Category Archives: Awareness

Comunicare, oameni si interactiuni

Comunicare, oameni si interactiuni

Pe scurt C.O.I. I aim to shock, not to please. Dar intr-un mod paradoxal socul cu placerea par a avea o legatura directa in viata. Acum ma uit la cele doua pisici ale noastre care au ceva de impartit. Se uita una la cealalta cu urechile date pe spate si cozile plesnind parchetul. Marul discordiei de data asta e teritoriul. Una dintre ele se ridica si pleaca spre alte zari. Cealalta ar fi fost natural sa ramana pe teritoriul nou-cucerit si sa se lafaie, nu? Nope. A plecat in alta parte, de unde putem lesne trage concluzia ca ceea ce aveau ele de impartit nu era teritoriul, ci altceva.

Sa-i spunem X, ca e necunoscuta. Asemenea celor doua feline domestice, oamenii au chestii de impartit. Cu ei insisi si cu altii. La intersectia dintre cele doua imparteli se afla un soi de ‘no man’s land’. Nimeni nu stie in ce se baga asa ca trebuie sa pasesti cu precautie. Taramul contine mine si bombe vechi de tot, care sub presiunea vreunui picior neatent abia asteapta sa faca:

Acuma, atunci cand in lume s-au impartit lucrurile, unii au luat mai multe, altii mai putine. Cine-mparte, parte-si face, doar! Ca intr-un joc de Macao existential, ideea e sa nu ramai cu carti in mana. Sa le pui jos, eventual pe fata ca sa se prinda toata lumea cam ce imparti tu in stanga si-n dreapta.

In realitate, jocurile pe care le jucam noi, adultii, rareori sunt cu cartile pe fata. Ca nu ne prea place comunicarea directa, cat nici confruntarea. Plus ca din frageda pruncie am invatat de la unu’ de la altu’ ca nu-i bine sa ii zici omului direct care-i problema pentru ca iese cu scandal. Da’ nu ne-am pus niciodata problema ca putem sa vorbim unii cu ceilalti, ca oamenii, fara scandal, si sa ne si spunem si lucruri care nu-s dintre cele mai confortabil de discutat, but hey that’s life.

Booooon! Pai si daca nu comunicam direct, cum comunicam? Prin porumbei calatori, prin semnale de fum, prin codul Morse, prin priviri cu subinteles, prin taceri apasatoare si prin mesaje cu dublu inteles. Adica alea al caror inteles integral poate fi deslusit doar de receptorul vizat. Ce vrem sa obtinem cu asta? Cica, rezolvarea problemei aduse in discutie. Ce obtinem de fapt? Un somoiog incalcit de idei, emotii, preconceptii si actiuni care au mai degraba legatura cu stresul cauzat de lipsa de intelegere, decat cu problema in sine.

Zilele trecute vorbeam intr-un for oarecum restrans despre semnificatia cuvantului ‘asertivitate’. To cut a very long story short, astazi, in plin overflow de cursuri de comunicare linia dintre asertivitate si agresivitate pasiva a devenit foarte suuuuubtiiiiireeeee. Cam asa:

Si dupa ca e subtire, mai e si stramba pe deasupra. Credem ca we’re da shit! Ca stim, ca putem, ca ne iese. Daca ne iese la munca, tre’ sa ne iasa si in contexte de life after work. Daca tinem training-uri pe tema asta, we practically have it in the palm of our hand. Daca dam interviuri in care suntem asertivi si carismatici, fo’ sure o putem arde la fel off-the-record. E musai sa va spun ca treaba nu sta asa deloc, sau e subinteles?

Nu, o sa comunic direct, acum. Fara subinteles-uri. Treaba nu sta deloc asa! Voiam sa bag un Caps, dar m-as fi dus prea tare spre comunicare agresiva, which is not my point now. Revenind la imparteala. So, in functie de lucrurile pe care le avem de impartit cu noi insine, de imaginea proprie pe care o proiectam inafara noastra, cat si de lucrurile pe care le avem de impartit cu altii, si de imaginea pe care o proiectam pe altii, jocurile de-a comunicarea adulta se apropie de niste sfere sensibile si pe alocuri opace.

Cum adica? Adica stim ca nu ne convin niste chestii pe care le auzim sau observam in mesajele pe care le primim de la altii, dar e atat de confuz tot contextul incat nu se vede nimic. E opac. E clar ca daca spunem lucrurilor pe nume fara rea-vointa si cu intentia genuine de clarificare, ne cad galoanele, pentru ca undeva in fundul mintii noastre, cat si al celor din aceeasi generatie cu noi apar ganduri din alea gen: ‘uita-te si la asta ce dubioasa e. habar n-am de ce se agita atata. nici nu stiu despre ce vorbeste’. Aka defensive shit.

Ca doar intr-o situatie de stres optiunile raman tot 3 oricum ai da-o: fight (‘Ce pana mea te apuci sa vorbesti despre….?), flight (omul chiar pleaca sau precum in exemplul de mai sus zice ‘habar n-am despre ce vorbesti, pare-mi-se ca esti cam dus cu pluta’) or freeze (sta stana evitand elefantul mare si roz care ii zdruncina toate portelanurile din casa).

Io am o vorba care cred ca se aplica si la situatiile de genul asta: tre’ sa te doara foarte tare ca sa schimbi ceva la tine. Adica tre’ sa ai o miza. Sa fii all-in cu ceva. Sa iti pese de omul din fata ta, sau sa ai un interes care sa te impinga frumusel de la spate sa clarifici comunicarea ca un adult, nu sa o arzi ca un pustan de clasa a V-a. But again, tre’ sa ai o miza. In absenta mizei, no fucks shall be given by either of the parties.

Imi permit sa inchei cu un proverb adanc inradacinat in memoria mea care in mod contra-intuitiv imi da speranta si forta sa razbat prin toate situatiile de comunicare de tip somoiog: Greu la deal cu boii mici…

300

300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?

 

Echilibrare

Echilibrare

De cand ma stiu mi-a dat tarcoale un gand care pare lipsit de logica la prima vedere, dar probabil face parte din arsenalul meu de aparari arhaice. It goes like this: iti poti redobandi echilibrul doar daca te opresti din ceea ce faci.

Printre multele puncte de incercare pe care viata mi le-a scos in cale au fost si cateva care mi-au zdruncinat din temelii aceasta credinta, reducand-o la rangul de preconceptie nascuta din frica. Atunci cand te misti intr-o directie sau alta te poate cuprinde frica.

Ca mergi in directia gresita.

Ca o sa-ti rupi gatul.

Ca o sa te intalnesti cu zmei si gheonoaie pe drum.

Ca nu o sa ajungi la destinatie.

Ca nu o sa-ti mai placa destinatia o data ce ajungi la ea.

Ca… cate si mai cate (cacofonia a fost voita ;)).

Asa ca nu mai bine stai tu si cujeti un pic? Sau doar stai, vorba bancului.

In multiplele mele incercari de a stapani mersul pe doua (roti), mi-am dat seama in modul cel mai experiential posibil ca daca stai, cazi. Si ca singura cale de a te (re)echilibra este sa continui sa pedalezi. Mai stangaci, mai cu frica, mai cu ochii scosi din orbite, mai cum o fi doar sa continui. Inca nu stiu sa merg pe bicicleta, dar e bine ca teoretic stapanesc principiile! 😀

Si vorbind de (alte) doua roti, ca pasager de motor de profesie mi-a dat de furca aceeasi zvacnire contra-productiva: daca te confrunti cu vreo situatie de dezechilibru, te opresti si te re-echilibrezi. Fundamental gresit! De multe ori daca te opresti pe motor, cazi. Sansele sa te reechilibrezi accelerand sunt exponential mai mari decat cele de reechilibrare prin incetinire/oprire.

Acum in viata de zi cu zi am portiuni de mers si portiuni de stat.

Supra-stimulari si deprivari.

Momente de high si momente de low.

Satisfactii si frustrari.

Toate se inlantuie si curg in secunde, minute si ore de viata.

Un flow existential controlat de carmaciul meu intern. Cateodata io. Mai rar supraio. Cateodata sine. Cine-l stimeaza pe Sigmund poate intui lesne la ce ma refer. Sunt un fel de jongleur care arunca prin aer principiile realitatii, datoriei si placerii. Cate unul in fiecare mana si unul in aer. Dar in jonglat, ca si in viata (dupa cum am stabilit anterior), daca te opresti, nu-i musai sa te si echilibrezi.

Numai sa nu ma intelegi gresit: nu militez spre transformarea personala intr-un perpetuum mobile. Aspir spre combinarea experientei cu o intelepciune prematura care sa ma ajute sa incetinesc, cand imi vine sa ma opresc si sa ma opresc cand imi vine s-o iau la goana.

Multul cauzeaza tumultul, adica prea multul. Heirupurile se soldeaza cu rupturi. Delocul se soldeaza cu cautarea propriului loc. Amplasarea multurilor si putinurilor intr-un flow in care dupa o zi de meeting-uri te duci sa te uiti la stele, capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea de astazi. Asa cum si dupa o zi obisnuita in care iti faci treaba si pleci chill, poti sa  te apuci sa muti muntii pe acasa.

Tin minte ca la primul meu job, Collection Officer la Zapp, la examenul de medicina muncii am citit pe o hartie ca ‘analizatorul vizual si cel auditiv vor fi solicitate intens pe durata desfasurarii activitatii’. Asa ca trebuia sa compensez cumva, m-am gandit. Numai ca draga compensare a venit sub forma unui bumerang care te loveste in dinti. Nu mai suportam ideea de a vorbi la telefon, cat nici soneria de telefon.

Acum daca stau sa ma gandesc la ce analizatori imi pun pe jar in prezent, as zice ca nu discriminez si ii bag in seama pe toti.

Cutanat pentru ca ma pun in pielea oamenilor de cate ori am ocazia, ca sa le pot fi alaturi.

Gustativ pentru ca imi trebuie ceva pana sa ma obisnuiesc cu gustul pe care ti-l lasa schimbarile de situatie.

Vizual pentru ca incerc asiduu sa vad imaginea de ansamblu si procesul.

Auditiv pentru ca imi iau timp sa ascult tacerile, tipetele mute si crizele existentiale.

Vestibular pentru ca believe it or not, caut echilibru prin tot noianul de twitch-uri care vin in cavalcada spre mine.

Kinestezic pentru ca sunt multe lucruri care ma misca.

Si olfactiv pentru ca uneori imi miroase a bine, iar alteori imi pute tot.

DISCLAIMER: Sinceritatea dezarmanta este unul dintre trademark-urile mele, asa ca daca te-am iritat vizual cu expunerea asta, citeste-ma cu ochelari roz data viitoare.

Noi suntem poporul

Noi suntem poporul

Pe 7 august 2016 m-am intors acasa dupa ce plecasem pe 31 ianuarie 2015 in cautarea unui nou sens in Marea Britanie.

Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri ca dupa ce mi-am recuperat bagajele si m-am strans in brate cu ai mei, drumul spre casa parinteasca mi s-a parut cum nu se poate mai firesc.

Era ca si cum plecasem cateva zile si ma intorsesem, nu mai bine de 6 luni. Eram plina de bube, semne ale frustrarii care imi iesea prin piele la propriu, dar aveam si convingerea ca se vor domoli si ca incetul cu incetul ne vom regasi linistea.

Omului meu i-au mai trebuit 7 luni pana cand sa mi se alature. Luni de tranzitie si cumpatare a dorului.

Plecasem cu gandul sa incercam sa traim inafara si sa vedem ce iese. Ne interesasem, ne sfatuisem si ne facusem o imagine care sa ne propulseze fix in directia dorita.

Noi am facut parte din diaspora.
Noi am ras ori de cate ori am vorbit pe Skype cu cei dragi.
Noi am plans de dor si jale cand totul ni se parea prea strain si stingher.
Noi am facut haz de necaz si ne-am ridicat moralul reciproc spunandu-ne ca o sa fie mai bine.
Noi am decis sa ne intoarcem acasa sa ne facem cuib, luand exemplul porumbeilor care facusera fix asta cat timp ‘nu a fost nimeni acasa’.

Aseara Piata s-a umplut de romani veniti din toate colturile Europei, sa isi spuna of-ul. Romani care au trecut si trec inca prin aceleasi stari de migrant pe care il mistuie dorul de casa la fel de mult cum il macina indignarea in raport cu mersul lucrurilor in Romania.

Ordinul a maturat cu noi toti pe jos intr-un fel sau altul. Fie ca a fost vorba de tunuri de apa, bastoane pe spinare sau gaze lacrimogene.

Am plecat din Piata fix cu 5’ inainte ca jandarmii sa ia cu asalt protestatarii de langa girafa, loc unde statusem si noi. Fierbeam de furie si neputinta in timp ce imi simteam ochii iritati si gatul ragusit de la cat strigasem.

Dupa ce am ajuns acasa nu am putut sa ma culc asa ca am citit tot ce se postase pe tema protestului. Pe masura ce citeam imi era din ce in ce mai clar ca daca nu continuam sa iesim in Piata o sa ne fie luate toate drepturile rand pe rand.

Astazi de dimineata cand m-am spalat pe fata ochii inca ma usturau. Mi-am facut o cafea si am verificat din nou media pentru update-uri. Asa am dat peste documentarul celor de la Recorder, ‘Nu e nimeni acasa’, care spune povestea unei familii care s-a hotarat acum sa plece in Marea Britanie.

Asa cum hotarasem si noi. Si am trait fiecare moment din documentar pentru ca traisem de fapt fiecare moment pe propria piele.

Am plans in hohote de furie, de tristete si de neputinta. In oamenii aia plecati din tara s-a dat cu lacrimogene. Am fost tratati ca niste infractori. Batuti si gazati.

Am spus ca am plecat din Romania ca sa ma intorc. Cu alti ochi, cu alta minte si cu alte stari. Am plecat din Piata, dar ma voi intoarce.

Nu plecam!
Nu plecam!
Nu plecam!
Nu plecam!
Noi suntem poporul!

Mie imi face bine…

Mie imi face bine…

… sa ascult pe repeat muzica preferata.

… sa spun ce gandesc ori de cate ori am ocazia.

… sa imi impodobesc casa cu vorbe care ma indeamna la mai mult.

… sa ma pisicesc cu pisicile noastre dimineata inainte de plecare si seara la sosire.

… sa scriu cat e in luna si in stele despre verzi si uscate.

… sa visez cu ochii deschisi la unde ne vor duce pasii.

… sa stau pe banca in parculetul din fata blocului si sa vorbesc la telefon cu oameni dragi.

… sa imi beau cafeaua pe indelete.

… sa scormon dimineata prin cutiile de bijuterii in cautarea combinatiei potrivite de cercei-inele-gatlegau.

… sa ma uit la documentare cat mai dubioase pe tema carora sa ruminez mai apoi timp de cateva ceasuri bune.

… sa ma iau in brate cu omul drag.

… sa rad scotand sunete porcine atunci cand ceva este mult prea amuzant sau am dat-o-n isterie de oboseala.

… sa merg pasager pe doua roti si sa numar norii.

… sa cant in casca.

… sa vorbesc cu oamenii despre nimic-uri, mult-uri si cateva-uri.

… sa ma dau de-a dura pe dealuri verzi cu soarele in par.

… sa zbor.

… sa imi nascocesc proiecte faine care sa ma cuprinda cu totul.

… sa tip si sa plang atunci cand ceva ma doare tare.

… sa uit cele ce au fost daca nu imi mai sunt de folos in suflet.

… sa dansez in plina strada pe muzica din capul meu.

… sa am alaturi oameni simpli si cinstiti.

… sa ma gandesc la copiii nostri nenascuti si sa mi-i imaginez umpland casa.

… sa imi iau inca o pereche de pantofi.

(lista in curs de finalizare)