Category Archives: Awareness

Freeway

Freeway

I feel like this should be written in English, so I’m going to go for it, without attempting to be pretentious. Have I mentioned how much I like stories? Real-life stories… That’s one of the main reasons I watch documentaries… because they tell real-life stories. Of places, of people and of events.

This afternoon I stumbled upon ‘Freeway: Crack in the System’. 10′ into the film I thought to myself: ‘This would be a great class assignment for secondary and high school students’. What was the educational topic being discussed, you ask? Drugs! Cocaine and crack cocaine to be more precise.

How is this educational? Well, it actually is. Moreso than a theoretical lesson on the risks adolescents take, as part of their natural process of growth and development. Apart from the drugs, the video material tells the story of a man who wanted to succeed against all odds.

It brings to the table issues such as dysfunctional families, early childhood trauma, poverty, the influence of entourage, personal talents, the power of education, street smarts and determination to be the best one can be. Are you familiar with this motivational quote?

Well, this is exactly what Ricky Freeway Ross did! And he ended up making history in quite a peculiar way: as the kingpin who overflooded the streets of South Central L.A. with cocaine and crack cocaine. Now, don’t get me wrong. This is not meant to be a pro-drugs argument. I still stand by what’s written on a wall in my neighbourhood:

Ricky Freeway Ross did not do drugs. He bought. He sold. He traded. He cooked. But he did not do drugs. Call it drug dealer ethics or common sense self-preservation. All in all, he is what I call the anti-hero who makes the perfectly human role-model. He’s far from being perfect and he admits it. He’s had highs and lows in his life. He spent 20 years in and out of prisons. The thing that struck me the most was his learning process.

You hear all the time that ‘you live, you learn’. Well, Ricky is the impersonation of this saying. He was born in Texas and grew up together with his olded brother being cared for by their mother. He moved to L.A. when he was about 4-5 years old and right about that time witnessed one of the toughest things in his life: his mother shooting dead her brother in self-defense. His friends say that Ricky doesn’t like any type of violence. Funny for a drug dealer, right?

As any child, he sought comfort in something and that something was tennis. A white-folk sport. He loved to play and he played it excellent. He even wanted to apply to college on a sports scholarship. There was one slight problem: Ricky was illiterate! He could not read or write and so, even if he was extremely skilled at playing tennis, the college turned him down.

He wanted to do great things in his life, make a name for himself and take care for his mother. In the midst of Reagonomics (the economic fall brought about by the Reagan administration), the young Rick did what he had to do to make ends meet and succeed in something. Out of school, one of his friends introduced him to cocaine and told him that ‘this is the best thing since sliced bread’. So Ricky went for it. Bought some. Sold it really fast. Hooked up with the right people from the right circles and turned in no-time in the most notorious drug dealer in South Central L.A.

He worked day and night, came up with all sorts of ideas that would improve ‘the process’ and became a billionaire. A pure success story! His clients were addicted to cocaine and crack cocaine. Rick was addicted to succeeding, being strong, being respected and making a reputation for himself. After his ‘period of glory’ came the demise. He was incarcerated at 28, still illiterate.

There’s one quote that I particularly liked: ‘When I went to prison at 28 I was illiterate. When I came out, I wasn’t!’. He used his incarceration to learn. Learn to read, write, think critically and study law. After learning his ABCs, reading all that he could, Ricky was able to overturn his ‘life in prison without parole’ sentence by pleading his own case and got out on federal parole.

His life was not easy and it still isn’t. He continues to struggle with poverty and the challenges of an ex-convict, but he does not give up. What he did give up was the drug dealing business and now has a T-shirt shop. What’s the silver-lining of his story? I see a multitude of silver-linings:

– find the thing you like the most and pursue it, because chance is it will save you from darkest demons;

– educate yourself, formally or informally, because the educated are the truly powerful ones;

– get up everytime you find yourself hitting rock bottom, because only this way you will give yourself the chance to try again;

– keep your family close and let them help you in times of trouble;

– redemption is not going back to being innocent and without fault, but overcoming challenges and learning from them;

– the environment can make or break you, so the people who are around you become your main external motivators;

– if today you feel like shit and think you are shit, have another go tomorrow.

I think we need more real role-models, without the aura of perfection, great upbringing and shining stars.

Reactive Fest

Reactive Fest

Mama ce headlineri! Acum la drept vorbind, cui nu-i plac concertele? E vara, lumea-i pe chill. Vara oamenii nu-si pun probleme. Noi protestam doar iarna, cand ne intra frigu’-n oase si frustrarea ne iese pe nas. Ca lucrurile nu merg. Ca ne conduc oameni de nimic.

Ca edila capitalei toaca banii in nestire cu pomi pusi in fata gardului unui parc, cu gazoane arse de soare pe acoperisurile refugiilor de tramvai, cu stalpisori pe DNu’ si cu… concerte menite sa-i anestezieze cu muzica in vena pe aia putini care inca isi mai pun niste intrebari si vor sa schimbe ceva.

Era ca p’-aci sa pun si io botu’, ca sa ma exprim pe intelesul politicienilor nostri. Era… Dar n-am pus. Si m-am gandit instant la inaugurarea lui Trump la care au refuzat sa vina multi artisti, din motive de coloana vertebrala inca existenta si functionala. Acuma eu nu ma astept ca Fatboy Slim sa zica ‘no way Jose’ ca nu-i ograda lui.

Oare cum de cei de la Massive Attack si-au facut temele si au venit pregatiti pentru concertul lor de pe 24? I-o fi platit Soros? Cel mai probabil! Asa ca o facem de amorul artei. Creart makes the PMB go round and round! Ai nostri m-as fi asteptat sa spuna ‘PAS’, dar n-au facut-o. Ai nostri as in artistii. Dar ai nostri si publicul.

Ar fi fost cel mai elocvent mesaj protestatar sa nu vina nimeni din targetul momit cu mite pseudo-electrorale la paine si circ. Doamna primar general al Romaniei e foarte sufletista si saritoare, caci ea se gandeste la moralul bucurestenilor.

Adica il zdrobeste cu luat bani de la reabilitarea cladirilor si dat la biserica neamului (denumirea asta suna a injuratura sau mi se pare doar mie?).

Cu transport in comun imbunatatit cu fix pix.

Cu trafic infernal.

Cu artere principale inundate de ploile de vara asta.

Cu gropi noi peste gropi vechi.

Cu targuri sinistre.

Cu inchis scoala cand iarna ne ia prin surprindere, facand ce stie iarna sa faca mai bine adica sa ninga.

Cu discursuri cretinoide la Arena Nationala.

Cu clipuri publicitare in care ne explica frumos ca i-a trecut doar juma’ de mandat, deci e ok ca nu a miscat un pai in Bucuresti.

Cu prezenta-i imaculata la cel mai murdar miting ever.

Si cu tupeul extraordinar de a refuza aprobarea miting-ului diasporei pe motive de siguranta nationala.

Daaaaar, dar ne da Fatboy Slim. Bird of preeeey, flying high in the summer sky. Ne mai da si Guano Apes! Open your eyeeees, open your mind, proud like a god, don’t pretend to be blind. Ah si Rudimental! This time, I’m gonna be stronger…I’m not giving in…

Daca ma citesti de la Romexpo si are sens ce zic, pleaca de acolo acum. Daca nu, inchide-ma si bucura-te de concert in continure. Urmeaza 3 zile de distractie! Uraaaaaa! Uraaaaa!

Ne vedem la Reactive Fest in Victoriei, da?

 

Masa rosie

Masa rosie

Ieri am avut parastasul de 7 ani pentru mamaie. In timp ce mancam, vorbeam si glumeam, mi-o imaginam cu noi la masa. Micuta de statura, cu parul scurt, carunt si facut permanent si cu rochia ei mov cu jacheta asortata. O simteam cum ia masa cu noi si isi da cu parerea despre ce ii place si ce ar fi putut sa fie gatit altfel.

Mi-am adus aminte de ea pe cand era in viata… in viata noastra a tuturor. Duioasa, darza, muncitoare si glumeata. Cum spala covoare cu peria de sarma. Cum numara sarmale pe masura ce le punea in ceaun. Cum framanta cozonaci, facea gogosi si rula strudel.

Cum isi facea din cand in cand parul mov si se dadea cu un pic de parfum. Cum venea cu carutul de la piata plin ochi pe care ma apoi il urca pe scari pana la etajul 7. Cum se speria tare cand ne uitam la ‘Alien’ impreuna si ma tot intreba care-i treaba cu monstrul ala.

Cum vorbea despre tineretea ei din casa parinteasca. Cum il pretuia pe tataie pomenindu-l de fiecare data cu drag. Cum ne servea cu dulceata de visine si apa rece cand veneam in vizita pe la ea. Cum avea grija de noi si ne dojenea cand saream calul. Cum calca munti de haine cu o precizie elvetiana.

Cum incerca sa inteleaga lucruri moderne care intrau in conflict cu timpurile in care crescuse ea. Cum se aventura in calatorii pana la tara impreuna cu noi sau cu una dintre surorile ei. Cum tinea post in fiecare miercuri si vineri si se inchina in fiecare seara inainte de culcare.

Cum vantura varza cu ditamai tubul de plastic. Cum ii placea sa povesteasca cu noi. Mamaia mea nu mi-a spus multe despre cum e sa fii femeie in lumea asta. Dar mi-a aratat cu varf si indesat ceea ce a fost una dintre cele mai frumoase lectii de viata.

Mama povestea ieri de vremurile in care mamaie muncea in trei schimburi si o ducea la gradinita diminetile. Am mai auzit povesti si despre cum mamaie si tataie naseau pe banda rulanta: daca cineva ii ruga nu refuzau niciodata. Despre dupa-amiezele petrecute in curte cu vecinii, muzica si voie buna. Despre duminicile in care tataie o scotea pe mamaie la restaurant. Despre cum mamaie a invatat-o pe mama sa brodeze, sa croseteze, sa tricoteze si sa coasa.

Eu mi-o amintesc cum se desfasura la masina de cusut inconjurata de falduri de material care ulterior capatau forma definita a unui asternut de pat.Cum mergeam in parc la Obor sa ma dau in ‘Gargarite’ dupa care adunam musetel din spatele blocului ei in drum spre casa. Cum florile din garsoniera ei au trait 2 saptamani dupa ce ea n-a mai fost fara apa sub soarele torid de august.

Astazi de dimineata am dat peste Red Table Talks cu Jadda Pinket Smith, mama si fiica ei. Cat am stat sa le ascult vorbind despre cum e cu comunicarea intre femeile aceleiasi familii si despre mecanismul de transmitere transgenerationala a modelelor de feminitate si maternitate, mi-a aparut in minte o masa rosie la care stateam eu, mama si mamaie. Trippy, nu?

Acum ca maternitatea e un subiect care imi capteaza atentia destul de des, mi-as fi dorit sa o am pe mamaia mea sa imi mai spuna cate una, cate alta. Vorbe de duh din batrani. Dar stiu ca ea oricum vegheza in cer asigurandu-se ca nu o luam pe miriste.

Testarea realitatii 1.0

Testarea realitatii 1.0

De vreo ora imi scormonesc in cap in cautarea unui subiect de ruminat. De dezosat. De disecat. De patruns si gatit gandit la foc mic. Cred ca l-am insfacat.

Oamenii, si aici ma includ si pe mine, impartasesc celorlalti lucrurile frumoase pe care le fac si traiesc. In online, avem cu totii niste amprente digitale de toata frumusetea. In offline, inca avem tus pe degete, pe care nu il putem sterge atat de usor.

Viata isi pune amprenta pe noi, iar noi resemnificam. Traim lucruri pe care ulterior le povestim, le retraim sau pur si simplu le intoarcem pe dos, din dorinta ca toate experientele noastre sa fie definitorii, provocatoare si pline de sens. Suntem cateodata atat de ‘dezvoltati’ ca mi se strepezesc dintii.

Avem un filtru pentru orice, dar mai ales pentru uratul, meschinul si durerosul din noi. E ca o sita deasa care lasa sa curga doar laptele si mierea umane. Suntem poetici. Suntem empatici. Suntem destepti. Suntem calatori. Suntem muncitori.

Da, da, realitatea se construieste in conversatie. Stiu! Am zis realitatea, da? Atunci cand suntem atat de foarte mega ultra pozitivi, frumosi si maturi, simtul realitatii e undeva pierdut in negura timpurilor. Cam ca atunci cand suntem prea super hiper negativi, hazi si de cacat.

Si stiti care-i riscul atunci cand ne dam asa frumosi? Ca incepem sa jonglam cu niste asteptari masive ale altora de la noi si sa ne pretindem noua insine ca trebuie sa fim always and forever dezirabili si complianti. In toata sarada asta a perfectionismului absolut atunci cand cazi, ajungi sa cazi de sus. Foarte jos. Cam in fundu’ fantanii asa, de nu mai vezi nimic… din tine.

Poti sa faci lucruri aiurea fara sa existe o motivatie profunda, un sens ascuns sau un bigger picture. Poti pur si simplu sa fii de cacat.

Bang!

Pai stai asa ca eu nu-s de cacat. Sunt chiar opusul lui ‘de cacat’.

Cate oglinzi aveti pe acasa? Eu am cinci. Doua mici in dormitor, una mijlocie in baie si doua mari pe hol. Oi fi narcisista sau ceva, ca omul inainte de a ma lua in spatiu nu avea decat una… in baie. Imi place sa ma oglindesc. In fiecare oglinda vad cate o parte din mine.

In alea mici fata in cele mai mici detalii. Cu pori deschisi, cu puncte negre, cu sprancene crescute sub forma de stuf si cu cosuri. In aia din baie mai fac contact vizual cu mine din cand in cand. Scary shit! Daca n-ati incercat-o pana acum merita. Senzatii tari cu costuri minime. In alea mari ma vad pe de-a-ntregul. Din crestet pana-n talpi si retur. Carburant garantat pentru dialoguri interne prelungite despre cum sunt, cum eram si cum voi fi.

Cate oglinzi umane aveti prin preajma? Nu mai e chiar asa usor sa le numarati nu? Eu zic ca basically toti oamenii care-ti ies in cale te oglindesc intr-un fel sau in altul. Scot din tine lucruri pe care sfarsesti prin a le arata tuturor ca intr-o expozitie de virtuti si kitsch-uri interne.

Imi zboara mintea la o receptionera care ne-a facut cu nervii cand am fost la Seawolves anul asta si care decodifica situatii ad literam fara pic de privire de ansamblu sau flexibilitate. Ma gandeam atunci: ‘Ce cretina-i gagica asta!’. Acum zic: stiu despre mine ca in anumite momente sunt la fel de flexibila precum o bucata de beton.

Un alt exemplu de referinta pentru mine in materie de oglindire este nenea beat din tramvaiul 41 care, acum ceva ani, pe cand eu ma intorceam de la serbarea de iarna imbracata precum o printesa si accesorizata cu o durere de cap cat China, mi-a zis ca sunt o capra pentru ca atunci cand m-a rugat sa ii dau locul copilului lui am zis nu pentru ca sunt obosita. Am fost o capra atunci, dar nu pentru ca nu i-am dat locul, ci pentru ca starea mea generala era atat de shitty incat parea ca aveam un afis imens pe spate care zicea: ‘Hai sa ne luam la hartza’.

Oamenii care se straduiesc sa shine too bright, blind everyone with their reflections. Aveti incredere in oglinzile voastre cele mai apropiate ca ele sunt cele care nu va vor bullshit-ui atunci cand toti va iubesc ‘neconditionat’. V-am zis-o pe aia ca eu nu cred in dragoste neconditionata? Nu? Eh, poate in episodul viitor.

Daca poti sa ma vezi asa cum sunt si pot sa te vad cum esti, dupa care sa alegem sa ramanem unul in proximitatea celuilalt, atunci lucrurile incep sa devina reale. Non-conjuncturale si non-idilice. Reale. Imi plac povestile reale.

Traitul preventiv

Traitul preventiv

History-ul de Facebook mi-a aratat poza asta insotita de un comentariu legat de traitul preventiv. Evident ca inteleg mesajul transmis, insa nu mi-am putut opri mintea sa o ia in directia in care pune sub lupa semnificatiile faptul ca trecutul previne viitorul.

Traitul e o experienta de invatare in sine. Acum ritmul in care invatam difera de multi factori, printre care cei mai importanti sunt profesorii. Cei care ne invata care-i treaba cu viata asta in general, sau in particular. Ce conteaza si ce nu conteaza. La ce trebuie sa fii atent si ce trebuie sa ignori. Cand trebuie si cand vreau. Cand gandesc si cand simt. Cum ar trebui sa arate viata mea?

Intr-o fractiune de secunda, cat mi-am aruncat o privire pe geamul plin de ploaie, mi-a revenit in minte un vechi proverb khmer care ma infurie teribil. Tradus, suna cam asa: Barbatii sunt aur, iar femeile sunt o panza alba. Morala? Daca arunci aurul in noroi il poti sterge cu usurinta dupa si straluceste in continuare. Pe de alta parte daca arunci o panza alba in noroi se va murdari si va ramane patata pe vecie. Misto nu? Nu-i asa ca asta e tocmai ce vor sa auda femeile?

Anyways, nu stiu exact daca asta are vreo legatura cu my initial trail of thoughts, dar o sa aflam pe parcurs. Oare traitul preventiv e precum condusul preventiv? Te apara de accidente si implicit de moarte? Traim ca sa ne ferim de moarte? Asta e scopul vietii noastre? Sa ne-o pastram? Inteleg logica in vremuri de amenintare si razboi. Nu o inteleg integrata in filosofia de viata: lumea-i rea, pericole-s la tot pasul asa ca fa ochii cat cepele si pazeste-ti spatele tot timpul. Cata anxietate e in treaba asta! Sa ne pregatim inarmandu-ne pana-n dinti cu toate defensele din dotare ca sa facem fata unui pericol iminent care nu stim exact cum arata, cand va veni si ce implica.

Tot ceea ce trebuie sa stii este ca in tot ceea ce faci trebuie sa ai grija.
Ai grija sa nu deranjezi!
Ai grija sa nu te murdaresti!
Ai grija sa nu te imbolnavesti!
Ai grija sa nu strici!
Ai grija ce vorbesti!
Ai grija ce faci!

In context familial mama transmite grija, iar tata contrabalanseza transmitand asumarea riscurilor. Impreuna, doar impreuna, cele doua capata un sens functional pe termen lung. E ok sa ‘ai grija’ in general pentru ceea ce te inconjoara. Sa nu arunci gunoi pe jos, sa ai grija de sufletul tau, sa ai grija de sanatatea ta. E ok sa iti pese de cei din jur si de lumea in care traiesti.

E de asemenea ok sa iti asumi riscuri. E chiar indicat, ca sa stii exact cum se simte viata. Viata se simte molcom si caldut cand ai grija. Viata se simte intens si adrenalinic cand iti asumi riscuri. Cand problematizezi toate daturile care-ti sunt oferite pe tavi conceptuale de cei din jur. Cand faci lucruri noi. Cand te arunci in noroi doar pentru ca vrei sa vezi cum e. Cand sari cu parasuta. Cand mergi in bezna. Cand te arunci in apa stiind prea bine ca nu stii sa innoti. Cand de asezi la masa fata in fata cu frica ta si decizi sa do it anyway.

Uneori am senzatia ca-s o adolescenta incurabila pentru ca am reactii organice in raport cu autoritatea si pun la indoiala toate normele. Cineva imi spunea la un moment dat ca mie imi place sa ma cert, ca discut in contradictoriu doar de dragul procesului in sine, nu neaparat al finalitatii. Tot ce se poate.

E totusi nerealist sa traiesti intr-o adolescenta perpetua in care iti tot asumi riscuri in dorinta de a iti gasi drumul in viata. Numai ca drumul in viata, o data gasit, te va duce catre alte situatii in care trebuie sa traiesti. Non-preventiv, ci pe bune.

Sa te joci implica riscuri. S-ar putea sa-ti placa atat de tare incat sa nu te mai opresti. Sa mergi implica riscuri. S-ar putea sa inveti sa o iei la sanatoasa atunci cand simti ca trebuie sa mergi mai departe, si ca drumul nu ti se opreste aici si acum. Sa vorbesti implica riscuri. S-ar putea sa ai pareri care nu sunt conforme cu norma si care declanseaza schimbare in tine si in ceilalti.

Revenind la profesorii nostri experti la materia ‘Viata’, cred ca smecheria e sa lucreze impreuna ca sa intelegi cum sa o faci fara sa ti se para un chin, dar nici sa nu o faci fara sa te gandesti la nimic in the process. Resping notiunea de ‘trait preventiv’ si aduc in schimb ‘traitul asumat’. Traitul pe bune, cu bune si cu rele, cu grija si cu riscuri, si cu o doza rezonabila de auto-reflectie care sa iti permita sa-si regasesti drumul atunci cand te duci cu oistea-n gard.

Si pana la urma ce legatura avea proverbul khmer cu prefectura? Probabil ca traitul asumat e cel care transcende rigiditati proverbiale precum ‘carpa imaculata’. Nu ma simt o carpa, si cu atat mai putin una imaculata. In traitul asumat, toate ‘invatamintele’ care nu fac altceva decat sa te ingradeasca ca om sunt maculatura. Asta e legatura.