Tag Archives: relatii

Jul19

Pământ și cer

Posted on by
Pământ și cer

E o sâmbătă molcomă de iulie. Nici prea cald, nici prea răcoare. Eu acasă. În căsuța cu steluțe. Căsuța lui mami și a lui Dimi.

Dimi e cu tatăl lui. Probabil făcând chestii de băieți. Unul dintre lucrurile pe care nu îl pot învăța pe flăcăul ăsta al meu este cum să fie băiat… Cum să devină bărbat. Adică pot, cu anumite limitări.

Dar nimic nu se compară cu trântele pe care le are cu taică-su.

Cu exersatul curajului atunci când frica te furnică prin burtă.

Sau cu surubăritul diverselor chestii care au… suruburi.

Cu mine, Dimi învață altele.

Cântăm împreună la instrumente muzicale pe care nici unul dintre noi nu știe să le folosească cu virtuozitate.

Ne maimuțărim și ne jucăm ‘de-a’ orice.

Dansăm fiecare în legea lui.

Ne învârtim.

Vorbim verzi și uscate.

Facem puzzle-uri…

Și uite că ajung, pâș-pâș și la subiectul prezentei scrieri.

De dimineață, pe la amiază, cum îi șade bine oricărei dimineți de sâmbătă, m-am apucat să îi fac ordine în jucării pruncului. Și am dat, din nou, peste acest puzzle, pe care pur și simplu îl iubesc. Aș zice că e mai cu seamă jucăria mea decât a lui. Se numește ‘Land & Sky Puzzle’ și este făcut de cei de la Lovevery, o echipă tare faină de olandezi (și probabil nu numai) care gândesc jucării cu sens pentru copii mici. Să le scriu că mă joc si eu cu jucăriile lui fi-meu? Cred ca deja au testat câteva dintre jucării și pe adulți.

Mă nimeresc uitându-mă prelung la formele, culorile, marginile și contrastele lui. Mă fascinează. Și gândul mi se duce la relații semnificative pe care le avem în viața asta finită, care ne fac să ne uităm plini de curaj spre infinit.

Suntem cu toții niste pătrate, cercuri și triunghiuri care îmbină cel puțin două tendințe opuse care cumva, cu trecerea timpului și-au exersat dreptul de a coexista într-o oarecare armonie înlăuntrul nostru.

Sau poate nu suntem chiar așa trași la linie. Încadrați perfect în noi înșine. Poate suntem făcuți din părți și goluri, sau din părți care se îmbină bine, sau din părți care încearcă să fie în regulă, însoțite de ceva gol care le pune uneori în tensiune.

Și cum ședem noi așa, în noi înșine, încercând să dăm un sens propriei existențe, precum niște sihaștrii, închiși fiecare în chilia lui, apare cineva, care ne atrage, cromatic. Valoric. Cu ceva. Iar acel ceva pe care îl vedem în persoana din fața noastră îl avem în noi. Fie el bun sau rău. Conform normelor, sau total rebel. Cu sens, sau aparent lipsit de orice noimă.

Și atunci începe tumultul nostru relațional. Vrem să îi facem loc celuilalt în noi. Dar ceea ce am încercat până să ne apară această realitate a fost să ne populăm interiorul cu tot soiul de acareturi care să ne definească.

Suntem proprii noștri designeri de interior de ființă. Și rareori alegem minimalismul. Aș tinde să zic că suntem maximaliști prin definiție. Noi oamenii. Interioarele golașe în care se aud puternic ecourile propriilor gânduri nu ne priesc. Ne tulbură. Așa că mai punem o plantă, o pisică, un covor texturat, o cutie, și tot așa.

Numai ca atunci când ne pomenim cu musafiri care se transformă încetul cu încetul în parteneri de interior, trebuie să le facem loc. Să le facem loc în ființa noastră. Adică să înființăm o relație în care să le dăm niște șanse unul celuilalt. Să fim împreună. Cu adevărat. Și să vedem unde ne duce acest împreună.

Împreunarea are întotdeauna ceva în comun, independent de cuplu.

Are iubire.

Multă iubire.

Și prin asta se subînțeleg respectul, grija, compasiunea, dragul, prietenia, omenia, blândețea, tandrețea, erotismul, eroismul, gingășia, ghidușia, umorul, stângăcia, integritatea, sinceritatea, dreptatea și ce mai este important și definitoriu pentru dragostea fiecărei perechi.

Câteodată, izul unei noi relații ne prinde goi-pușcă. Și nu neapărat pentru că așa am fi noi din născare, ci pentru că așa am rămas după relația anterioară. Pustiiți. Însingurați. Nesiguri. Făcuți scrum și praf. Și nu din ăla de stele.

Nu poți aspira să fii într-o relație cu cineva dacă ceea ce simți tu cu preponderență este durere, pentru că nu vei face altceva decât să-l contaminezi și pe cel de lângă tine cu această mare neagră de uitare, vorba celor de la Luna Amară.

Așa că din valuri trebuie să arzi tu singur, precum un catafalc din crengi pe care îți șade trupul persoanei care ai fost în relația anterioară și pe care îl lansezi pe mare să își găsească liniștea. Marea să stingă focurile mistuitoare care nu au făcut altceva decât să distrugă părți din tine. Și numai după acest ritual, poți să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e acolo în goliciunea aia asurzitoare.

Cine mai ești.

Ce mai simți.

Ce mai vezi.

Ce îți mai dai voie să auzi.

Ce mai vrei.

Ce mai poți.

Ideea e să te uiți în oglindă. Dacă ai acoperit toate oglinzile din casă, ca la priveghi, descoperă-le ca să te poți descoperi pe tine. Tot tu ești. Promit. Chiar dacă nu te prea simți ca tine însuți, ești acolo.

În vid, dar nu pentru mult timp.

Și părțile din tine care au sau nu sens pentru tine sunt împrăștiate precum niște piese de puzzle pe care trebuie să vezi ce loc le găsești ca să îți fie bine cu tine. Dacă ție nu îți este bine, nu ai cum să te aventurezi să iubești un altul.

Evident că iubirea vindecă, dar trebuie să începi cu iubirea de sine.

Un pic.

În fiecare zi.

Cu disciplină.

Cu grație.

Cu recunoștință.

Că ești.

Că respiri.

Că simți.

Că speri.

A alege să fii într-o relație cu cineva înseamnă a îți asuma că în fiecare zi va trebui să încerci activ să te sincronizezi, să te echilibrezi și să te calibrezi cu omul de lângă tine.

Să fii sus atunci când el e jos.

Să fii tăcut, atunci când el e zgomotos.

Să fii bucuros atunci când el e bucuros.

Și nu să le disimulezi sau să renunți la cine ești și la ce simți pentru cel de lângă tine, ci să fii dispus să te simți și așa. Și evident, ca într-o oglindire imediată, vei vedea ca cel de lângă tine îți va răspunde. Cu ceea ce ai tu nevoie. Atunci când ai tu nevoie.

Și dacă n-o fi așa, nu înseamnă că trebuie să renunți sub justificarea nepotrivirii de caracter.

Vorbește. Comunică mult și des. Despre tot și toate. Despre ce simți că vine din partea lui/ei. Despre ce ai avea nevoie. Despre ce îți face sufletul să tresară. Despre visurile pe care le ai tu pentru tine, dar si despre cele la care jinduiești împreună cu partenerul tău.

Omul de lângă tine nu are de unde să (te) știe dacă tu nu i te arăți.

Prin vorbe.

Prin fapte.

Prin gânduri rostite.

Prin simțiri împărtășite.

Fiecare relație care are o bază solidă, are multe pietre de căpătâi. Cam la fel de multe ca pietre de încercare. Fiecare cuplu și le știe pe ale sale. Și poate nu le spune în gura mare. Dar ceea ce fac împreună, este să continuă să trăiască împreună trecând prin ceea ce le pune viața în față.

The only way out is through.

The only way in someone’s heart is through.

Echilibrul unei relații nu se atinge stând nemișcați precum niște stane de piatră, ci prin mișcare. Împreună. În aceeași direcție. A house divided cannot stand. Doar împreună la bine și la greu. Cât despre forma de încadrare socială a oricărei relații, aș zice fiecare cum își dorește. Ceea ce este cu adevărat important se simte în privirea pe care vi-o aruncați seara la culcare și în momentul în care deschideți ochii dimineața.

Și da, toate astea mi-au fost inspirate de acest puzzle. Relațiile sunt niște puzzle-uri ambulante. Nu știi niciodată ce îți mai rezervă, dar constanta este fără doar și poate iubirea. Dacă iubire e, restul se face. Cu intenție, dorință și disciplină.

Dec9

Mos Nicolae, ursul si sensul vietii

Posted on by
Mos Nicolae, ursul si sensul vietii
Un Mos foarte drag mie i-a pus in ghetute lui Dimi cartea ‘Ursuletul de plus si animalele’. Inainte de a i-o da pruncului, muma-sa cuprinsa de curiozitate si sete de noutate, a savurat-o din scoarta in scoarta.
Sambata dimineata.
Pe ploaie.
Pe marginea patului. Inainte de plecare.
Cu fiecare pagina pe care o dadeam ma simteam din ce in ce mai ursoaica de plus.
Peticita…
Prespalata…
Ponosita…
Deznadajduita…
Desi aparent nu aveam vreun motiv, caci ma pregateam sa plec in cautarea mea. Am plecat… M-am cautat… Si m-am gasit… Intr-o oglinda de hotel. La 3 dimineata. Nu m-am mai vazut atat de clar printre lacrimile care imi siroiau pe obraji si rimelul scurs de mults vreme. Ochii spun povestea pe care mintea vrea sa o nege, iar gura incearca din rasputeri sa o rationalizeze.
Ursuletul de plus pleaca la drum in cautarea sensului pe lumea asta. Si se intalneste, asemenea unui erou de basm, cu diferite personaje, care ii vorbesc cert si raspicat despre sensul lor in viata, si cand il intreaba despre sensul vietii sale, iar ursul zice ca nu stie, ii spun, din nou, scurt, ca e degeaba pe lumea asta, daca habar nu are care ii este sensul vietii.
Oare nemtii care or fi scris povestea asta sunt fani Viktor Frankl? Or fi facut Auschwitz-ul impreuna? M-am dus prea departe cu umorul negru? Scuzati-mi franchetea acida. Asa mi se intampla cand sunt un pic suparata pe mine. Ma avant in iuresul cuvintelor taioase, printre care ma invart precum o testoasa ninja pe Magneziu de 1000. Crounching tiger, hidden dragon style.
Intotdeauna mi-a fost simplu ca ‘buna ziua’ sa spun de ce sunt pusa eu pe pamantul asta. Cum spunea un fost elev de-ai mei sunt ‘doamna cu multe certitudini’, iar asta era una dintre ele. Si inca este. Sunt un om care vrea sa faca bine de jur imprejur. Cum poate. Cum stie. Cum e mai potrivit pentru cel caruia i-l daruieste. Binele.
Vad binele din oameni. Si cand iubesc ma arat cu tot ceea ce sunt. Iar pe omul de langa mine il vad in aura potentialului nespus, dar simtit. Am mai scris, nu demult, despre efectele secundare pe care le are acest gen de mindset miraj pentru mine.
In spatiul dintre noi doi, oricare ai fi tu, si oricare as fi eu, din multitudinea fatetelor noastre umane, tind sa reactionez cu ceva frica de a-l lasa gol.
Asa ca il umplu.
La refuz.
Excesiv.
Cu neastampar.
Cu nestare.
Si fac.
Si scriu.
Si organizez.
Si ma foiesc.
Si ma duc.
Si ma intorc.
Si ma sucesc.
Fara a avea vreo asteptare declarata. Eu aceasta creatura fantastica la granita dintre robot si sfant, lepadata de asteptari. Dar in interior vreau tot. Pentru ca merit tot. Tot ce poate fi mai frumos intr-o iubire.
Vreau plimbari pe strada de mana.
Vreau culculuseli molcome pe canapea.
Vreau dragoste cu nabadai.
Vreau mic dejun impreuna.
Vreau imbratisari sub plapuma.
Vreau discutii serioasa despre geopolitica.
Vreau planuri impreuna.
Vreau libertate in cuplu.
Vreau atasament si drag.
Vreau intelegere si compasiune.
Vreau pe dracu’, pe lacu’ si pe tac’-su.
Dar cumva, cineva, candva, mi-a implantat in cap faptul ca eu as putea fi o robotica sfanta al carei scop in viata este sa se muleze pe nevoile celui iubit si sa se metamorfozeze kafkian pe cale de consecinta. Cand ma priveam in oglinda am dat masca sfintei robotici in laturi, si am ramas eu. Femeia asta care le vrea pe toate. Deodata. La pachet. Fara jumatati de masura. Fara compromisuri dureroase. Dar cu intelegere pentru faptul ca nu pot fi totul pentru cineva, asa cum cel de langa mine nu imi poate fi totul.
Esenta relationala asa cum o vad este de a ne intalni la nivelul nevoilor si dorintelor noastre, fix acolo unde suntem fiecare, si sa ne dam, benevol, cu drag, lucrurile de care avem nevoie fiecare.
Iubire.
Timp.
Conexiune.
Cuvinte.
Fapte.
Libertate.
Intelegere.
Acceptare.
Compasiune.
Onestitate.
Tot ce conteaza. Ca sa conteze cu adevarat. Dupa ce am terminat de citit povestea ursuletului, si mi-am parcurs si ceva drum, tagadam, tagadam, cu trenul, intr-un weekend gri de decembrie, mi-am parcat costumul de robosaint. Si acum ma tin asa cum sunt, cu toate asteptarile, experientele, emotiile si sperantele. Si mi-am gasit un pic de liniste. La care voi adauga in curand niste stelute.
De camin.
De asezare.
De drag si de bucurie.
De noi inceputuri.
Cele rele sa se spele. Cele bune sa se adune.
Nov30

(Con)sensul vietii

Posted on by
(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.
Jan19

Muntele cel înalt al lui Aaron

Posted on by
Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.

Aug19

300

Posted on by
300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?