Ascult în continuare Zaz… Mă face să mă simt liberă în claustrarea mea…
Ieri a fost mult, intens și obositor…
Azi a fost mai bine pentru că am învățat să nu mă arunc chiar așa cu capul înainte lasându-mă pe mine la coada cozii vacii…
Mâine cu siguranță va fi un bine curat, nu B- ca astăzi, pentru că lucrurile în capul meu încep să se așeze…
Bonus: Poză cu mine și Rina-Mandarina ieri, fiecare facând stretching în legea ei, dar cred că mai degrabă ea s-a luat după mine 😉
De cand ma stiu mi-a dat tarcoale un gand care pare lipsit de logica la prima vedere, dar probabil face parte din arsenalul meu de aparari arhaice. It goes like this: iti poti redobandi echilibrul doar daca te opresti din ceea ce faci.
Printre multele puncte de incercare pe care viata mi le-a scos in cale au fost si cateva care mi-au zdruncinat din temelii aceasta credinta, reducand-o la rangul de preconceptie nascuta din frica. Atunci cand te misti intr-o directie sau alta te poate cuprinde frica.
Ca mergi in directia gresita.
Ca o sa-ti rupi gatul.
Ca o sa te intalnesti cu zmei si gheonoaie pe drum.
Ca nu o sa ajungi la destinatie.
Ca nu o sa-ti mai placa destinatia o data ce ajungi la ea.
Ca… cate si mai cate (cacofonia a fost voita ;)).
Asa ca nu mai bine stai tu si cujeti un pic? Sau doar stai, vorba bancului.
In multiplele mele incercari de a stapani mersul pe doua (roti), mi-am dat seama in modul cel mai experiential posibil ca daca stai, cazi. Si ca singura cale de a te (re)echilibra este sa continui sa pedalezi. Mai stangaci, mai cu frica, mai cu ochii scosi din orbite, mai cum o fi doar sa continui. Inca nu stiu sa merg pe bicicleta, dar e bine ca teoretic stapanesc principiile! 😀
Si vorbind de (alte) doua roti, ca pasager de motor de profesie mi-a dat de furca aceeasi zvacnire contra-productiva: daca te confrunti cu vreo situatie de dezechilibru, te opresti si te re-echilibrezi. Fundamental gresit! De multe ori daca te opresti pe motor, cazi. Sansele sa te reechilibrezi accelerand sunt exponential mai mari decat cele de reechilibrare prin incetinire/oprire.
Acum in viata de zi cu zi am portiuni de mers si portiuni de stat.
Supra-stimulari si deprivari.
Momente de high si momente de low.
Satisfactii si frustrari.
Toate se inlantuie si curg in secunde, minute si ore de viata.
Un flow existential controlat de carmaciul meu intern. Cateodata io. Mai rar supraio. Cateodata sine. Cine-l stimeaza pe Sigmund poate intui lesne la ce ma refer. Sunt un fel de jongleur care arunca prin aer principiile realitatii, datoriei si placerii. Cate unul in fiecare mana si unul in aer. Dar in jonglat, ca si in viata (dupa cum am stabilit anterior), daca te opresti, nu-i musai sa te si echilibrezi.
Numai sa nu ma intelegi gresit: nu militez spre transformarea personala intr-un perpetuum mobile. Aspir spre combinarea experientei cu o intelepciune prematura care sa ma ajute sa incetinesc, cand imi vine sa ma opresc si sa ma opresc cand imi vine s-o iau la goana.
Multul cauzeaza tumultul, adica prea multul. Heirupurile se soldeaza cu rupturi. Delocul se soldeaza cu cautarea propriului loc. Amplasarea multurilor si putinurilor intr-un flow in care dupa o zi de meeting-uri te duci sa te uiti la stele, capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea de astazi. Asa cum si dupa o zi obisnuita in care iti faci treaba si pleci chill, poti sa te apuci sa muti muntii pe acasa.
Tin minte ca la primul meu job, Collection Officer la Zapp, la examenul de medicina muncii am citit pe o hartie ca ‘analizatorul vizual si cel auditiv vor fi solicitate intens pe durata desfasurarii activitatii’. Asa ca trebuia sa compensez cumva, m-am gandit. Numai ca draga compensare a venit sub forma unui bumerang care te loveste in dinti. Nu mai suportam ideea de a vorbi la telefon, cat nici soneria de telefon.
Acum daca stau sa ma gandesc la ce analizatori imi pun pe jar in prezent, as zice ca nu discriminez si ii bag in seama pe toti.
Cutanat pentru ca ma pun in pielea oamenilor de cate ori am ocazia, ca sa le pot fi alaturi.
Gustativ pentru ca imi trebuie ceva pana sa ma obisnuiesc cu gustul pe care ti-l lasa schimbarile de situatie.
Vizual pentru ca incerc asiduu sa vad imaginea de ansamblu si procesul.
Auditiv pentru ca imi iau timp sa ascult tacerile, tipetele mute si crizele existentiale.
Vestibular pentru ca believe it or not, caut echilibru prin tot noianul de twitch-uri care vin in cavalcada spre mine.
Kinestezic pentru ca sunt multe lucruri care ma misca.
Si olfactiv pentru ca uneori imi miroase a bine, iar alteori imi pute tot.
DISCLAIMER: Sinceritatea dezarmanta este unul dintre trademark-urile mele, asa ca daca te-am iritat vizual cu expunerea asta, citeste-ma cu ochelari roz data viitoare.
Ieri, mult dupa asfintitul soarelui, pe cand luna gigantica lumina selenar cerul pe alocuri innourat, ne intorceam acasa, moi et mon mec. In autobuzul in care ne aflam, din inertie, pe la Afi asa se urca o domnita mandra tare impreuna cu domnul din dotare. Expresia de rata careia tocmai i s-a plasat ceva putrefact supt cioc o plasa pe tanara in categoria domnisoarelor care au impresia (gresita de altfel) ca un bot de genul impresioneaza sau mai mult decat atat, transmite un mesaj senzual. Nicidecum! Caci nu suntem rate, slava Domnului! Ci oameni, respectiv femei.
Dar e, bag seama, grea treaba asta cu asumarea feminitatii si purtarea ei in masura potrivita corpului fiecareia, precum si modularea ei in functie de ocazie si context. Anyway, dupa ce ma decid sa o scanez de sus in jos pe pustoaica de vreo 20jde ani, in plin proces de scan, pupilele-mi se blocheaza pe manusitele sale, care nu prea cadrau nici cu botul de rata anterior vizionat, cat nici cu apartenenta ei din oficiu la specia umana.
Am vazut multe la viata mea, dar asa ceva mai rar Bibicule, oricare m-ai citi acum! Stimabila avea in posesie 5 perechi de ghiare da plastec, aplicate la vreun salon da fitze a caror lungime individuala am aproximat-o intre 5-10 cm, mai mult spre 10, stimati cititori. Lungimea conta cu siguranta pentru tanara domnita, precum si forma de ghiara, adicatelea ascutita de puteai lua lejer indeajuns de multa sare sa-ti pui in salata, dupa gust. Ce-i drept, nu erau negre, asemenea ghiarelor autentice de animal, cat nici tocite la dimensiuni propice vanatului. Un lucru era cert: cu niste unghiute ca acelea, cam greu sa faci orice fel de job, if you know what I mean.
Pentru cititorii mei mai pudibonji, scuzati-mi retrospectiv franchetea, dar asta mi-s, oameni buni. Impopotonate cu sclipiciuri fel de fel si lacuite pana la Sfantu’ Petru si-napoi, ghiarele poseseroarei se odihneau pe bara autobuzului, incercand sa nu stea prea mult in calea mainii care primise comanda de la cortexul ascuns al domnisoarei sa se tina ca altfel pica si-si strica frumusete de manichiura. Simtindu-se privita, juna s-a intors brusc catre noi, ne-a aruncat si domnia sa o privire dojenitoare, dupa care a bolborosit ceva despre cum “bine ca nu v-ati uitat si la nush ce…” in timp ce incerca, mititica, sa-i aseze gluga de la vesta barbatului cu care calatorea.
Incercarea morte a avut, caci poznasa gluga nici ca s-a lasat intoarsa pe partea cealalanta asa cum tot se chinua protagonista noastra sa intreprinda. A renuntat in cele din urma la a-l aranja pe barbat, dar botul persista parca si mai arcuit. Of Doamne, mare ti-e gradina, si multe fete pe post de pseudorate baga spaima in bietele ratuste autentice care sfarsesc cu ditamai criza de identitate! Soseaua era lina, stopurile verzi si uite-asa a ajuns mandra domnita la statia destinata.
A coborat, lasand o urma de regret si dorinta de a explora pe viitor specimene asemanatoare. Noi, am ramas de prosti in post, leganandu-ne gravitational de bara si cu o urma metafizica de baluta in colturile gurii.
La nici cinci secunde distanta, focoasa nucleara (recte io) izbucneste: Bai, pe bune?
Balaiul replica: Pe bune ma, pe bune!
Continui inflacarata: Io cred ca in cuplu, daca tii la persoana de langa tine, si nu e vorba de un one-night-stand, ca partener ai obligatia de a-i spune omului de langa tine cand e ridicol, frate! Nu se poate asa ceva!
Am reusit, si de data asta, sa-mi cufund barbatul intr-o dilema conceptuala. Fara sa graiasca imediat, mintea lui a inceput sa construiasca rationamente in cod binar: Adica stai oleaca… Ea isi pune unghii lungi precum prajinile, ca asa ii plac ei, iar el e vinovat ca nu-i spune: Auzi draga, ia mai termina cu prostiile astea ca esti ridicola!
Dupa care blondul isi comuta focusul de pe dialogul interior spre dialogul exterior si plaseaza o intrebare intrebatoare: Tu vrei sa-mi spui ca ai vrea ca de fiecare data cand io consider ca faci/porti ceva ridicol, sa-ti atrag atentia?
Io deja alimentata cu benzina furnizata de Rusia chinezilor, zic: Pai, uite daca cei doi parteneri de cuplu fac o intelegere in sensul asta, si tipa il intreaba pe tip: Bai, imi sta bine sau sunt ridicola? atunci da, e ok. Dar nu asa din oficiu, ca atunci poate fi perceput ca agresiv.
Codul binar din capul balaiului tocmai se crapa sub greutatea spuselor mele si conchide apoteotic: Soooo, daca tu (te) porti (ceva) ridicol, io ar trebui mai intai sa astept sa ma intrebi tu daca cumva e ridicol, dupa care sa iti spun ca e ridicol. Altfel nu!
La care io, candida: Da, pentru ca relatiile de cuplu ar trebui bazate pe sinceritate intotdeauna…
Analizand retrospectiv discutia noastra de aseara pot spune cu mana pe inima ca femeile sunt o specie rara, fie ca aleg sa-si puna unghii kilomentrice, fie ca te invita languros sa pasesti in lumea lor intortochiata cu valori si mesaje duble pe care niciodata nu pari sa le poti deslusi cum trebuie. Astea suntem, frate! Dar cum ramane cu ridicolul? De el cine are grija?
In cautarea unei definitii obiective a termenului, m-am repezit spre DEX care zice-asa: RIDICOL = care starneste rasul sau batjocura; foarte mic, neinsemnat, derizoriu, caraghios. Nu mi-a fost deajuns, caci am vrut si ceva sinonime pentru RIDICOL. Si-am gasit: comic, rizibil, absurd, derizoriu, fara importanta, minor, burlesc, grotesc, glumet, hazliu, satiric, caraghios, hilar, neserios, de nimic, fara valoare, ilariant.
Si-am mai gasit si termeni de definire ai FEMEII RIDICOLE = paiata, marioneta, momaie, sperietoare, paparuda, laiata, zdrentaroasa. UAU! Aceste cuvinte ne doare, chiar daca nu ne identificam cu dansele, dar ne doare din principiu.
Sa fie oare ecourile materne care se tot aud in urechea interna recurent: Trebuie sa ai simtul ridicolului! Daca ma vezi vreodata ca devin ridicola, te rog sa-mi spui! Din cand in cand, dupa o varsta e bine sa te mai si uiti in buletin inainte de a te imbraca intr-un fel, ca s-ar putea sa fii ridicola si sa nu-ti dai seama? Tot ce se poate, dar ridicolul feminin e un lucru de ocolit daca se refera la neinsemnare, batjocura, fara de valoare, neseriozitate.
Daca vorbim insa de ilar, comic, burlesc, grotesc, hazliu, satiric sau caraghios, atunci lucrurile se schimba in cazul meu, intrucat nu am nici cea mai mica problema in a jongla cu aceste stari de agregare ale fiintei mele interne si externe. Chiar deloc! Ba mai mult, cred ca pentru a invata mai multe despre cum esti, cand esti intr-un anumit fel, e chiar indicat sa te pui in cat mai multe posturi de aceasta factura.
Morala: Dragi doamne, domnite si domnisoare, rogu-va nu va luati foarte mult in serios caci viata e destul de serioasa si asa, dar nici nu va duceti spre tenebrele paparudesco-momaiesti, caci e cam greu sa va scoateti la lumina cu capul sus dupa aceea.
Ha! Am ajuns si in punctul asta… In care sa ma consider indeajuns de matura si mai ales sincera (cu mine mai presus de tot, toti si toate) incat sa ma duc spre niste corzi sensibile ale fiintei mele. Prietenia este una dintre corzile vibrante pe care le exersez zilnic, avand grija sa n-o rup sub presiunea degetelor mele un pic prea doritoare de cantat cateodata.
Am primit feedback-uri asa cam pe dupa visini despre impactul emotional pe care il pot trezi randurile scrise de mine in oameni. Nu pot decat sa te/ma felicit, pentru ca daca tu, cititorule, oricare ai fi, cunoscut sau necunoscut, reusesti sa te identifici cu ceva din ceea ce istorisesc io pe aceste pagini virtuale, asta inseamna ca:
1. ai o rezonanta afectiva peste medie si te poti conecta emotional lesne la experiente aparent straine de tine – fie ele si cititul unui articol pe blog;
2. am o capacitate sporita de a imi transmite trairile, gandurile, amintirile si actiunile intr-un mod care-l face pe cititor sa… cada pe ganduri.
Asa ca daca crezi ca randurile astea te au ca sursa de inspiratie, cel mai probabil ai dreptate. Daca te identifici cu ceva din ceea ce scriu… asuma-ti lucrul asta.
Cum e treaba cu asumarea? Ah, e atunci cand te simti intr-un anumit fel dupa ce faci ceva si ai capacitatea sa te dai un pas in spate si sa zici:
Hopa! Stai asa! Io am ales sa ma simt asa. Nu m-a impins nimeni de la spate soptindu-mi suav la ureche: Simte-te! Deci sunt total responsabil de felul in care ma simt. Asa ca n-o sa pasez responsabilitatea celor simtite internetului pentru ca mi-a permis sa accesez un blog, blogului ca era plin de cuvinte impactante, doamnei invatatoare care m-a invatat sa citesc in clasa I sau mumei care m-a facut.
Atunci cand incepi sa iti asumi lucruri si o faci intr-un mod constient e ca si cum ar incepe sa iti creasca in sfarsit oo. Scuzati-mi expunerea jargonica, dar alta n-am in momentul de fata! 🙂 Si cum imi mentin in continuare ideea ca traim intr-o lume sistemica in care totul se leaga de tot, cand vine vorba de alegerile in materie de oameni cu care iti petreci timpul liber, timpul inchis, timpul frumos sau timpul greu si impovarator atunci functionam noi, ca indivizi si grupul de apartenenta tot ca niste sisteme. Cuvantul de baza este functionam. Cum anume, ramane la latitudinea fiecarui sistem de a se clarifica.
Prietenii se ajuta unii pe ceilalti atunci cand rahatul parca are traiectorie directa spre tavanele existentei.
Prietenii se incurajeaza reciproc atunci cand simt ca parca curajul sta prea ascuns in fiinta celuilalt.
Prietenii rad cu gura pana la urechi nu pentru ca ar fi ceva neaparat amuzant, ci pentru ca le place sa se vada unii pe ceilalti fericiti.
Prietenii isi dau voie sa planga impreuna atunci cand simt ca asta l-ar face pe celalalt sa rasufle un pic mai usurat de povara pe care o cara in spinare.
Prietenii se apara unii pe ceilalti fie de ei insisi, fie de un altul care parca ar vrea sa testeze cu bocancul adancimea rezistentei unuia dintre prieteni.
Prietenii vorbesc deschis despre ceea ce ii doare si gasesc solutii la probleme prin confruntari sincere, elegante, dar nu cu mai putin tensionate.
Astia ar fi prietenii. O specie umana aparte pe cale de disparitie, pentru a lasa loc celorlalti.
Distanti in majoritatea timpului de calitate petrecut sistemic in grup.
Evaluativi cand vine vorba de situatii reale de viata la care sunt martori.
Disimulati in relationarea directa care atinge coarde sensibile.
Neinteresa(n)ti de orice care nu are legatura directa cu prezenta, prestanta sau rolul lor in grup.
Cu glicemie scazuta care ii face vulnerabili la a fi cumparati cu ciocolata.
It takes a whole lotta will to be someone’s friend! Most don’t have it… Some think they have it… Few actually do… What about you?
*Multumiri dense lui George Rosu pentru amabilitatea de a-mi fi imprumutat posterul sau atat de graitor!