Category Archives: Estetisme

Sep12

Pana la urma cine vrea sa aiba pieptul mare?

Posted on by
Pana la urma cine vrea sa aiba pieptul mare?

Raspuns: Toata lumea! Cu mic si cu mare, tot omul, respectiv oama, vrea sa scoata pieptul cat mai in fata. In fata celor din jur. Care sa ramana ca trazniti in adoratie si sa zica:

XY1: Mama, ce piept mare ai! Dar de ce ai pieptul atat de mare?
XY2: Ca sa tin piept greutatilor vietii… 😀
XY1: Cu cat tragi la bench-press?
XY2: Cu 50, frate!
XY1: Si flotari?
XY2: 100…Intr-o mana.
XY1: Pe bune?
XY2: Pai si de cat timp faci sala?
XY1: Ehee, de cand eram un biet fetus in burta lu’ muma-mea! Si uite ce frumos sunt acum. Mor femeile dupa mine!

If so, urmeaza sfatul Parazitzilor: Fa-ti un control! Amanuntit, care sa inceapa de la cap. E chestia aia insurubata intre umeri pe care nu o folosesti prea des. Poate doar atunci cand tre’ sa dai un cap in gura vreunui dusman.

Cat despre reprezentantele secsului frumos si slab, unde nu-i tzatza, e push-up. Up pana in gat. In loc de amigdale. Ce mistooo! Anti-gravitational as putea spune. Saaaau, unde nu-i tzatza, va fi substitut. A se intelege ca intotdeauna am considerat ca daca vrei sa iti faci vreo modificare corporala care te face sa te simti mai bine in pielea ta, go ahead.

Dar cu ceva bun-simt estetic. Adica nu cred ca vrei neaparat sa ai doi pepeni pe care sa iti poti tine laptopul cand stai in pat, sau tava cu mancare when having breakfast in bed. Sa nu mai vorbim de dormitul pe burta, care ori dispare complet, ori se lasa cu niste dureri de spate crunte.

Cum sa renunti la dormitul pe burta de dragul a 1000ml/tzatza? Chiar merita? O sa te iubeasca barbatul mai mult? Ah, el te-a sfatuit sa iti pui atat? De ce nu ma mir? Pai si nu e fain acum cand iesiti in club impreuna? Tu si tzatzele tale la bratul lui, al zeului.

Tot se uita dupa alte dudui? Pai nu a zis ca se uita inainte ca tu nu aveai tzatze? Nu mai inteleg nimic… Daca tot se uita, inseamna ca mai trebuie sa iti mai face ceva operatii estetice ca sa fii perfecta! Pentru el, si doar pentru el. Pentru ca pentru el traiesti, pe el il visezi, pentru el pictezi.

Nu pictezi? Ar trebui sa te apuci! Ce-ar fi daca, sa zicem, prin absurd, ai gandi pentru tine…Si implicit ai incepe sa faci lucruri pentru tine. Sau sa refuzi sa faci lucruri. Tot pentru tine? Mama nu te-a crescut asa, sa-l nesocotesti pe barbat. Daca faci asa, cine o sa te mai ia de soata? Caci visezi la caznicie mai obsesiv decat viseaza el la noua lui masina.

How about just feeling genuinely good with yourself as you are and for who you are? Nu zic acum sa nu te mai epilezi sau ingrijesti for that matter. Si asta se aplica si la femei si la barbati (mai nou toata lumea se epileaza) :)). Imaginea se sterge la prima ploaie mai intensa. Si ramane ceea ce ramane.

Daca in spatele imaginii nu e nimic, atunci o sa devina destul de invizibila treaba, nu credeti? Just another thing to exercise your neurons! 😉

Sep10

M.ie O.chii-mi D.oresc A.sa…

Posted on by
M.ie O.chii-mi D.oresc A.sa…

Cine ma cunoaste cat de cat, stie ca am un stil al meu si doar al meu. Bun, prost, nu ma pot pronunta in totalitate, dar stiu sigur ca e al meu. Si am investit ceva timp si energie in produsul finit. Arataaa diferit. Cam asa ca mine. Si de cum ma trezesc dimineata.

Azi am fost neagra, de exemplu.

Maine, cine stie?

Joia trecuta am fost roz… Pinkie by my new nickname.

Se pare ca rozul e the new black pentru mine sezonul asta. I am officially in my pink year. Si ma simt ciudat, mai ales atunci cand ma duc ca magnetul catre chestii roz prin magazine si I express genuine enthusiasm and willingness to buy.

Sa fie oare de la primul meu ghiozdan ever care era mic, roz si cu “Hello Kitty!” pe el?

Sau poate se resimt anii mei de negru?

Rozul isi cere drepturile!

Daca stau sa ma gandesc la evolutia mea stilistica si cromatica am fost extrem de dark multa vreme – liceu, facultate…

Dupa care m-am mai deschis un pic cu niste gri.

Si mai apoi a fost invazia verde. Care se mentine si in prezent. Imi place verde! Grav! Orice nuanta!

Si combinatia verde cu albastru si turcoaz. Mmmmm…Lovely.

Pe la un moment dat in istoria mea personala am devenit brusc mov. Cianotica. Violet to be more precise. And violets are violet, not blue! Sa fim intelesi!

De vreo cateva luni incoace sunt roz mai mult sau mai putin. Si imi place tare. Ma energizeaza pe atat de mult pe cat ii socheaza pe oamenii din jurul meu.

Tu? Roz? Pe bune?

Da! Io! Roz! Rili! 😀 De ce nu?

Never say never, zice o vorba din batrani. Dar parca as spune ca sansele ca mie sa imi placa maro-ul sunt minuscule spre zero. Big issue with maroon. Inafara de Maroon 5. Ei sa zicem ca sunt ok, dar nu la fel de ok ca tatuajele lui Adam Levine.

Divaghez?

Ma scuzati!

Sa revenim la culori!

Nici cu albul nu ma prea impac sa zic drept. E prea imaculat, pentru mine care sunt departe de a fi vreo imaculata.

Deci, port culori maculate! 😉

Si imprimeuri traznite.

Si mesaje funky.

Si combinatii tembele.

Pentru ca pe acolo ma invart. That’s how I roll baby! :))

Cica toamna asta, zicea o revista de stil si moda se poarta:

– albul – Not a chance!;

– albastrul – Can be handled…;

– negrul – Forever!;

– visiniul – Lovely!;

– imprimeurile – I feel playful enough to wear some prints!… si

haine din stilul militar – Boots? Checked! Military jacket? Checked! Military bag? Checked! Bossy attitude? Double checked!

Moda e un concept relativ pentru mine, pe care mi-l insusesc. Nu ma supun exigentelor modistice. Le creez! Pentru uz personal. A nu se incerca asta acasa, daca nu va simtiti in stare, caci starea sta la baza stilului. Fie el vestimentar, literar sau vietuitor.

I dress to impress…myself! Always! 😉

Sep5

Recordando Barça…

Posted on by
Recordando Barça…

Nu ma consider vreo globe-trotter-itza, dar pot spune cu mana pe inima ca imi place nespus sa calatoresc. Fie ca sunt inafara tarii manata de ratiuni business sau de the pure pleasure of travelling, ma bucur mai ceva ca o copchila in fata unei vitrine cu papusi. De mica m-au invatat ai mei cu normalitatea calatoritului, asa ca acum daca trece prea mult timp fara sa ma misc in vreo directie sau alta, ceva nu e in regula.

Si culmea e ca, o data cu picioarele pe taramuri straine ma transform mai ceva ca un varcolac. Mi se activeaza grav simtul de orientare in spatiu, care in mod normal lipseste cu desavarsire. Mana mi se inclesteaza pe aparatul foto si orice frunza mi se pare extraordinara si deci, demna de pozat. Am o logoree de n-ai mai vazut, si incerc pe cat posibil sa ma exprim in limba tarii in care ma aflu, asta daca nu e vreo ciudatenie pe care nu am nici cea mai mica sansa sa o dibuiesc.

Un oras care mi-a placut peste puterile mele initiale de imaginatie a fost Barcelona. Si pentru ca mi-a placut atat de tare, am vizitat-o de doua ori. Sa fiu sigura ca nu imi scapa nimic. Probabil mi-au scapat multe, dar ceea ce a ramas a fost un gust extrem de placut al unui oras viu, vesel si insorit.

O data vazut pe timp de iarna, iar cea de-a doua oara pe timp de toamna, Barcelona nu a incetat sa ma uimeasca prin misterele si alura sa de urbe medievala asaltata de hoardele de turisti nerabdatori sa se infrupte din bogatiile sale. Nu am mai vizitat nici un alt oras spaniol insa pot spune pe N.V. ca Barcelona este cel mai frumos. Nu are cum sa existe un alt oras in peninsula Iberica care sa concureze cu draga de Barca. Parol!

Nu exista o modalitate mai adecvata de a cunoaste un oras decat cutreierandu-l in lung si-n lat pe jos si cu aparatul foto pregatit de atac. Cam asa m-am desfasurat ca turista impamantenita in Barcelona. In cea de-a doua escapada spaniola am stat vreo 5 zile pline in oras si cu ceva planning si vointa am vazut o groaza de locuri faine. Nu pot uita durerile crunte de picioare pe care pe atunci pe ignoram pentru ca trebuia sa ajung la locul pe care voiam sa il vad neaparat.

Am calatorit in a sort of a double trip cu niste prieteni buni de-ai mei, si drept urmare ne-am permis sa impartim o camera cu patru paturi si o singura baie intr-un hotel de 1 stea. Da, chiar una, dar buna! Amplasat in buricul targului langa Rambla, hotelul si-a facut treaba de deplin adica ne-a permis sa ne odihnim in conditii decente, sa facem o baie fierbinte, sa ne depozitam bagajele burdusite cu suveniruri si sa luam micul dejun cu gogosele si cafea de la tonomatul hotelului.

Ma amuza cand imi aduc aminte de cum trageam toti patru de trollere pe Rambla incercand sa gasim hotelul care se afla pe o straduta ingusta si in reconstructie. Scara interioara era atat de ingusta, incat noroc ca aveau lift, ca altfel ar fi trebuit sa facem nitel sport cu bagajele pe sus ca sa putem ajunge la etajul 2 (parca) unde aveam camera.

Legata fiind de un ghid turistic al Barcelonei si cu un Barcelona Card deja achizitionat in fiecare seara inainte de culcare ne faceam planul pentru a doua zi, religiously. Ca la scoala ce sa mai! Undeva pe acasa mai exista aruncat intr-un colt cu old stuff, carnetelul in care imi notam obiectivele turistice pe care mi le propuneam pentru a doua zi cu buget cu tot.

Cand zici Barcelona, automat zici Gaudi. Si nu Sagrada Familia Gaudi, ci Casa Battlo, Casa Milla, Pedrera, Parc Guell, Palau Guell, etc. Sagrada Familia va fi intotdeauna un simbol al Barcelonei, cu turnurile sale gotice, melcii si frunzele aplicate ca motive arhitecturale inovative pe o constructie bisericeasca. Si totusi continuarea operei lui Gaudi de catre urmasii sai nu m-a impresionat ducandu-ma cu gandul spre niste sculpturi socialiste cu Jesus si apostolii.

In schimb Casa Battlo este altceva. Cu totul altceva. Impunatoare prin culorile si formele sale, te poate tine captiv(at) mai bine de o ora admirandu-i colturile (lipsa), mobilierul funky si curtea interioara albastra. Ferestrele colorate sunt ceea ce vezi de afara, dar credeti-ma, merita cu desavarsire sa platiti cei 15 EUR (cred) si sa intrati. E o cu totul alta lume, si in plus primiti si audio guide-uri in ce limba vreti voi. 😉

Pedrera e mai sobra si austera ca si culori decoratiuni. Insa piatra in combinatie cu balustradele din fier forjat do the trick. Este cu mult mai mare decat Casa Battlo, fiind un adevarat bloc, asezat la cateva minute de mers lejer dinspre Casa Battlo. Pentru Parc Guell si Palau Guell mi-as fi dorit sa am o zi intreaga sa le savurez, insa nu am avut decat o dupa-amiaza. Nu trebuie ratate soparla din mozaic sau coloanele intunecate ale palatului.

 – Io descoperind un graffitti super fain cu The Ramones – Hey-Ho Let’s Go! 😀 –

Pe inserat printre cactusi si nisip, pe unul dintre platourile parcului se aduna muzicieni stradali cu instrumentele lor si un amplificator. Sunetul muzicii este amplificat in mod natural prin forma rotunda a platoului care creaza o acustica speciala, iar prezenta unei surse suplimentare de amplificare a sunetului te transpune intr-o stare tare faina in care parca uiti de tot si toate. Si te lasi purtat de muzica. Eu am ascultat ceva Lenny Kravitz in acea dupa-amiaza si a fost… genial!

Intr-o alta zi am fost pe la Muzeul de Arta Contemporana (nu m-am putut abtine!) si a fost mind-blowing! Am stat cred vreo 4 ore printre opere de arta celebre, pozand ca obsesiv-compulsiva, spre disperarea omului cu care eram pe atunci. Intr-unul dintre saloane se tinea o ora de istoria artei cu copii de generala, ceea ce mi s-a parut foarte educativ si practic.

Daca e sa aveti putine zile la dispozitie, interiorul Montjuic-ului nu reprezinta o prioritate, asa ca mai bine va plimbati de jur-imprejur si va pozati oleaca pe la turnurile de la intrare. Daca prindeti si spectacolul fantanilor cantatoare si ilumitate pe timp de seara e si mai bine. Aveti ocazia sa pozati si Opera din Barcelona care se afla chiar la baza Montjuic-ului in Plaza de Espana.

Si daca tot sunteti in zona, nu trebuie sa treceti nepasatori pe langa Pueblo Espanol. Similar cu o combinatie intre Cetatea Sighisoarei si Muzeul Satului, amplasamentul are casute medievale din diferite timpuri spaniole, curti interioare foarte confortabile in care poti bea o cafea pe un scaun de fier forjat la umbra unui portocal. Din loc in loc intalnesti ateliere mestesugaresti si de artizanat, care te ademenesc cu produsele lor. Cele cu bijuterii hand-made din metal, sarma si ata pe mine m-au cucerit, recunosc – aviz amatoarelor! 😉 Asa ca andale, mergeti si acolo!

 – Mai mult ca sigur ii explicam ceva omului cu care eram despre viata, sens si dureri de spate :)) –

Tot prin zona aia e si un alt muzeu le care l-am vizitat, dar spre rusinea mea nu mai tin minte cum se numeste. Ceva cu antropologie asta e clar, dar imi scapa denumirea completa. Interiorul e foarte fain si te lasa sa faci poze fara sa trebuiasca sa platesti vreo taxa suplimentara.

Daca esti in Barca nu poti sa nu faci un tur prin port, pe plaja si pe apa cu celebrele barcute turistice “Las Golondrinas” (Randunelele). Din larg Barcelona se vede altfel si o sa aveti ocazia sa vedeti si parte din cartierul cu zgarie nori care de aproape nu spune mai nimic. Insa pe acolo se afla celebra La Polla de Barcelona, adica un zgarie nori din sticla colorata si cu forma falica. Sunt carti postale cacalau cu aceasta cladire, deci daca nu ajungeti cu barcuta o sa o vedeti in poze. 🙂

 – Whacha looking @ punk?! – 

Parcurile micute din jurul Gradinii Botanice sunt perfecte pentru a lua gustarea de seara si a te da intr-un leagan intr-un spatiu de joaca cu podea buretata. Asta daca va plac genul asta de activitati nocturne. Nu am fost in nici un club pe acolo, pentru ca mi s-a parut cu mult mai interesant sa vad restul. Oamenii sunt foarte vii si veseli, dar am vazut destui crack & pot-heads. Nu trebuie uitat ca Spania este o tara foarte liberala si mistica in care probabil substantele psihoactive sunt vazute ca facilitatoare de experiente extra-senzoriale sau stari modificate de constiinta.

Cultura urbana, grafitti-urile stradale si standurile cu haine hippie m-au fascinat un pic si evident le-am pozat cat cuprinde. Am prins si ceva targuri in aer liber cu tot felul de obiecte mai vechi sau mai noi de care am profitat din plin. E o senzatie unica sa te plimbi printre tarabe, sa negociezi un pic pe limba lor in timp ce briza maritima iti ridica un pic parul pe tine. 😀

Daca aveti ocazia sa va duca drumurile in Barcelona, da-ti-le ascultare! Este atat de fain orasul incat o sa va doriti sa stati inca pe atat acolo. Zambiti cu gura pana la urechi, mancati paella, beti sangria, ascultati ceva muzica catalana ca doar o sa fiti in Catalunya si in rest program de voie! 🙂

Sep1

The Best Last Day of Summer

Posted on by
The Best Last Day of Summer

Sunt obosita ca dupa un concert care m-a muncit pana in maduva oaselor. Fiecare milimetru al corpului meu a simtit aseara vibratiile pe care oamenii astia absoluti nebuni si geniali intr-alea performing arts-urilor le-au imprastiat celor peste 45,000 de suflete care s-au inghesuit pe National Arena.

Deschiderea portilor s-a facut pe la 5 dupa-amiaza, RHCP fiind anuntat pe la 8:45 – 9:00. Pe la 6:00 eram la Muncii incercand sa depistez in multimea forfotitoare omul cu care urma sa imi fie partener de concert. Cum intorceam capul in stanga sau in dreapta vedeam alti oameni, care asemeni mie, se indreptau spre stadion.

Dialogurile scurte la stop de genul: A: Tu unde ai? B: Pe Basarabiei, Gazon…Tu? A: Noi suntem cu intrare pe Maior Coravu…tot Gazon B: Pai bine, ne vedem inauntru atunci! ma faceau sa zambesc automat. In timp ce scriu ii ascult intr-o varianta de Greatest Hits pe care am identificat-o pe YouTube. 1:06:46 sa tot am timp de (de)scris experienta rosie, fierbinte si picanta.

Era prima data cand paseam pe National Arena ever, asa ca nu am putut sa nu fiu impresionata de alura de stadion occidental pe care a capatat-o o data cu reconstructia sa. Dupa intrarea furtunoasa, ne-am plimbat agale pe alee, ne-am pozat ca entuziastii veniti la marea cantare dupa care am inceput sa ne gandim in ce directie trebuie sa o apucam pentru a patrunde in incinta cat mai aproape de sectorul in care aveam locurile.

Am fost un pic scanati si aprobati la intrare, dupa care am baut ceva lejer pe scaunele de la barul stadionului in timp ce testam anduranta mingiutei antistres Hyundai pe care tocmai ce o primisem de la o promotoare bine-voitoare. Ne-o fi vazut mai stresati probabil! 😉 Dau un mesaj de multumire si recunostinta vesnica, dupa care pornim in cautarea locurilor magice. Le gasim cu ceva indrumari si ne asezam.

Multa lume cunoscuta, dar si mai multa lume necunoscuta. Cu totii aveau ceva comun in priviri. Steluta aia rosie RHCP. Asteptarea crestea pe masura ce stadionul se umplea. Sold-out spune multe, don’t you think? N-am asteptat decat aproape un an concertul asta, deci it’s all good! Mama si ce rasplatita imi fu asteptarea. De necrezut, aproape!

Pe cand scrutam orizonturile tribunelor cu privirea zana mea cea generoasa ma suna:

SHE: What’s up?

ME: Well, we’re here. We found our seats and feel great! Red Hot Chili Peppeeeeeers! :))

SHE: Where are you staying?

ME: Ring 1, Sector 143, Row 22, 17 & 18.

SHE: You’re in the official tribune, motherfuckers! :))

ME: You do know that you gave these seats to us, right? :)) Thank you again so muuuuch!

SHE: No worries, just have fun and we talk!

ME: Come on over if you have the time…

SHE: If I have the time, yeah. Got to go. Volunteers calling again! Pupiiii!

ME: Kisses baby!

Dupa ce am ras o buna bucata de timp dupa ce am inchis telefonul de faza cu “You’re in the official tribune, motherfuckers!” mi-am continuat scanatul populatiei care umplea cu hotarare the venue. Intre timp a inceput Grimus. Ok, dar eram un pic cam prea nerabdatoare for the head-liners ca sa ii gust. In schimb mi se facuse extrem de foame. Asa ca in pas saltat m-am dus in cautarea unui hot-dog. Foamea mi-a crescut si mai mult cand l-am auzit pe tipul de la the hot-dog stand spunand ca nu mai au hot-dog-i.

IO: Whaaaat? Pai si io ce mananc?

Hot-Dog Guy: Popcorn sau nachos ar fi optiunile.

IO: Baga-mi-as! Mi-e chiar foame!

Omul de langa mine ma incuraja fara spor:

EL: Poti oricand sa iti potolesti foamea cu o bere…:)

Cu foamea in priviri, i-am raspuns scurt:

IO: Nu vreau! Asa ca nachos it is.

La coada aferenta procurarii de fast-food chimic si nesanatos ma abordeaza un nene cu un pusti:

Nenea: Scuza-ma, Tudor m-a rugat sa te intreb daca tatuajul e permanent…

IO: Da, e permanent, am zis eu zambind la pustiul care se tot uita la piciorul meu.

Nenea: Am inteles, daca mai are si alte intrebari o sa il rog sa ti le puna direct ca sa nu cream confuzii.

IO: Ok, ii raspund, razand cu gura pana la urechi de data asta.

Ce sa faci, dom’le! When at RHCP dress appropriately, nu?

Dupa ce am infulecat cu o pofta nebuna intreaga portie de nachos impreuna cu pastele chimice de culori dubioase, am cugetat adanc si digestiv. Dupa vreo 5 minute de cugetari am mai stat ce am mai stat, ne-am foit, ne-am invartit, ne-am sucit, ne-am mai invartit ca titirezurile un pic dupa care am plecat sa ne plimbam printre tribune, Agenda mai mult decat evidenta era sa ne postam strategic agatati de o balustrada cu vreo 10 randuri mai jos decat sedeam legal ca sa sarim si sa ne bestializam in voie. Ajungem la locul cu pricina, le uitam la cei doi badigarji de la BGS care pazeau balustrada si ii zic complicelui:

IO (ilustra): Cred ca astia sunt aici ca sa nu ne lase pe noi sa ne agatam de balustrada…

COMPLICELE (dezamagit): Mda, probabil ai dreptate, hai sa mergem inapoi.

IO (alunecoasa): Nu vrei tu sa stam acilea pe traversa asta, ca nu incomodam pe nimeni. Uite, cei din spatele nostru chiar pot vedea concertul.

COMPLICELE (interesat): Putem face si asta…

Si in timp ce complotam vinovat moduri in care sa ne upgradam experienta RHCP, apare un domn la costum care cu siguranta ii pastorea pe badigarzii pazitori de balustrada.

PASTORUL (catre IO): Domnul un albastru nu v-a spus ca nu aveti voie sa stati aici ca incomodati lumea din primul rand?

IO (tupeista si zambitoare): Nu! 🙂

PASTORUL: Nu? Pai hai sa va spun io atunci: nu aveti voie sa stati aici pentru ca lumea din primul rand trebuie sa vada concertul ca si voi. Asa ca cel mai bine ar fi sa mergeti la locurile voastre.

IO (si mai tupeista, dar logica): Haideti sa va dau si io un sharing. In momentul in care va incepe concertul toata lumea, dar absolut toata lumea din primele randuri se va ridica si vor veni sa se agate de balunstrada asta!

PASTORUL (oleaca arogant, dar dedicat): Iar eu o sa ii trimit la locurile lor pentru ca asta imi este jobul.

IO (conclusiva): Nasol job mai aveti!

PASTORUL (un picutz ironic): Asta e, noi nu gandim prea mult, ne facem treaba.

COMPLICELE (inflamat de smetia ironica primita din partea PASTORULUI): Io nu cred ca nu ganditi, ci ca respectati niste ordine bine stabilite.

PASTORUL (impaciuitor): Eh, mai glumim si noi. Daca nici la munca nu putem glumi, sa stiti ca o luam razna.

COMPLICELE (satisfacut de dezamorsarea bombei ironice catre PASTOR si mai apoi IO): Da sigur. Hai sa mergem la locurile noastre.

Cum se lasase seara imi fu un pic mai dificil sa ajung tinta la locul meu asa ca am orbecait vreo 5 minute, dupa care la un apel de urgenta catre omul care ma insotea, am fost salvata din marea tribuna a necunoscutului si adusa pe meleagurile natale, in tribuna oficiala :)). Si nici bine nu ne-am re-asezat in banci, ca multimea RHCPista a inceput sa urle si sa faca valuri. Ma uit la ceas: 09:00.

Incepe?

Incepe!

Incepeeeee!!!

Pe inserat eram iarasi cu gura pana la urechi si deja incepeam sa ma zbribulesc de emotia de vara tarzie. Pe scena se intamplau chestii. Se misca lume destul de insistent. Si dintr-o data se sting toate luminile. Arena vibra sub sunetele oamenilor care ii asteptasera cu sufletul la gura pe cei patru descreierati de la Red Hot Chili Peppers! Si zbang, dintr-o data apar pe scena, unul cate unul.

Publicul innebuneste. Io urlam din toti rarunchii, reusind sa o sperii zdravan pe colega din dreapta. Si-au inceput! Sonorizarea imi bubuia urechile, in timp ce inima mi-o lua la galop si pielea mi se facea de gaina din aia extaziata la maxim. Nu m-au dezamagit cu nimic.

Anthony are o voce nemaiintalnit de patrunzatoare si aparte si un o alura de truck-driver care isi lucreaza toate frustrarile la benchpress. Flea este intors cu cheia si total dus cu pluta, dar extraordinar de talentat si dibace cu deshtele pe corzile de la bas. Chad bate in tobe ca si cum ar trage cu mitraliera: tzshpe batai pe minut. Iar Josh este in lumea lui lipit cu super-glue de un scaun de pe care emite acorduri de chitara dubioase, dar foarte melodice.

Am urlat, am sarit, am dat din cap, din umeri, din fund, din maini, din picioare, m-am leganat, m-am oprit, m-am pornit din nou, m-am pozat, am ras, m-am impins cu colegul de rand, m-am zbantuit, m-am invartit timp de vreo 2 ore and it was fucken amaziiiiing!

Spre final, pe la bisuri m-am cam pleostit un pic pentru ca ma asteptam sa cante si Zephyr Song pe care nu l-au cantat. Dar in schimb au compensat cu Give It Away. Si ce au mai compensat! Dupa bisuri, io tot asteptam si urlam. Mai vroiam! Come back, motherfuckers! Please! Pretty please! Dupa ce a inceput muzica de final de show, m-am uitat resemnata catre colegul meu de agonie si extaz, care mi-a transmis din priviri:

Hai femeie, nu mai tipa atat, ca nu se mai intorc. Acum misca si hai sa mergem spre iesire! 

Cu inconfundabila gura pana la urechi, coboram scarile la bratul omului si vorbeam foarte tare pentru ca nu prea mai auzeam multe, cat nici nu ma prea mai tinea vocea atat de bine. Spre iesire am mai trecut o data in apropiere de standul cu tricouri RHCP, am salivat pentru o clipa, dupa care mi-am facut exit-ul cu capul sus si demn. Dar nu foarte sus ca sa mai vad si pe unde mergeam ;).

Afara deja se lasase racoare. In salopetutza mea imbulinata deja mi se facuse cam frig asa ca am luat-o in pas alert spre strada, facand slalom printre oamenii care mergeau care mai de care mai agale, dezorientat, hyped sau deloc. Cand am ajuns din nou la Muncii, imi era clar: Traisem un moment istoric. Red Hot Chili Peppers, baby! 😀

 

Aug30

Cafeneaua literala

Posted on by
Cafeneaua literala

Fusei invitata in mol la un cico. Ocazia fiind cu atat mai speciala, nu am putut refuza. Asa ca am fost. La o cafenea in mijloc de codru des. Plin de pitzi cu tate si de pitziponci cu muschi. Fite peste fite cat cuprinde. Cum io cu cico nu le prea am, hotarata am scrutat meniul si mi-am ales ceva buuuun… care se intitula savuros: cappuccino con panna.

Yummy! Deja salivam, dar mi-am zis ca infranarea poftelor nu a facut rau nimanui pana atunci asa ca o sa imi iau marime medie, dar parca as mai vrea sa fie si cu altceva. Rasfoiesc meniul pana la extra-topping-uri si ochii mi le lipesc deee…topping-ul de marshmallows. Gata! Asta e comanda perfecta! Deja imi imaginam cum sorbeam dintr-un canoi potiunea magica si atat de gustoasa.

Fericita nevoie mare ca m-am hotarat asupra comenzii, dau sa ii comunic si doamnei (si o zic in cunostinta de cauza pentru ca verigheta saiba stil Bvlgari m-a orbit oleaca cu bling-bling-ul din dotare) care tocmai ce aterizase la masa noastra sa ne intrebe de sanatate. A fost deajuns o privire si deja ma lamurisem: chelnerita noastra era cum s-ar spune “lemn Tanase”.

Privirea confuza era completata de un limbaj care nu cunostea nici macar denumirile din meniu si abilitati sub limita in manuirea aparatului de luat comenzile. Io in general sunt de parere ca orice meserie ai face trebuie sa o faci cu simt de raspundere si o doza de placere, cu atat mai mult in meseriile in care trebuie sa lucrezi direct cu oamenii. In caz contrar risti sa fii o acritura, posomorata care se uita crucis la clientii ei daca acestia indraznesc sa ceara ceva mai complicat pentru capacitatile tale de decodificare corticala.

Eh, doamna pe care o aveam in lateral, se incadra perfect in categoria oamenilor care lucreaza strict pentru a castiga un ban, fara nici un fel de pornire, fara amabilitate, fara ospitalitate, si ce-i mai nasol, fara sa stie ce vinde. Cred ca daca o intrebam ce imi recomanda, probabil s-ar fi gandit ca am ceva cu ea. Asa ca nu m-am riscat si mi-am spus clar, concis, uitandu-ma spre ea si zambind comanda mea compusa.

Uitatura i s-a modificat vadit de parca as fi lovit-o cu leuca in cap, a facut o pauza lunguta dupa care a zis sec:

Bine.

La final, incercand sa emane nitel profesionalism repeta ceea ce intelesese ea din ce tocmai ii se comunicase de catre oamenii de la masa si cand ajunge la mine zice:

Si un cappuccinno con panna.

Ma uit la ea si ii repet:

Si cu un extra-topping de marshmallows.

Din nou imi arunca privirea debusolata si imi zice:

Nu stiu daca avem. O sa intreb si revin.

Dupa cateva minute doamna chelnerita apare cu o veste tragica:

Sa stiti ca nu mai avem topping-ul pe care l-ati cerut!

Sunt convinsa ca ori uitase cum se numeste, ori nu stia cum se pronunta si a preferat sa evite cuvantul marshmallows. Trecand peste aceste detalii pe care numai ochiul meu fin si critic le-a observat si punctat ca atare, i-am spus:

Ok. Atunci as vrea cu sirop de portocale. Aveti?

Pusa din nou in dificultate, chelnerita eroina se intoarce spre bar, probabil pentru a avea o confirmare din priviri de la barman si zice intr-un final:

Da, avem!

Excelent, mi-am zis, nu ne-a luat decat vreun sfert de ora ca sa facem o amarata de comanda de bauturi. Seara suna promitator! Dupa o asteptare prelunga apare si canoiul, mai mult sau mai putin asa cum mi-l imaginasem si cu un linguroi pe masura. Ma uit pe deasupra stratului de frisca, incercand sa depistez siropul de portocale si cautarea mi-a fost zadarnica. Nu era!

Atunci deja m-a bufnit rasul si am strigat-o discret pe aceeasi doamna sa o intreb:

Fiti amabila, dar siropul de portocale unde este?

Ea imi raspunde pe nerasuflate:

Pai este la fund!

La fund?! exclam eu si mai debusolata decat ea.

Da, la fund! intareste afirmatia cu o bulbucare de ochi.

Bine, multumesc! i-am zis in timp ce deja incepusem sa forez cu linguroiul dupa sirop.

Avea dreptate, era pe fundul canoiului, numai ca din umilele mele cunostinte despre preparatul cafelelor cu topping-uri si siropuri de obicei se pun pe deasupra, peste frisca, ca sa ii dea un aspect gigea cafelei.

Si in plus io am un adevarat cult al cafelei si cand cer ceva chiar ma astept sa primesc ceea ce cer. Nici nu mai incape in discutie ca nu as da Starbax-ul pentru nici o alta cafenea din lume pentru ca ma leaga multe simturi si amintiri de el, dar asta nu inseamna ca nu sunt dispusa sa incerc si sa compar. Cafeaua a fost foarte buna. Delicioasa as putea spune, mai ales pentru ca spuma de cafea in combinatie cu frisca si siropul formasera o pojghita cu un gust tare fain pe care am mancat-o ca haplea cu linguroiul.

Cafeaua buna, conversatia si mai buna, oamenii cu care eram interesanti, cat si interesati unii de ceilalti, deci iesire frumoasa ce sa mai. La finalul cico-urilor, cafelelor si prajiturilor sarbatoritul serii (da, era si un din ala) ii cere doamnei chelnerite cu un gest foarte subtil si elegant insotit de o privire pe masura nota. In cateva minute, mai putine decat i-au trebuit sa vina cu comanda initial, chelnerita confuza apare cu nota in mana pe care mi-o pune mie in fata.

Solicitantul documentului fiscal ia nota, si o intreaba pe aceeasi doamna:

Pot face plata cu cardul?

Si aici a fost cacarea secolului, intrucat replica a venit ca un topor fix intre ochii interlocutorului:

Nu se poate pentru ca POS-ul nu ajunge pana aici! Deci nu se poate. Trebuie sa platiti cash!

Ce sunt eu strabista, dar ce mi s-au incrucisat ochii acum in incercarea de a imi da seama ce a dorit sa spuna autoarea cu aceste cuvinte.

Oare a vrut sa spuna ca nu au POS?

Sau ca POS-ul e stricat?

Sau ca POS-ul este cu fir si literalmente nu ajunge pana la masa? Daca ar fi fost ultima varianta, nu ar fi fost de bun simt sa comunice ca plata se poate face cu POS-ul doar la bar?

Pentru a scurta momentul, omul vizat a scos repede banii si i-a specificat cat rest sa aduca. Eu incepusem sa rad in hohote pentru a imi oxigena creierul, ca sa evitam imbarligarea dentritelor deja ametite de actiunile doamnei care tocmai ce ne-o servise. Si uite asa am plecat din mol gandindu-ma la oameni si la modurile in care ne exprimam mai ales la locul de munca.

La cateva zile distanta, in timp ce ii povesteam neintamplarea unui alt prieten, el imi zice pe o voce grava:

Sa stii ca fara falsa modestie pot spune ca uneori imi dau seama de cat de provocata intelectual este o persoana doar uitandu-ma in ochii ei. E ciudat!

Io, magistrala ca intotdeauna ii zic:

E logic. La unii oameni se vede de la o posta ca sunt prosti de put. Si imagineaza-ti ca tu nici macar nu esti psiholog. Io ce sa mai zic?

Atunci cand ma duc sa beau o cafea nu ma astept la prea multe. Nu vreau flori, vreo atentie speciala sau prajituri din partea casei. Dar vreau sa primesc ceea ce am cerut, intr-un timp echitabil, iar persoana care ma serveste sa stie sa se faca placuta. That’s all folks! 🙂