Category Archives: Estetisme

Ora de bezna

Ora de bezna

5:45

Io lipita de fotelul visiniu cu ochii beliti in monitor la nush ce grozavie de pe www
Muma intra in casa cu nenumarate sarsanale agatate de cele doua membre superioare
Io dau sa ma ridic sa gonesc intr-ajutorarea mumei
Muma da sa faca lumina in hol apasand cu nadejde pe intrerupator
Bezna

5:46

Io ma minunez de negrul tuci recent instaurat in cascioara noastra si imi continui intentia de intr-ajutorare a mumei
Muma se leapada de cojoace si imi preda sarsanalele
Io duc cumparatura strasnica in bucatarie si ma zgaiesc prelung pe geam
Ninge
Muma orbecaie in cautarea unei lumanari in forma de gaina plasata strategic la indemana pentru cazurile fara de enel

5:58

Io schimb trei vorbe s’-un zambet cu muma despre Vodafone, nedreptate si claustrare
Muma imi replica, tot c’-un zambet si mai multe vorbe, despre frati-meu, despre vremea de afara si probabilitatea ca pana (de curent) s-o fi prins in lift
Doo femei discuta despre previzibil si imprevizibil in viata
Abstract

6:00

Muma scoate la inaintare o descoperire gastronomica de pe rafturile doldora de Mega Image: paste cu piure de rosii si morcovi
Io incep a saliva precum potaia lu’ Pavlov si cu ochi rugatori graiesc: Vreau!
Muma se avanta intr-ale gatitului in bezna, luandu-ma drept ajutor de bucatar cu ochi de pisica
Io ma preumblu prin batatura cautand diverse obiecte trebuincioase sau nu
Haos

6:15

Pastele fierb bulbucaitor, muma rade branza de zor
Io imi torn un pahar acidulat si caut strecuratoarea-n raft
Frigul strabate prin oscilobatatura geamului direct spre pantalonii mei scurti
Balele curg, pofta creste, bezna-i bezna

6:20

Se aprind luminile-n odaie, veselie mare
Io ma ridic sa sting gaina, muma sa imparta cina
Luminile se duc iar in cartier, iar cele doua femei revin la discutii marunte despre timp, viata si sens

6:32

Oala-i pregatita spre a fi servita, matele chioraie cu spor
Muma se arata multumita de agilitatea cu care a gatit la lumina lumanarii
Io o aplaud de pe margine, lasandu-i momentul de glorie sa palpaie pana la final
Vantul bate nu-l razbate, lumea da sa-i tina piept…degeaba

6:35

Muma pune romantic masa pentru a infuleca cu stil si arta pastele cu piure de rosii, morcovi si branza rasa
Io asezonez festinul cu lichide si muzica buna de iphone
Cateaua doarme-n cos neparand sa-i pese prea mult de intunericul timpuriu asternut peste noi
Lumanarile se scurg ceros

6:41

Burtile pline se odihnesc la un pahar de vorba
Cateaua sforaie nonsalant cu deriere-ul spre stapani
Viscolul se inteteste, iar bezna e acompaniata de ceva reflexii lunatice

6:46

S-a aprins… lumina… suntem salvate… de bezna
Io: Da’ era asa frumos!
Muma: Am stat mai bine de un ceas pe intuneric. Ce aveau astia de gand?
Cateaua: Huh? Ham!
Gaina de ceara: Am ramas fara cap…

Vine iarna, bine-mi pare!

Vine iarna, bine-mi pare!

De vreo saptamana asa, inca de pe la unirea Transilvaniei cu Tara Romaneasca, s-a lasat frig peste intreaga tarisoara. Lumii intregi parca nu i-a venit sa creada in aceasta schimbare meteo absolut fireasca pentru aceasta perioada a anului, asa ca nu s-a conformat.

Vestimentar, inca imi mai zaresc ochii domni si domnite care par a fi fugiti de cu vara de-acasa cu banii de paine. Fudulia-i mare…dar parca prostia o intrece in procente, ca la alegerile parlamentare ;).

Deunazi am avut privilegiul de a zari o ravisanta dudue dardaind dulce in timp ce se preumbla la bratul unui dudui in plin centru al capitalei.

Domnia sa, duduea (Nota Bene: Asa cum stiu ca io se scrie eu, stiu si ca dudue se scrie duduie. Licentele mele epice sunt puternice! 😉 ), fascina vizual publicul spectator cu o priveliste inalta, zvelta, finalizata de o coama satena care flutura in vantul rece de decembrie. Cand privitorul, recte io, scruta mai in detaliu privelistea, se minuna si infrigura totodata: domnita purta o pereche de L(oius)V(uitton)-uri open-toe fara ciorapel. Brrrrr! Da’ de ce? E decembrie, femeia lui Dumnezeu!

In pas cu moda, in pas cu moda, dar cum ramane cu schimbarea anvelopelor cu unele de iarna? Ovare mai ai? Sau s-au ascuns pe acolo prin-nauntru unde sa le fie mai cald? Sa nu va imaginati acum ca bratul de care balansa senzual apartinea vreunul domn un pic mai intreg la minte. Nu. Domnia sa, avea niste minunati ochelari de soare care sa il protejeze de UV-ul maselor nepurtatoare de LV-uri.

Faceau un cuplu perfect unit prin snobism si lipsa de adaptare vestimentara la conditiile meteorologice.

Romica Jurca cu siguranta i-ar fi dezaprobat in termeni complicati, explicandu-le despre efectele schimbarilor climaterice asupra tegumentelor domniilor sale.

Mie-mi place iarna foarte mult! Sunt nascuta iarna, si mi-o revendic de fiecare data ca fiind a mea si numai a mea. Ritualul de invesmantare dupa algoritmul cojilor de ceapa ma incanta. Produsul final e un pinguin multicolor care incearca sa fie si mobil in acelasi timp.

Chiar ieri, inainte de marea ninsoare ma preumblam pe strazile Bucurestiului atragand privirile trecatorilor prin combinatiile mele vestimentare multicolore. Daca-i iarna, macar sa aratam ca pomul de Craciun. N-aveam nimic luminos pe mine, fiti fara grija, insa in rest musteam de culoare. Inclusiv cea din obraji.

Astept cu nerabdare sa merg prin zapada inalta luptandu-ma cu viscolul. In zilele cu ninsori napraznice devine o adevarata realizare sa ajungi pana la serviciu, ca o data ajuns iti trebe vreo 2 ore sa te dezgheti, obisnuiesti cu mersul normal, sa-ti faci o cafea, pe urma inca una, sa te uiti pe geam si sa admiri dinauntru urgia de afara dupa care pe la pranz parca te urneste constiinta muncii.

Asta daca ai munca de birou, ceea ce (din fericire) nu mai e si cazul meu. Daca n-ai trebe sa te aliniezi la nevoile beneficiarului asistat. Si daca acesta din urma e nici mai mult nici mai putin o echipa motorizata de tzanci care de cu dimineata s-au trezit cu planuri de construit rachete, bombardat inamici, citit de povesti sau facut de puzzle-uri atunci dezmeticirea se face in ritmul lor alert.

Vreau zapada multa, dar iarna blanda cu oamenii.

Oameni de zapada veseli si troiene albe.

Masini parcate si strazi curatate.

Zapada ajuta oamenii sa creada din nou in imaculatul vietii, asa ca sa ninga! 😉

Cai verzi pe…ste tot!

Cai verzi pe…ste tot!

Visam la o pereche de colanti verde kaki cu cai pe dansii. In lung si-n lat. De jur imprejur pana-n…spate. Si visu’-mi fu atat de puternic ca l-am facut sa se intample. Acum sunt bucuroasa posesoare a unei herghelii care imi va galopa pe picioare din cand in cand…in cand. Am o afinitate aparte pentru hainele cu mesaj simbolic. Iar caii verzi daca nu-i avem pe pereti, tre’ sa-i avem pe undeva.

Ca sa avem in ce ne ancora visurile. Face sens pentru voi ce zic io acilisea? M-am si gandit cu ce o sa ii asortez. Cu un tricou kaki (cum altfel?!) pe care dupa vreo doua zile de tatonari mi l-am luat de la standul de materiale promotionale ale Festivalului de Film din Motovun Editia a XII-a prin 2010 adica acum ha-haa! Am concluzionat ca s-ar potrivi de minune. Ca doua boabe-ntr-o pastaie sau doua rufe-ntr-o copaie. Oaie! :))

Nu de alta, dar trebuie sa termin cumva poezia post-moderna cu ceva rimat. Pastaie-copaie-oaie! Dar sa ne intoarcem la oile noastre, sau mai cu seama la caii nostri. Intamplarea face ca mie chiar mi-e cam frica de cai. Unele amintiri din copilarie inca ma mai bantuie la ceas de seara. Asta cand nu alerg dupa cai verzi pe pereti sau numar oi (tot pe pereti) ca somnifer autoindus.

Dar cu mintile omului nu te pui. Le lasi acolo, sa dospeasca (ne)linistite, si atunci cand simti ca ceva miroase a ars le mai bagi un pic de aer/apa dupa gust. Asta e un post criptic, recunosc! E ca si cum as scrie in limbaj binar, dar trag speranta ca sunt macar cativa omusori care inteleg cate ceva din ce indrug io in seara asta faina.

Atunci cand ma trezesc sa dau frau liber asocierilor mele libere, atunci sa te tii! Ca se toooot leaga si dezleaga ca ochiurile unui pulover tricotat de mama. Chiar, n-am mai vazut-o pe mama tricotand de ceva vreme. Cand eram io mica, cam de scoala generala asa, mi-o aduc aminte stand lejer pe unul dintre fotoliile din sufragerie si tricotand in timp ce o supraveghea discret pe fi-sa cum isi face lectiile. Mai vorbea la telefon, mai invartea un ochi, mai bombanea ca nu i-a iesit modelul.

Si uite asa ma trezeam cu fulare kilometrice din mohair si caciuli cu ciucuri care le dadeau un prilej strasnic colegilor de clasa sa ma fugareasca. Era un adevarat preambul pe care tineam mortis sa-l intamplu inaintea fiecarei dupa-amieze de facut lectii. Recte, scoteam tot din ghiozdan si le asezam de la mare la mic in mijlocul mesei de mijloc din sufragerie, unele peste altele, dar niciodata claie peste gramada. Si penarul era ultimul, in varf, la loc de cinste. Dupa care extrageam din turnuletul proaspat facut un caiet si o carte si incepeam sa balotez.

Imi zice muma si in zilele noastre ca io nu prea ceream ajutor la lectii. Cel putin in generala. Capoasa de mica fusei, recunosc! Sau poate se lega totul mai cu sens in capsorul meu. Nu stiu sigur! Dar ceea ce stiu e ca temele la mate’ mi-au dat intotdeauna batai de cap. Si palpitatii. As fi facut orice altceva, mai putin asta.

Pana si caii cei verzi din acele vremuri se minunau de aversiunea mea spre tot ceea ce inseamna mate’. Si ca lucrurile sa nu fie usoare, m-am incapatanat (io) sa dau si la mate-info. Sa fie treaba, treaba! Pentru ca mi-am zis: Bai ceva-ceva tot s-o prinde si de mine! Poiata mi-s, artistica mi-s, dar matematica te face om! Sau nu (aveam sa aflu mai tarziu, dar nicidecum prea tarziu)!

Si cata cazna am avut cu numerele, limitele, triunghiurile si ecuatiile. Valeu si vai de mine. Tata (care intamplator sau nu fuse la viata lui si prof’ de mate’) ma intreba: Cum alti colegi de-ai tai stiu sa isi faca tema la matematica si tu nu? Cu o privire demna de o bovina pe vreme cetoasa, dadeam din umeri si il rugam mieros sa ma ajute. Si ma ajuta. Folosind cunostinte mult prea avansate in rezolvarea problematicelor probleme de algebra, analiza sau trigonometrie. Cu cele mai bune intentii, desigur! Nestiutoare sefa, cu teme de olimpica. Paradox intruchipat.

Nu ma poate acuza nimeni ca nu as fi incercat, dar n-a fost sa fie. Intre mine si mate’ chimia fu inexistenta. Dupa ce m-am umanizat alegandu-mi o facultate pe masura potentialurilor mele nemarginite, ma umflam in pene atunci cand eram singura care intelegea un pic mai multa statistica decat colegii socio-umani de la nastere. Imi gasisem in sfarsit contextul in care puteam sa ma mandresc cu matematica pe care o stiam. Matematica pentru psihologi! :)) Asta suna ca limba chineza pentru ingineri.

Baza o am in continuare, deci anii de lacrimi, palpitatii si meditatii nu s-au dus in van. Stiu sa numar oi, cai sau alte animale arhetipale, sa adun ganduri, sa inmultesc emotii, sa impart lucrurile pe categorii, sa calculez delta pentru dilemele mele existentiale si sa ma panichez cand e negativ! Limitele chiar daca ideal imi tind de la 0 la infinit, de cele mai multe ori rezulta in numele care apartin multimii numerelor naturale. Si triunghiuri asemenea identific cand mi se pune pata grav.

Si cand te gandesti ca totul a pornit de la o pereche de colanti verzi cu cai… 😉

Oare caii verzi pe pereti sunt rude cu unicornii? 😀

Postul cu numarul 100

Postul cu numarul 100

Am stat ceva sa pitrocesc mental ce as putea scrie in cel de-al o sutelea post de zvacnire interioara care sa fie interesant si totodata festiv. Si o sa aleg ceva simplu, dar esential pentru devenirea mea ca scriitoreasa: Cum am inceput io sa scriu?

Asa ca daca va tine, dezlegati-va toate cenzurile si puneti-va centurile pentru ca pornim la drum! 🙂 Vorba Lanei, I was always an unusual girl, si pana la un punct in viata am vazut doar partea intunecata a acestei realitati si anume ca nu-s ca ceilalti, deci I don’t belong, deci aoleo si vai de mine. Treptat mintile mi-au repopulat creierul napadit de supraemotionalitati si am descoperit ca, culmea, being different makes the difference.

Am franturi de amintiri de la gradinita cand faceam pe clasicele caiete de caligrafie bastonase si liniute, descoperind care-i treaba cu creioanele si implicit cu scrisul sub o forma sau alta. Si printre flash-uri trecute imi apar momentele in care ma umpleam de grafit pe mana, pentru ca treceam cu mana peste ceea ce tocmai scrisesem fiind stangace de profesie. N-am experimentat nici un dramatism de genul legatului mainii stangi la spate ca sa ma aliniez in randul dreptacilor.

Tin minte ca atat “doamna” de la gradinita, cat si invatatoarea odata ce mi-am dat un upgrade schimband gradinita pe scoala ma intrebau daca nu vreau cumva sa incerc si cu dreapta. Raspunsul meu era de fiecare data ferm si plin de sinceritate: NU!

Si daca tot ne ducem pe firul amintirilor din copilarie, nu pot sa omit o faza care mi-a ramas intiparita: taica-meu, ditamai muntele de om, care incerca folosind o voce suava sa ma determine sa scriu si cu dreapta. Io zic ca abordarea a fost una inteligenta pentru ca nu mi s-a interzis niciodata sa scriu cu stanga, ci am fost oarecum incurajata sa ma duc spre ambidexteritate. Dar n-a fost chip. Io am incercat, numai ca mana mea dreapta ma cam facea de rusine la coordonare si concentrare pe detalii. Mai pe sleau, cu dreapta scriam ca un copchil cu ceva probleme de procesare. Cu stanga in schimb ma rupeam in bucle caligrafice si figuri. Asa ca m-am impamantenit ca stangace.

Partea de-a dreptul amuzanta e ca normalitatea mea intr-ale scrisului era (naturlich!) alta decat normalitatea tancilor de varsta mea. Mie mi se parea firesc ca daca scriu cu stanga, trebuie sa scriu de la dreapta la stanga si nu de la stanga la dreapta cum scriau ceilalti. Si am exersat la greu… pe peretii din sufragerie si din camera mea.

Cu creioane de ceara de culoare rosie (preponderent) scriam si io ce vedeam in abecedar, respectiv clasicele: Ana are mere, mama, Nina, etc. Pana s-a prins muma ca nu-i a buna. Vreun neam indepartat de iudeu nu eram, asadar trebuia sa ma linistesc cultural, cat si caligrafic si sa scriu de la stanga la dreapta. Si de aici au inceput invariabilele foi de caiet manjite cu grafit, cerneala sau pasta de pix pentru ca mana mea functiona asemeneni unei masinarii: mai intai scria frumos si apasat cu degetele parca lipite de creion, dupa care venea partea laterala a palmei odata cu inaintarea randului si manjea scrisul proaspat.

Pana pe la sfarsitul scolii primare, scrisul a fost o problema de logistica care includea: cum tinem creionul, cum sa nu apasam pe stilou pana infundam penita, cum arcuim l-ul, cum facem m-ul si n-ul ca sa se distinga de i si u, din astea. Dupa care au inceput compunerile hardcore si comentariile grindcore. Si de aici s-a complicat treaba, iar imaginatia mea a inceput sa o ia la galop mai ceva ca un cal naravas. Da-i cu metafore, comparatii, epitete, propozitii, fraze, interjectii.

Prima compunere cred ca avea in subiect o barca si un lac (parca!) si am facut-o varza pentru ca am incercat un pic prea mult sa interpretez textul si m-am pierdut in papurisul adaptarii unde la final scrierea mea nu mai avea absolut nici o legatura cu textul initial de comentat. Cum era si de asteptat colegii au ras si cu deriere-ul de mine si creatiile mele literare de inceput. Dar asta nu m-a oprit. Si am continuat cu comentarii la Calin file de poveste, Dascalita, Romeo si Julieta, Enigma Otiliei, O scrisoare pierduta si Caii la fereastra.

Luceafarul mi s-a parut over-rated si comercial asa ca am refuzat din principiu sa imi aduc vreo contributie originala la deja bine-cunoscutele comentarii care ne erau indesate pe gatlej. In paralel mare mi-a fost mirarea sa vad ca pot face eseuri si in engleza, si inca unele chiar bunicele. Aveam idei care pur si simplu nu se mai opreau cand vedea vorba de comentat sau analizat vreun text. De bine de rau mi-am zis ca daca tot ma pricep sa-i comentez pe altii, ce-ar fi daca as scrie si io de la mine putere cate ceva.

Pffff, si de aici s-a imputit oleaca carameaua pentru ca zici ca trageam la jug. Aveam un mega-trac desi nu era ca si cum mi-ar fi luat cineva cu forta scriiturile. In jurnale ma desfasuram libera si voioasa, dar in incercarile mele un pic mai literare era vai si amar. Writer’s block! Si tot citeam gandindu-ma ca pana la urma asta o sa ma ajute sa devin mai cursiva in gandurile asternute pe hartie.

Si-am scris de la vise, amintiri, asteptari, povesti, poezii cu rima mai mult sau mai putin alba pana cand anul trecut mi s-a pus pata si mi-am zis: Imi fac blog! Imi fac blog sa scriu de toate, in stilul meu particular pentru ca vreau sa fiu citita. Citita si comentata ca sa cresc un pic literar. Nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa scriu 100 de posturi intr-un an, dar uite ca am facut-o si pe asta. Singura, singurea, doar io si mintea mea.

In romana, in engleza, in romgleza, in spaniola, in franceza, in principiu cum imi ieseau ideile din teasta. As minti daca as spune ca nu ma umflu un pic in pene. Sunt inaripata, iar scrisul pe blog m-a facut sa planez catre linia orizontului. Mai falfai cand ma enervez, bat puternic din aripi cand simt cum creste furia in mine, planez lin cand pacea ma cuprinde (rar! :P), zburatacesc pamantean ca o pasare domestica atunci cand ma incumet sa scriu despre lucruri mici si comune si o fac, zbughesc mai ceva ca Road Runner-ul incercand sa imi prind ideile din zbor si zbor peste mari si tari in scrisurile interminabile.

Se zice ca scriitorului nu trebuie sa ii lipseasca niciodata inspiratia ca sa se mentina in viata. Io le-am avut pe toate: si blocaje, si pauze, si compulsii literare, si rutine. Si acum sunt aici. In punctul 100. La inaltime. Sa merg oare mai sus sau sa planez asemenea unui base-jumper spre o alta culme? Va anunt peste inca 100 de posturi pe ce cale m-au purtat cuvintele… Pana una alta: Mr. Writer, why don't you tell it like it is? Why don't you tell it like it really is, before you go on home.

Poveste alb-negru-rosu

Poveste alb-negru-rosu

Cineva spunea candva ca…

Hai sa va…

…o poveste, vreti?

A fost odata ca niciodata o…

…care plutea prin propria sa viata invaluita de un aer de mister cetos. Intr-o zi, cu nimic mai alba, negra sau rosie ca celelalte care treceau sacadat, dar de fiecare data altfel, i-a iesit in cale un…

La inceput nu i-a acordat foarte mare atentie, dar nu putea sa nu-si recunoasca amuzamentul pe care il simtea de fiecare data cand se intampla sa dea peste EL.

EA mergea cu…

EL o prindea din urma cu…

Si ca intr-o vanatoare fiecare devenea pe rand atat prada, cat si pradator. Hmmm, ce de emotii le treceau prin stomac, urcau spre chestia aia mare, rosie si care pompeaza sange si se duceau direct spre cap unde se transformau in ganduri (ne)curate albe.. negre… rosii.

Deja nu mai conta ca viata era ca o…

…sau ca lumea ii privea ca pe niste…

…pentru ca EA descoperise ca poate sa mearga printr-o…

…la bratul lui, iar EL ca se poate simti ca…

…de cate ori o strangea la piept sub…

Asa ca EA si cu EL, cat si EL impreuna cu EA au…

…spre…

In timp ce se apropiau de zori, EL i-a zis…

EA i-a raspuns…

EA si-a amintit de…

EL s-a dezvaluit pe de-a-ntregul ca un…

EA i-a spus intr-o zi brusc si total neasteptat…

EL a zis…

… IT!

Spatiul dintre ei a devenit ca o gara gri si apasatoare in care…

Nu mai era nici un chip sa…

EL s-a trezit dintr-o data…

…de toate limitarile pe care le auzea in gura ei, iar EA se simtea ca…

…si tot ceea ce vedeau in fata ochilor era…

Se spune ca…

…dar nimeni nu stie ce se intampla in cazurile in care…

Si-am incalecat pe-o sa si v-am inceput o poveste alb-negru-rosu pe care EA si EL, cat si EL si EA nu m-au lasat sa o termin…

(acesta nu este) SFARSIT(ul)