energetic launtric in diferite directii zamislite de mintea-mi cea de pe urma, pana la a imi permite sa descarc emotii reziduale pe care io nu am putut/vrut sa le dau la o parte pana in prezent.

Astfel incat, atunci cand lucrez terapeutic cu vreun pui de om pe furie, nu uit niciodata sa-mi pun manusile in prealabil. Caci demersul nu este tocmai unul simplu si e nevoie de un mediu mental antiseptic.

Mai mult decat atat, nu imi propun niciodata sa-l lepad de furie pe micul meu client, precum preotul l-a lepadat de Satana la botez. Caci psihoterapia, dragii mei, infaptuita fie cu adulti fie cu copii, este un act voluntar si consimtit, nicidecum din oficiu, ca asa e bine si frumos.

Umbla vorba prin literatura de specialitate ca orice comportament pe care il desfasuram in mod sistematic (des), cat si sistemic (in interiorul unui sistem) serveste unui scop constient sau inconstient. De cele mai multe ori are in vedere satisfacerea unei nevoi mai mult sau mai putin bazale si merge mana-n mana cu legaturile semnificative de atasament (copil-parinti).

M-ati putea chestiona, si pe buna dreptate, la ce ar putea servi furia in general si cu atat mai mult, cu ce l-ar putea ajuta furia pe un copil care de abia a luat contact cu viata?

Si v-as raspunde ca beneficiile furiei la copii, mai ales cei prescolari, sunt nenumarate. Primul la care ma duce gandul este (re)dobandirea controlului in raport cu lumea inconjuratoare.

Care este primul lucru care va vine in minte cand va ganditi la copii?

Inocenta?

Neajutorare?

Un bot de om care trebuie protejat?

Eh, pentru ca desi suntem esentialmente diferiti suntem de fapt foarte asemanatori in proiectie & protectie, caci in calitate de parinti simtim nevoia, absolut fireasca de altfel, de a ne proteja copiii. Numai ca de cele mai multe ori sfarsim prin a incerca sa-i protejam inclusiv de ei insisi, ajungand peste 10 ani fata in fata cu un adolescent reactiv si dependent de parinti pentru savarsirea reglarilor sale emotionale.

Din parinti supraprotectori, ies copii care isi doresc sa fie lasati sa faca lucruri de unii singuri.

Neputinta si sufocarea parentale nasc in copii revolta si furie. Absenta emotionala sau fizica a unuia dintre parinti sau a ambilor, de asemenea. Abuzul fizic, emotional sau sexual inca si mai si.

Deci, furia apare ca solutia salvatoare a unui copil a carui unica dorinta devine, nu sa primesca in dar de la Mos Craciun o masinuta sau un animalut de plus, ci nitica libertate, control si furie pentru a face fata experientelor de viata trecute.

Inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, io sunt mic (si prost) tu fa-ma mare (si destept), io sunt slab (si neputincios), tu fa-ma tare (si puternic).

Io sunt mic, tu fa-ma mare, mare neagra de uitare…

M-am inhamat la scrierea asta cu inima lipsita de manie, caci sufletul mi-a zburat catre copiii nascuti si nenascuti din (viitori) parinti furiosi, tineri maniosi.

Care mi-a fost ratiunea creatoare? Simplu: mi se pare firesc ca in contextul in care iesi din adolescenta, era a revoltei si furiei impotriva a tot si toate, si te indrepti cu pasi moderati spre adult-life cu ale sale pietre de incercare, sa-ti asumi ca va trebui ca pe drum sa mai lasi oleaca de revolta pe la (H)usi, pe la feresti (cu f mic sau V mare) actionand ca un activist familist.

Nu antichrist, teoctist, comunist, trist.

Viata unui tanar manios presimt ca este pe cale sa se schimbe semnificativ, caci inima sa a fost recent populata cu un suflet mic de fata… a tatii.

Sa-ti traiasca frumos si linistit pana la varsta in care poate alege pe cont propriu sa se nelinisteasca.

Sa-ti creasca cu muzica buna pe care o face tac’-su impreuna cu Luna Amara si versurile revoltate de poezie post-moderna ridicatoare de semne de mirare si par pe sira spinarii.

Sa ajunga sa-ti guverneze actiunile si sa-ti fie soare si luna, caci acum e singura care conteaza pentru parintii sai.

Si sa ai puterea si totodata intelepciunea sa nu-i arunci in spate revolta si furia care nu-s ale ei, caci, crede-ma, le va dezvolta singura si fara ajutor pe ale ei, care-i vor fi mult mai autentice si mai de folos…

Protestul duminical

Protestul duminical

Erau deja doua ore trecute de amiaza. Cerul gri tinea companie norilor de toamna. Oameni, majoritatea trecuti de cea de-a doua tinerete se indreptau grabiti sau neobisnuit de molcomi catre o destinatie numai de ei stiuta. Ma grabeam teribil. Urasc sa intarzii, cu atat mai mult cu cat asteptasem cu nerabdare evenimentul.

Asa ca goneam pedestru spre statia de autobuz care avea sa ma duca in Piata Presei Libere. Am ajuns la locul de asteptare R.A.T.B.-ista si asteptam in timp ce privirea mi se plimba de jur imprejur. Mi se parea mult prea populata zona pentru o duminica de noiembrie, dar poate asteptarile mele erau un pic prea idilice. N-a trebuit sa zabovesc foarte mult ca autobuzul a si sosit. Aglomerat. Multa lume mergea spre Piata Presei.

Poate pentru ca era final de targ de carte si voiau sa prinda pe ultima suta de metri vreo editie livresca speciala. O tipa, nici doamna, nici domnisoara, dar nici tanti se incapatana sa stea in dreptul usii de la mijloc, parand a nu o deranja faptul ca la fiecare deschidere era un pic… stransa cu usa, la propriu. In timp record deja eram fata-n fata cu cladirea care aduna mai multe trusturi media, cat si cu statuia post-moderna din fata edificiului.

Nici nu apucasem bine sa ma obisnuiesc cu Lenin-ul contemporan, cu multitudinea de maini care cereau ceva (numai ele stiu ce!), sau cu constructia mana-picior rosie, ca m-am trezit uitandu-ma lung la o alta sculptura un pic cam prea abstracta pentru gusturile mele in materie. Era frig si lumea incepea sa se adune intr-o forfoteala ca inainte de o manifestare mareata.

M-am dus sa-mi iau un tricou si o pancarta. Am ales-o pe cea care spunea: “Vrem jurnalism etic!”. Nu stiu exact de ce m-am dus fix spre ea. Nu era nici mai colorata decat altele, si nici nu avea bat de sustinere. Dar mi-a placut tare mesajul. Sunt o fana a eticii in diverse domenii. Cat si a oamenilor care daca tot s-au adunat sa faca o treaba, stiu ca trebuie sa o faca cu responsabilitate si perseverenta.

Nu-i mai vazusem pe multi dintre oamenii prezenti de mai bine de un an, cand protestam de zor in fata Guvernului pentru modificarea legii care incrimina violenta domestica in sensul aprobarii unui ordin de protectie pentru victime, examinari I.M.L. gratis si cresterea numarului de adaposturi pentru victimele violentei.

Fete noi si fete vechi, toate la un loc stiau de ce se afla laolalta. Ca sa protesteze cu voce tare la adresa mass-media care transforma pe zi ce trece fiecare stire de violenta impotriva femeii intr-o poveste senzationala, normalizand-o prin simplitatea analizelor in direct, sau prin punerea sub acuzatie publica a victimelor actelor de violenta. Ne-am foit, ne-am (re)organizat si cu o oarecare timiditate in ganduri si simtiri am demarat protestatar.

De la o portavoce au inceput sa curga prin aerul rece de toamna bucati din manifestul realizat de organizatiile gazduitoare. Oamenii erau asezati intr-un semicerc cu mime grave la auzul diverselor modalitati in care mass-media prezinta actele de violenta impotriva femeilor.

De la talk-show-uri in care victimele infractiunilor de gen sunt disecate si judecate, la show-uri de divertisment care profita de disponibilitatea exacerbata ale unor femei pentru a face audienta, la ziare care catalogheaza crimele din cuplu drept “crime pasionale”, pana la promovarea femeilor in media ca ficusi (si imi permit aici sa adopt cu drag sintagma folosita de Andreea Molocea de la Centrul Filia).

De indata ce s-a deschis rana purulenta a lipsei de etica in jurnalism, au inceput sa tasneasca si exemplele de emisiuni in care audienta era motorul investigatiilor jurnalistice, nicidecum realitatea obiectiva. Pe langa toate cazurile de abuz in familie, hartuire stradala, hartuire la locul de munca, pe care mass-media romaneasca le relateaza cu normalitate si un pic de umor, exista si satirele unor publicatii saptamanale care incearca o abordare pseudointeligenta, dar de fapt la fel de sexista, scriind cu mult “umor” despre niste evenimente cum nu se poate mai serioase cu care se confrunta societatea romaneasca a zilelor noastre. Si mai cu seama femeile dintr-insa.

Jurnalismul, independent de forma sa de manifestare, ar trebui sa respecte o serie de principii, nicidecum sa satisfaca exclusiv dorinta de circ si senzational ai patronilor de trusturi mass-media. Ar trebui! Si uite asa treceau minutele si protestatarii isi dadeau frau liber glasurilor in militarea pentru stiri corecte, show-uri care respecta femeile si editoriale care sesizeaza opinia publica cu privire la infractiunile de gen, nu le satirizeaza.

Pe masura ce auzeam oamenii din jurul meu vorbind despre experiente personale legate de violenta, cat si despre chestiuni de principiu, zvacul de a merge spre portavoce crestea. Asa ca am intrerupt semicercul si m-am dus sa le povestesc si io oamenilor ce ma doare. Si atunci nu puteam sa ma gandesc decat la lipsa de etica a jurnalistilor doritori de senzational care ademenesc victimele actelor violente sa dezvaluie cat mai multe informatii publicului telespectator, independent de necesitatea pastrarii confidentiale ale unor aspecte.

Rezultatul de cele mai multe ori este supraexpunerea victimelor, judecarea acestora si generarea fenomenului de retraire a experientei traumatice. Totul in numele obtinerii unui reportaj cu toate datele si sangele victimei in platou (va rog!). Si am mai tinut sa ma duc si spre cei care se presupune ca trebuie sa formeze specialisti in domeniul masurilor de asistenta si protectie pentru victimele violentei.

Si sa mentionez ca titlul universitar nu va justifica niciodata adoptarea unui punct de vedere eminamente personal si sexist cu privire la femeile care “si-o cauta cu lumanarea”, care “ar trebui sa stie cum sa urce in lift” sau care “n-ar trebui sa umble noaptea teleleu pe strazi”. Cu atat mai mult cu cat emitentul acestor aberatii afirmatii este autorul unor lucrari de victimologie.

Dupa mai bine de doua ore de furtuni cerebrale intre barbatii si femeile de la protestul organizat cu ocazia zilei internationale impotriva violentei asupra femeii (da, au fost si barbati prezenti!), aerul parca devenise mai proaspat si usor de respirat. Ne externalizaseram toate nemultumirile, doleantele si frustrarile de pe urma modului in care mass-media romaneasca alege sa prezinte cazurile de violenta impotriva femeii.

Si doar atunci am putut fi liberi… in Piata Presei Libere.