Category Archives: Awareness

Tramvaiul circula deviat pe ruta control-abandon

Tramvaiul circula deviat pe ruta control-abandon

Spuneam deunazi, cu ceva tremur in degetele care tocmai tastasera curajos ca: “Good things never end… They just transform into different better ones!”. Mi-a luat ceva drum interior si timp de procesat experiente pana am ajuns la concluzia asta, dar mai devreme sau poate mai tarziu, dar pesemne nu prea tarziu… am ajuns. Faptic, viata reuseste sa ne delimiteze, uneori mai clar decat suntem capabili noi, protagonistii ei, s-o facem, experientele.

Inceputurile par a fi mai tot timpul timide, pline de indoieli si intrebari existentiale, anxietante. Dupa care lucrurile intra pe un oarecare fagas al cunoscutului, placutului si gestionabilului. Iar cand vine vorba de finaluri, suntem pusi din nou la incercare. Incercare, incercatoare, pot sa fac io fata la inca un final oare? Am uneori impresia ca oamenii se arata vizibil mai inspaimantati de finaluri, decat de inceputuri. The end of an era ends up tearing some of us apart to the point in which we are not sure which part of us is left after the whole experience. Acum poate oi fi devenit intre timp, pe nesimtite, budista de ma gandesc la ciclicitate in viata si impacarea cu sentimentul sfarsitului.

Intrebarea “Dar de ce a trebuit sa se termine?” se inalta ca o matra pe care o tot repetam in speranta obtinerii unui raspuns care sa ne mai linisteasca un pic anxietatea de abandon si sa ne mai dea ceva control, vreo 250 grame. Innaritu zicea ca sufletul ne cantareste mai mult sau mai putin 21 de grame. Asa ca restul gramelor care se pun si se depun vin din alte parti ale fiintei noastre. Controlul cantareste quintale pe care ajungem sa le caram in spate precum Sisif spre varful muntelui, tocmai pentru a realiza la fata locului ca bolovanul de control se rostogoleste pe versantul opus, asa ca trebuie sa o luam de la capat cu impinsul.

Nu vrem nici in ruptul capului sa renuntam pentru ca el, controlul, ne satisface o nevoie bazala, cea de siguranta, fara de care n-am avea nici cea mai mica problema sa ne expunem in fata sinelor de tren sau sa sarim de pe vreo culme in cautarea eternitatii. Cat despre abandon, siguranta si cu her frenemy abandonul, go hand in hand most of the time, in caz ca nu ati observat la voi. Va spun de la mine din gradina. Daca e cazul de final, despartire sau vreo schimbare abrupta de perspectiva, atunci sentimentul de abandon explodeaza in noi facand zob orice urma de luciditate, ratiune sau simt comun (si aici ma refer la simt comun chiar in sensul de simt comun, nu bun simt).

Have you ever felt abandoned?

Nameless_Struggle_I_by_Delun

Oau! Ce intrebare densa si nepotrivita. E vara… De ce sa ne gandim la abandon tocmai acum? Hai ca mi-a mai venit o intrebare in minte… Si mai si!

Have you ever been abandoned?

left_behind__by_mirandanelson-d4jpqh5

Teoria ne zice maiastru ca prima se trage clar dintr-a doua. Mai intai ti se intampla o intamplare intamplatoare care si te impregneaza precum o marca facuta cu fierul incins in cele 21 de grame de esenta pe care le posezi, dupa care viata iti aduce pe tapet experiente pentru a te ajuta fie sa procesezi acea marca pana la vindecare, fie sa o retraiesti over and over again la aceeasi intensitate dureroasa, daca nu si mai si, in incercarea de a redobandi… controlul pierdut.

Partea cu vindecarea este in realitate cam la fel de dificila precum suna. Nu se face de cu seara pana dimineata, cu una cu doo. Iti trebuie ceva constientizare, tenacitate si bunavointa. De cele mai multe ori, daca incerci vindecarea de unul singur acasa, experimentele tale se vor solda teribil, asa ca nu incerca asa ceva acasa! Ceea ce poti sa faci cu speranta izbanzii, este sa te duci spre un cadru specializat si sa te pui pe treaba de vindecare emotionala. Mersul la psihoterapeut are toate sansele sa se alinieze cu mersul la doctor, mersul la sala sau mersul la serviciu.

Toate sunt necesare pentru ca ne satisfac nevoi de care ne vorbea nenea Maslow in piramida sa non-egipteana. Daca nu mergem regulat la doctor, s-ar putea sa capatam nush ce boala care netratata, ne cam omoara. Daca nu mergem la sala, sfarsim niste plesti sedentare nefericite care fac febra musculara in drumul pana la paine si inapoi, fara neaparat de a declansa ceva endorfine prin miscari de genul asta. Daca nu mergem la serviciu, stam acasa, facand o gaura in canapea si stricand iremediabil butoanele de la telecomanda. Ajungem sa ne simtim singuri, inutili si sa nu mai vorbim de saracie. No work, no money. No money, no funny. No money, no food. No food, no life. No life, no dignity. Lant destul de logic nu?

Daca nu mergi la psihoterapeut atunci cand te “doare sufletului” si il lasi sa continue sa doara, alimentandu-l cu false sperante de vindecare prin trecerea timpului, sufletul tau nu va aprecia lipsa ta de luciditate si implicit, actiune. Psihoterapia ar trebui sa inceteze sa fie vazuta ca un lux, moft sau apanaj al nebunilor. Ca nu-i! Chiar deloc… Nu e nici fita, hipstareala sau boemie. Este o metoda de ajutor, oameni buni! Dar treaba cu vrerea de a fi ajutat in contextul in care simti ca nu te poti gestiona emotional pe cont propriu risca polemici multiple.

Formatorul meu imi spunea la un moment dat, referindu-se la motivatia clientului pentru a intra intr-un proces terapeutic ca: “Nu prea e indicat sa urci o baba cu forta in tramvai, chiar daca o vezi ca sta pe refugiu asteptand fix tramvaiul in care vrei tu sa o ajuti sa urce, presupunand ca ea nu poate sa urce de una singura! Cand va fi pregatita sa urce, baba ori va urca, ori va ruga pe cineva sa o ajute sa urce…”. Asemenea unui trecator ultrabinevoitor care se transforma usor in hartuitor la adresa doamnei in etate, psihoterapeutul le faciliteaza “urcarea in tramvai” oamenilor care vor, pe de o parte, si cer acest lucru, pe de alta parte.

In concluzie, dragi cautatori de comori ale controlului pierdut, napaditi de mrejele abandonului, seek comfort as much as you want in yourselves and others! If professional help is the thing that you want in order to heal emotionally, go out looking for your psychotherapist, cuz he/she is out there just waiting for you to realize that you want to go on the tram…

Controllll

Economia relationala

Economia relationala

Dau si primesc… Cum stii ca ai investit indeajuns de mult intr-o relatie? Incat sa merite…

Sa merite ce? Timpul? Efortul? Deschiderea?

Oare societatea moderna ne indeamna pe nesimtite sa ne raportam la relatiile semnificative din vietile noastre ca la niste tranzactii consumeriste? S-a terminat una… Incepe alta… Nu e bine sa ramai pe sec. Asa cum iti schimbi telefonul o data pe an ca devine “so last year” ar trebui sa-ti revizuiesti si atitudinea in raport cu your (in)significant other?

Daca ma sprijin pe-un axon sprintar pot deduce oarecum logic ca relatiile de cuplu implica un give & take constant.

Acum proportiile acestui raport dau muzica pe care se joaca meciul de putere.

Dai prea mult + Primesti prea putin => Ti-o iei.
Dai prea putin + Primesti prea mult => Te sufoci.
Dai prea putin + Primesti prea putin => Karma.
Dai prea mult + Primesti prea mult => Sufocare la patrat.
Dai cat trebuie + Primesti cat trebuie => Jackpot.

Cat trebuie pentru cine? Pentru tine… pentru celalalt? Pai la dat ar fi cazul sa te gandesti la nevoile celuilalt, cat si la (ne)putintele tale. Foarte adesea dam sub auspiciile altruismului relational, care ascunde de fapt un snop de nevoi proprii al caror termen limita de satisfacere a trecut de mult.

Cred in echitate inainte de toate. Si mai cred in dragoste mare si tare care kicks economy’s ass. Si da, chiar ne sta mai bine zambind. Sa nu facem economie la asta!

Sunset_and_moonrise_by_ahermin

Contraste suedeze

Contraste suedeze

Miercuri, 14. Ploo ca la balamucul lui Noe. Ala in care si arca s-a dus in ma-sa si animalele innoata in larg spre taramul linistii, fagaduintei si uscatului. Io ma fleoscai prin baltoace pe la Romana aproape cocotata pe umbrela. Vantul bate, bate, bate si-mi indoaie frumusete de umbrela dupa ce in prealabil o da peste cap. Agatata in continuare de umbrela-mi remodelata in forma de banana merg mai departe. Ioana merge intotdeauna mai departe.

Stockholm_by_lullaby_in_bw

Nu-s chiar in starea mea cea mai buna. Oleaca obosita, un pic iritata si cu mintile pline de ganduri mici care, asemenea ploii, nu par a-mi da pace. Suna telefonul. Coordonarea ochi-mana-ureche e in floare… ofilita la ora asta din asfintit. Gustul de zeama de ciorapi al cafelei baute in graba persista. Reusesc sa si raspund la telefon.

El. Jovial. Fasnet. Cald. Io. Tepoasa. Pleasca. Infrigurata. Ii marturisesc soptit ca ma bucur ca a avut o zi buna, ceea ce imi doresc si mie, poate intr-o alta zi. Imi zice ca a ajuns deja la cinema si ma asteapta. Bomban ceva indescifrabil chiar si pentru mine. Merg apasat prin ploaia deasa, incercand sa evit tsunami-urile urbane oferite in dar de soferii binevoitori, grabiti nevoie mare si cu tendinte de acvaplanare.

Dupa nici o suta de metri il zaresc pe balai la rascrucea Polona cu Dacia. Umbrela lui e dreapta si cu carouri. A mea nu. O vede si il bufneste rasul. Zambesc involuntar si ii promit ca daca mai rade de bananambrela mea il voi pali cu dansa. Brat la brat si spita la spita ajungem si in curtea cu pricina. Verdele intotdeauna e mai verde atunci cand ploo. Ati observat? Iarba iesita razlet dintre dalele mari de piatra ale potecii contrasteaza fain cu restul.

Lume multa. Prea multa. Daca-i gratis cu placere! Tot ceea ce imi doream este sa intru intr-un spatiu inchis cu o gloata bulucita in care mirosurile de statut, transpiratie si caine ud sa se amestece ametitor.

Proiectia de la 6 inca nu s-a terminat. Asteptam, doar ce-avem de facut… Imprejur oameni de toate varstele si sexele. Unii de la munca, altii de la scoala, cativa de acasa. Se formeaza o coada de alimentara langa una dintre usile de acces. Dupa vreo 5 minute de trecut de pe un picior pe altul Sesam se deschide si incep a iesi hoardele cinefile. Parca nu se mai opresc.

In zumzaiala foscaitoare difuza rasare un nea’ care se gandeste ca ar fi tare fain sa se apuce sa dezbata probleme de cuplu impreuna cu consoarta sa in mijlocul holului. Ea trebuia sa plece. El vroia ca ea sa stea. Ea nu statea. El tipa. Ea zambea. El tzatzaia. Ea il saluta de plecare. El se agita fara rost.

Intram. Au dat Dumnezeu si Elvira! Ne gasim niste locuri pe malul opus intrarii la care ajungem dupa ce escaladam ceva vecini de rand prea obositi sa ne faca nitel loc ridicandu-se in cele doua picioare din dotare. Ne asezam. Ne dam jos textila, ne parcam umbrelele si ne reducem la tacere atat pe noi cat si pe telefoanele noastre. In doo minute incepe filmul. Lumea forfoteste. Il zaresc fugar si pe individul pus pe cearta, fara de jumatate. Isi cauta impacientat un loc bun. Da’ bun sa fie da?

Se sting luminile. Incep reclamele. Se aprind pe rand… ul din fata niscaiva telefoane a caror lumina ar putea lejer lumina o tara in dezvoltare. Barbatul ia atitudine si aplecandu-se elegant spre duduia in cauza ii susura elegant ca lumina telefonului sau e cam deranjanta, asa ca i-ar fi recunoscator pe vecie daca si-ar baga telefonul in… tr-un loc intunecos care sa nu fie totusi sala de cinema. Duduia vadit ofuscata de indrazneala barbatului bodogane un pic, dupa care se conformeaza.

Nu trec cateva secunde si trei locuri mai incolo o alta duduie preia stafeta cu propriul sau telefon clipocitor. Barbatului i se umfla narile in intuneric si i se inrosesc urechile. Ii pun mana pe picior si il mangai usor. Se linisteste. Pe alocuri.

call-girl-poster

Incepe filmul. Call Girl. Suedia. Anii ’70. Socialism liberal. Pantaloni evazati. Muzica disco-psihedelica. Tufisuri generoase. Nuditate. Minoritate. Fete in centre de plasament. Prostitutie vs Politica. Prostitutie pe politica. Politica pe prostitutie. Exploatarea sexuala a minorilor. The usual.

Sunetul tigarii care se aprinde si din care tragi cu putere primul fum combinat cu muzica sacadata.

Scartaitul patului sexualizat asortat cu imaginea turturilor de cristal ai unui candelabru de hotel.

Tropaitul cizmelor cu toc ortopedic alaturi de sunetul leaganelor batute de vant.

Sampanie curganda si fard in exces pe pleoape si sani.

Bucle blonde, haine dantelate si unghii cu oja rosie cojita.

Fizionomii filiforme albe-albastri si burti guvernamentale buhaite.

Sonerii stridente de telefoane cu disc si scari in spirala.

Inocenta adolescentina si versatilitatea strazii.

Droguri, sex si rock’n’roll.

Centre de plasament in regim deschis si scoli de corectie in regim inchis. Ermetic. Fara limite si cu prea multe limite.

Staticul post-sex si fuga de/prin viata.

Tinerete nesabuita si maturitate perversa.

Jocurile din culisele politicului si discursuri patriotice pe sticla sau strada.

Judecata, prejudecata si viciu de procedura penala.

Matroane cu basma curata si asfalt plin de sangele justitiarului absolut.

Sfarsit. Ma ridic si ma indrept spre iesire cuprinsa de starea de claritate rationala pe care ti-o da un film bun. Ies in strada. Imi umplu plamanii cu aer proaspat. Nu mai ploo. Hai acasa, dragule! Hai!

Tara, tara, vrem ostasi!

Tara, tara, vrem ostasi!

Modern_War_by_ahermin

Suna cunoscut, nu? Mai ales momentul ala cand ne tineam de maini incercand sa tinem piept ostasului strigat la datoria patriotica…

– Tara, tara, vrem ostasi!
– Pe cine?
– Pe Vasile (you know who you are…)!

Si-atunci Vasile tasnea din randul armatei sale si se napustea in flancul inamic cu intentia vadita de a-l dezbina pentru ca in final sa i se alature. In cazul in care nu isi dovedea puterea de a dezlega randurile inamice, Vasile trebuia sa se intoarca cu coada intre picioare in armata sa si sa mai faca ceva sectoare si plantoane, doar doar o mai prinde niste forta pentru urmatoarea strigare.

Those were the days! Cand ieseam afara dupa-amiaza si uitam de toate, angrenati intr-o joaca nebuna fara de sfarsit. In care nu ne gandeam la ce s-ar putea intampla mai rau, nu ne era nici frica nici scarba de praf si nu conta marca pantalonilor pe care ii purtam. Prieteniile se formau in libertatea grupurilor din spatele blocului, nu sub atenta supraveghere a mamelor si tatilor.

Iar stop-jocul era dat invariabil de o voce familiara care te striga de la balcon sa “treci in casa”. Si atunci incepea sirul de negocieri: Mai lasa-ma 5 minute! Dupa care inca alte 5 minute! Si la finalul ciclului de vreo 6 ori 5 minute, stiai ca nu mai ai cum sa te eschivezi. Retragerea trupelor devenise iminenta.

Lucrurile erau atat de simple pe atunci… Explorarea (im)posibilului era o nazuinta zilnica, iar limitele parintesti, desi intoarse pe toate partile de mintile noastre de copii, erau respectate. Acele timpuri ne-au dat certitudinea ca putem, speranta ca intotdeauna e loc de mai bine si umilitatea in fata mai marilor. Actualmente suntem o haita de adulti responsabili, care stiu ca au facut toate copilaroseniile la timpul lor, dar care nu se satura de joc fara a cadea in infantilisme inutile.

Dar cu razboiul cum ramane? Cu ostasii? Cu armata? Cati dintre voi au facut armata? Dar cati dintre voi a trebuit sa va invoiti de la scoala intr-a doispea ca sa mearga la recrutare dupa ce primiserati biletelul aferent? Mai tineti minte momentele alea in care stateati in fundul gol (+/- ciorapi) intr-un sir, in timp ce un nene va scruta cu privirea? You have been weighed, you have been measured, but how many of you have you been found wanting?

Dupa lupte seculare cu medici de familie, relatii si telefoane in stanga si-n dreapta ati rezolvat-o si p’asta! Da’ de ce sa faceti armata? Ca sa stearga un plutonier cu voi pe jos si sa va puna sa frecati WC-urile cu periuta de dinti? Mai bine asa! Mai bine asa?

In unele culturi baietii inghit bete de bambus pentru a-si dovedi vrednicia de barbati, in altele se joaca de-a armata, caci stagiul militar in vremuri de pace este varianta romanticizata a ceea ce se intampla cu adevarat pe timp de razboi. In unele tari (printre care si Elvetia daca nu ma insel), stagiul militar e cam obligatoriu. Cat si tragerile lunare. Daca-i musai cu placere!

Nu-i asa ca-i cel putin bizar ca o tara “atat de neutra” precum Elvetia ar avea o politica de acest gen? Poate stiu ei ce stiu… Ca pacea se defineste printre altele ca absenta razboiului. Cum era lumea in perioadele de razboi? Disperata? Da! Vigilenta? Da! Concentrata pe supravietuire? De trei ori da! Mai disponibila la a pastra relatii, nu la a le da la schimb? Poate! Mai atenta in pretuirea momentelor de bine? DA!

Mi-a fost dat sa vad zilele trecute un documentar graitor despre o doamna care si-a cultivat si mentinut pofta de viata pana si in cele mai vitrege conditii. Si i-a iesit pe de-a-ntregul… Si acea doamna vorbea despre toatele experientele nefaste de viata prin care trecuse (inclusiv despre razboi si deportare) ca despre experiente de crestere interioara. Ce defense adaptative are aceasta doamna! mi-am zis in sinea mea.

Oare ce fac razboinicii pe timp de pace? Isi creaza propriilor lor batalii in care se arunca cu gandul de a cuceri noi teritorii. Apara ce este al lor si ce le este drag cu pretul propriei integritati fizice. Gandesc tratate de pace atunci cand ostilitatile evolueaza in directia nefavorabila.

Sa rostesc si nespusul: Ucraina is slowly falling… Where do you stand?

DISCLAIMER: This is not a call to arms, but a call to some personal reflection…

A fost odata dimineata…

A fost odata dimineata…

07:00 A.M. … Suna alarma! Afurisita de alarma care face o ditamai larma in linistea asternuturilor. Soare mi se insinueaza pe obraz confirmand ca e timpul… Timpul sa il trezesc. Ma rugase de cu seara sa il ajut sa se trezeasca. Ca sa faca lucruri serioase de oameni mari dis-de-dimineata.

Lasand gentiletea la o parte, ma intorc catre el, fara sa deschid prea bine pleoapele si incep sa-l zgaltai. In tot acest rastimp vocea-mi guturala repeta insistent: Trezeste-te! Trezeste-te! Trezeste-te! Din tandemul sonor al alarmei si al vocii mele razbate si imi sopteste cald: M-am trezit! Opreste, te rog, alarma…

O opresc si in drumul meu spre regasirea pernei, el deja sare din pat pregatit de viata. Soarele continua sa imi lumineze fata, iar undeva pe fundal se aud mieunaturi combinate cu apa de la dus curgand in ropote. In mintea mea semiadormita rasuna constatarea: E luni si nu trebuie sa ma trezesc dimineata! Asa ca… a fost somn de dimineata. Din ala care creste pofta de viata. Pana cand i-am simtit buzele pe obrazul meu incins de soare: Am plecat, draga mea!

Am deschis ochii si l-am privit indelung confuza. Mirosul gecii de piele si fata lui balaie ma faceau sa ma intreb daca sunt treaza sau in mijlocul vreunui vis grozav de dimineata pe care o sa il dau uitarii de indata ce ma trezesc (la realitate). I-am zambit, l-am pupat si-a plecat. El spre realitate, io inapoi spre vis inconjurata de pisici torcaitoare.

Nu stiu cat timp trecuse de cand ma reafundasem in somn, cand aud usa deschizandu-se cu putere. Tresar si ma uit fix. Cu casca pe cap, geaca pe el, genunchiere si manusi, balaiul imi spune razand in casca: Am uitat ceva! Atunci mi-am zis in gand: Asta clar e vis, prea seamana cu scena aia de poveste in care vine cavalerul in armura moto stralucitoare s-o trezeasca pe roscata adormita.

Dar stai asa un pic… nu exista nici o poveste cu scena asta, ma readuce la realitate una dintre vocile mele interioare. Ba da exista… si e mai aproape decat crezi, combate o alta. Numai ca o vezi drept ceea ce este cu adevarat doar atunci cand in tine se intalnesc visul si veghea.

In vreme ce mi-as fi dorit idilic ca al meu cavaler sa ma ia pe sus si sa vruuum-aim impreuna in cele sapte zari, am adormit la loc, iar el s-a dus la treburile lui de om responsabil si serios. Acum sunt perfect treaza. Oare am visat totul?

modern romance