Category Archives: Existential Dilemmas

Americanii-s de vina!

Americanii-s de vina!

In timp ce imi savuram tacticos cafeaua de dimineata, pranz si dupa-amiaza click-urile m-au dus din in articol in articol pana am ajuns la unul care m-a uns pe sufletul meu de psihoterapeut sistemic de cuplu si familie. Pe masura ce il parcurgeam imi apareau flash-uri din timpul formarii mele de baza in psihoterapie in care discutam cu fervoare paradigma social-constructivista. Si cat de lesne mi-a fost, la acea vreme, sa revendic pe de-a-ntregul ca realitatea se construieste, cu adevarat in conversatie.

Orice concept capata o semnificatie profunda atunci cand este plasat intr-un context, si decriptarea acestuia depinde evident de “ochelarii” pe care ii poarta persoana care se avanta intr-un astfel de demers. Articolul care a actionat ca trigger in calatoria mea interioara se numeste “Does ADHD exist?” si este scris de Marilyn Wedge, care este (cum altfel?), psihoterapeut de familie.

Doamna in cauza are o cauza… pentru care lupta strasnic de ani buni, plasandu-se printre promotorii psihoterapiei in detrimentul farmacoterapiei, in cazurile copiilor diagnosticati cu diverse tulburari si afectiuni (cu precadere ADHD – Attention Deficit Hyperactivity Disorder sau ODD – Oppositional Defiant Disorder). Inversunarea cu care sustine ca unul dintre primele lucruri pe care se concentreaza atunci cand ii apar in cabinet familii cu copii diagnosticati cu ADHD este fix sa-l “dezbrace” pe copil de aceasta eticheta psihiatrica pentru a-l vedea mai bine, m-a cucerit din prima.

Poate parea lipsit de etica sau periculos unui ochi neavizat sau unor ochi care poarta ochelari cu dioptrii psihiatrice, dar ar trebui sa fie cat se poate de firesc pentru un psihoterapeut de familie al carui focus este sa lucreze direct cu copilul si familia acestuia, nu cu diagnosticele psihiatrice.

Dezbaterea la care Marilyn Wedge isi aduce constant contributia este de nivel macro si comporta implicatii sensibile la adresa APA – American Psychiatryic Association, cat si a marilor companii farmaceutice producatoare de medicatie pentru tratarea ADHD-ului. Daca realitatea imuabila a ADHD-ului care se extinde ca o epidemie care acapareaza copiii, transformandu-i in cazuri clinice, este pusa la indoiala, atunci ce rost isi mai au toate studiile, cercetarile si pilulele minune?

Ce anume o fi starnit-o pe aceasta psihoterapeuta de familie sa porneasca intr-un astfel de razboi paradogmatic? Pai, in S.U.A. ADHD-ul e la moda, dupa ultimele mele cercetari. Exista statistici care avertizeaza asupra unei cresteri exponentiale a numarului de copii diagnosticati cu ADHD, studii clinice care descriu simptome si prognosticuri posibile in cazul netratarii cu pastile a bolii.

Ceea ce m-a starnit si pe mine grav in acest tablou patologizant pictat de actorii principali de pe scena americana a sanatatii mentale a fost marturia unui parinte care zicea ca nu ar fi dorit sa isi includa copilul intr-un tratament cu Ritalin (unul dintre cele mai populare leacuri farmaceutice pentru ADHD). Dar a fost “informat” de niste unii de la unitatea de sanatate mentala la care se adresase initial ca daca copilul are patalamaua de ADHD pusa in frunte de un medic, si nu primeste tratamentul adecvat, atunci va fi vorba de un caz de neglijenta a copilului si se poate trezi lejer cu protectia copilului peste el.

Si atunci mi-am zis: WTF?! s-a trezit nationalista din mine si am fost recunoscatoare inca o data pentru faptul ca nu m-am nascut in S.U.A. Nu trec cu vederea hibele din sistemul nostru de gestionare a sanatatii mentale, doar sesizez diferenta de gandire si abordare, pastrand speranta unei evolutii in directia non-patologizarii comportamentelor normale ale copilariei.

Si totusi, in situatia in care un copil se comporta vadit diferit fata de majoritatea copiilor de varsta sa, nu poti sa nu-ti pui intrebari, ca purtator de grija, apartinator sau om. Ce are? Si aici prezenta unui diagnostic poate actiona ca anxiolitic. Daca stim ce are putem sa-l ajutam. Numai ca prezenta unui “diagnostic din oficiu” face mai mult rau decat absenta unui diagnostic din punctul meu de vedere, iar metodele de interventie se orienteaza pe o directie eronata de lucru.

Asa ca, pornind la drumul interventiilor psihoterapeutice cu social-constructivismul in dinti, mi-as concetra atentia in procesul de evaluare initiala a unui copil, asemeni lui Marilyn Wedge pe clarificarea unor intrebari precum:

– Oare copilul este martor sau ia parte activa la certurile sau discutiile in contradictoriu ale parintilor sai?
– Exista vreo forma de abuz care poate fi identificata?
– Unul dintre profesorii copilului nu poate sa ii acorde atentia de care acesta are nevoie, intrucat trebuie sa gestioneze o clasa supraincarcata de elevi?
– Are copilul vreo alergie/sensibilitate alimentara (la aditivi, coloranti, etc.) care ii pot influenta negativ comportamentul?
– Performantele si comportamentul copilului la scoala se imbunatatesc atunci cand nu mananca alimente pe baza de zahar la micul dejun?
– Are parte copilul de indeajuns de multa miscare si exercitiu fizic?
– Oare copilul este printre cei mai mici (ca varsta) din clasa lui si astfel nu este la acelasi nivel de maturitate cu colegii sai?

O sa o citesc in continuare pe Marilyn Wedge, pentru ca imi da speranta si aduce ceva mai multa lumina in viata mea de psihoterapeut. Cred ca deficitul de atentie, impulsivitatea si hiperactivitatea exista la noi toti si ca adesea sunt reactii justificate in fata unei lumi care se ni perinda cu atata rapiditate prin fata ochilor incat frustarea de a nu furniza un raspuns “in timp real” trebuie externalizata sub o forma sau alta. Si astept cu rezerva sa vad ce ne mai rezeva viitorul…

We don’t need no education!

We don’t need no education!

M-am uitat la stiri aseara… De ce? m-ati putea intreba si pe buna dreptate. Pai pentru ca mi-s curioasa din fire si vroiam sa vad cam care mai sunt tendintele in expunerea obiectiva de fapte pe la televiziunile locale. Nici nu trecusera cateva minute de la inceputul “buletinului informativ” cand am fost altoita mental (eu impreuna cu restul privitorilor) de o expunere succinta de evenimente petrecute in doua licee bucurestene.

Ca intr-un tandem sinistru, niste elevi s-au apucat sa se injunghie prin liceu atragand atentia “tuturor organelor si institutiilor abilitate” si ridicand, din nou, niste zdravene semne de intrebare cu privire la produsele reformate ale educatiei publice in Romania. Cica sincronicitatea a declansat si o reactie imediata a guvernului, care s-a intrunit, intr-o sedinta de urgenta, ca sa dezbata…

As vrea sa le aplaud viteza de reactie si aplombul, numai ca nu prea pot. Pentru ca situatiile de violenta in scolile romanesti nu mai sunt demult o noutate, ci au devenit o realitate sumbra. Parte din populatie, respectiv cei care nu pot lua efectiv masuri in vederea descresterii fenomenului, deja s-a resemnat la gandul ca la scoala se intampla de toate pentru toti, dar spera spre un mai bine eteric. O buna parte din parinti deja au recurs la sisteme de educatie private, motivati primordial de nevoia de a-si sti copiii in siguranta.

Pentru ca ceea ce pare sa nu inteleaga “facatorii de decizie” (ca sa nu zic decision-makers) este ca inainte de a planta, cultiva si culege informatii in si din capetele copiilor, trebuie sa le asiguri un mediu securizant fizic si psihic. Nu te poti astepta de la generatiile actuale sa fie “tineret, mandria tarii”, in contextul in care in jurul lor exista haos si violenta. Asa cum nu poti plasa intreaga responsabilitate a rezultatelor din ce in ce mai slabe la examenele nationale pe umerii profesorimii care activeaza in sistemul de invatamant de stat. Adica le poti face pe amandoua, dar nu intr-un mod indreptatit, zic io.

M-a amuzat teribil declaratia publica in care, la nivel guvernamental, nu se doreste ca fenomenul violentei in scolile din Romania sa escaladeze urmand modelul american, unde la cateva luni cate un pustan apare la scoala cu un shot-gun si isi rade jumatate din colegi si profesori, iar solutia imediat adoptata este pare-se cresterea productiei de ghiozdane anti-glont.

E bine ca nu vrem asta… Dar ce vrem de la scolarii nostri? Vrem sa fie elite, sa fie niste eminente cenusii, sa fie olimpici, sa fie independenti, responsabili si integri la trup si suflet. Ce le oferim in sensul asta? Pai scoli darapanate, programe scolare supra-incarcate, profesori platiti cu bani de Monopoly si acces la toata violenta pe care o pot vedea.

Traim inca in nostalgia vremurilor demult apuse in care, in pofida tuturor neajunsurilor, existau elevi care se lepadau de influentele nefaste si se ridicau invatand. Si boscorodim “tineretul din ziua de azi care nu e in stare” promovand imaginea elevului neinteresat, delasator si violent la rang de adevar general valabil. Asa cum la nivel de societate, ne bucuram de libertate, dar nu prea stim ce sa facem cu dansa, asa si in interactiunile cu copiii transmitem acelasi mesaj nespus al libertatii. Dupa care ne miram de efecte si dam vina pe cine apucam.

In cazurile cele mai recente de injunghiere, cin’ sa fie de vina, intreaba acuzator inspectoratul. Si la scurt timp concluzioneaza, apoteotic: e de vina cine a permis intrarea elevilor in unitate cu cutitele/bricegele. Aha, adica cine? Nea’ agentul de paza de la intrarea in curtea liceului care trebuia sa ii perchezitioneze pe elevi inainte de a le acorda accesul acestora in incinta liceului? Exista vreun protocol care stipuleaza lucrul asta sau mergem pe premisa ca se poate decide la nivel de scoala? Si daca elevul isi ascunde in chiloti briceagul? Daca s-ar fi intamplat incidentele pe holurile liceului sau in clasa, acum probabil am fi auzit declaratiile profesorului “responsabil” care va fi tras la raspundere si impotriva caruia se vor lua masuri.

In toata marea de oficiali guvernamentali care dadeau din colt in colt incercand sa isi mentina mima autoritara, s-a auzit si vocea unui sociolog care a pus problema intr-o perspectiva umanista, sugerand timid ca solutie de preventie si combatere a violentei in scoli, initierea de programe educationale adresate elevilor si personalului didactic.

Omul sociologic a mai adus in discutie un alt subiect sensibil care merita cel putin observat, respectiv excesul de etichete negative lipite cu un super-glue intesat de prejudecati atat pe elevi, cat si pe profesori. De exemplu, una dintre variatiunile stiriste ale celor petrecute ieri tinea musai sa ii descrie pe elevi ca “derbedei”, si pe profesori ca “marionete”. Furia-i mare in toata tara, n-am ce zice, dar poate ceea ce nu stiu realizatorii de stiri, cat si acolitii acestora, este ca etichetarea sociala dauneaza grav sanatatii mentale a natiunii.

Si in cazurile astea in care violenta si agresiunea cresc intr-o zi cat alte comportamente intr-un trimestru, psihologia inversa de genul “las’ ca-l fac derbedeu, ca poate se gandeste ca el de fapt nu e derbedeu si nu mai face data viitoare” rareori functioneaza. Ca daca elevul roman e catalogat azi derbedeu, maine delincvent juvenil si poimaine vagabond in discursurile de reformare a educatiei romanesti, acesta ne poate surprinde pe toti asumandu-si intregul snop de roluri ca intr-o profetie autoimplinita.

Mai concret, daca aia de la televizor zic ca-s derbedeu, profa’ zice ca sunt lenes, iar tata ca nu ma duce capu’, de indeajuns de multe ori, asa o sa si fiu. Ca toata lumea sa fie multumita ca a avut dreptate in privinta mea.

Pentru cei care deja se intreaba de unde am mai scos-o si pe asta vin cu niste clarificari stiintiifice:

PROFETIA AUTO-IMPLINITA nu este altceva decat o predictie a carei prezenta genereaza in mod direct sau indirect adeverirea acesteia, datorita prezentei unui feedback pozitiv intre credinta si comportament. Un nene pe numele lui Robert K. Merton, intr-una dintre cartuliile sale “Social Theory and Social Structure” afirma ca profetia auto-implinita ia nastere ca o definitie falsa a unei situatii care evoca un comportament nou, comportament care transforma conceptia initiala falsa, intr-una adevarata.

Cu alte cuvinte, mai simple, o profetie pozitiva sau negativa, in care este investita o cantitate mare de incredere care o ridica la rangul de adevar poate influenta indeajuns de mult oamenii, astfel incat reactiile acestora sa ii confirme autenticitatea;

EFECTUL PYGMALION este fenomenul in care pe masura ce asteptarile care sunt investite in oameni cresc, cu atat mai mult va creste si performanta acestora;

EFECTUL GOLEM este fenomenul prin care prezenta unor asteptari reduse, genereaza o descrestere in performanta.

Sper ca nu v-am pus creierii prea mult pe moate cu mini-incursiunea mea in psihologia sociala. Ceea ce mi se pare ca ar avea o legatura (cel putin in capul meu) cu situatia educationala autohtona in care ne scaldam este explicarea denumirii de “efect golem”. Efectul cica a fost denumit dupa o creatura plamadita din noroi de rabinul Loew din Praga conform mitologiei iudaice.

Potrivit legendei, golemul fusese conceput initial pentru a ii proteja pe evreii din Praga. Totusi, cu trecerea timpului, golemul s-a schimbat, capatand apucaturi violente, motiv pentru care a fost si distrus. Efectul Golemul a fost “botezat” de Babad, Inbar & Rosenthal prin 1982 pentru ca reprezenta in viziunea celor trei tendinta cercetatorilor sociali si educatorilor, de a se focaliza pe efectele negative ale profetiilor auto-implinite.

In concluzie, am sperat ca daca ii admonestam public pe elevii romani ca fiind derbedei, acestia vor inceta sa manifeste comportamente violente in scoli si nu numai. Ne-am trezit ca nu-i asa, si ca “derbedeii” astia nu se potolesc! Ma intreb daca vom avea maturitatea si curajul necesare astfel incat sa recunoastem ca suntem intr-o mocirla educationala ca natie, si sa vedem cum iesim dintr-nsa fara sa ii afundam pe elevi si profesori in noroi mai mult decat sunt deja. Sau poate o sa incepem sa manufacturam haine rezistente la injunghiere…

I need to blog about Kevin

I need to blog about Kevin

Ravneam la un film care sa ma puna pe ganduri… Care sa ma uluiasca prin viziune si substanta… Care sa ma scoata din propriul meu cap si sa ma proiecteze in alte lumi. Si am dat peste… Kevin. Si niste oameni care vroiau sa vorbeasca despre el.

Culmea! Mi-as fi imaginat ca tendinta naturala ar fi sa vorbeasca cu el mai intai.

Nu e tocmai genul de film la care te uiti impreuna cu familia, tinand in brate un castron urias cu popcorn. As zice ca e mai degraba un film la a carui vizionare trebuie sa te inhami de unul singur, dupa ce te-ai asigurat ca ai functionale toate defensele psihice.

E regizat de o femeie, lucru pe care il intuiesti inca din primele cadre. Are o coloana sonora care contrasteaza puternic cu aparitia unica a Tildei Swinton in rolul unei mame care pare a purta povara intregii lumi pe corpu’-i firav si palid. Si mai are un rosu subliminal care iti reaminteste ca blood will be definitely shed in the end.

Pelicula pare a ingloba toate fricile si spaimele oamenilor moderni care vor sa se aventureze in a-si face propria familie. Din unu’ sa se faca doi, si din doi trei. Dar mai presus de toate, da contur framantarilor unei femei care se lupta cu ea insasi, cu al sau barbat si cu copilul propriu. Atmosfera ticsita de tensiune si anxietate ii fac fiecare minut al existentei greu de suportat.

Daca imi e permisa comparatia, tot filmul aceasta mama pare a fi intr-un travaliu care o amorteste, o goleste si o transforma irecuperabil. Pentru ca trecerea de la a fi cu ea insasi, la a fi intr-o relatie si la a mai introduce si un copil in toata aceasta ecuatie nu e chiar asa usoara cum s-ar astepta.

Schimburile emotionale mama-fiu sunt mind-blowing in cazul de fata! Relatia de atasament dintre cei doi este cum nu se poate mai disfunctionala si sfarseste prin a exploda pentru fiu, in vreme ce mama se procopseste cu o implozie prelungita.

Un privitor neavizat ar fi tentat sa gaseasca un vinovat unic pentru finalul (ne)fericit al filmului. Nu de alta, dar nu poti respira usurat pana cand nu te dai vreo 3 metri in spate si zici: Nu, nu, nu! Eu nu o sa fac asa ceva niciodata! Mie nu mi se va intampla asta in veci!

Ok. Filmul s-a terminat si iesi pe strada. Te uiti de jur-imprejur si selectiv te opresti cu privirea fix pe diade mama-fiu in care regasesti fractiuni din ceea ce tocmai ai vazut in filmul ala total “exagerat”. Si atunci incepe adevarata panica…

Ia sa vedem cati dintre voi se vor incumeta sa-l vada dupa aceasta pseudo-cronica! 🙂 Cat despre cei care l-au vazut deja: What are your thoughts on motherhood now?

P.S.: Filmul se numeste “We need to talk about Kevin” 😉

The Shape of Things

The Shape of Things

Azi, in drum spre casa, in timp ce vantul imi falfaia claia rebela de par roscovan, m-am oprit mental asupra unui concept: forma lucrurilor.

N-as putea sa imi explic pe de-a-ntregul din ce ratiuni, dar mi se cuibarise intre emisfere fara vreo urma de a-mi da pace. Inconstientul omului nu-i inconstient degeaba. Ti-o da cand te astepti mai putin, si cat s-o tii minte.

Cum iti dai seama de forma unui ceva? Pai, tre’ sa te uiti la el un pic si sa incepi sa cauti in tine ceva-uri cu care se aseamana. Ceea ce ma intriga pe mine asa la inceput de februarie e: cum reusesc ochii nostri sa atribuie o forma unui ceva care pentru majoritatea ochilor e amorf?

Oare prindem contur ca si fiinte la intersectia privirilor care se opresc asupra-ne?

DA, e una dintre acele seri in care nici io nu imi prea inteleg curiozitatile filozofice si ca atare, e musai sa le dau afara.

Stiu ca sunt perfect capabila de a fi in acord cu esenta fiintei mele in timp ce ma metamorfozez in fata publicului spectator. So what is exactly your point? one might ask, pe buna dreptate, nu zic nu.

Unul dintre point-uri ar fi acela ca de oricata metamorfoza e capabil un om, la intersectia cu privirea a unui altuia, se dezvaluie in cel mai natural mod posibil. Sa aibe privirea cu pricina ceva raze x? Sau pur si simplu sa stie, intuitiv unde sa se uite si ce sa culeaga din omul din fata sa?

Azi poate sunt un triunghi colturos, evoluand de la (capul) patratul ce-am fost ieri.

But only the educated eye will unravel me as simply from a different circle.

Ma chinuie prea tare metafora, si pentru a evita prajirea neuronala a cititorilor ma opresc aci. Pentru cei care au inteles cat de cat ce-am baiguit io filozofic: sunteti mari si tari. Cinste voo! Pentru cei care si-au chinuit sinapsele fara vreun rezultat coerent: my apologies. Promit sa fiu mai concreta data viitoare! 😀

Alo?!

Alo?!

Telefonul fara fir e mort! Abonatul a fost dezactivat temporar ca urmare a unor evenimente… inoportune, sa le zicem.

Pai si io cum mai vorbesc cu lumea inconjuratoare acum?!

Dupa cateva minute de panica si groaza la gandul mesajelor pe care n-o sa le primesc si a convorbirilor pe care n-o sa le am in viitorul apropiat (BTW madarfacars, viitorul NU suna bine deloc acum!), am respirat adanc imbratisand realitatea cruda.

What to do now? Pan’ la renumeratia mica, cea dupa buget sa tot mai fie fo saptamana. De vorbit, tre’ sa vorbesc asta-i clar, iar interactiunile face2face nu prea pot acoperi nevoia mea de comunicare zilnica. Asa ca m-am uitat de jur-imprejur si am conchis victorios: Hai ca nu-i chiar asa de rau.

Telefon destept este? Este!

Conectare Wi-Fi este? Estee (pe ici pe colo prin locurile esentiale)!

Retea de socializare este? Cum sa nu?

E-mail-ul mai sufla? Este pe pozitii!

Blog de varsat naduful si poala de frustrari posedam? Din belsug chiar!

Si cum imi contemplam io conditia existentiala cea far’ de mobilitate telefonica, un gand s-a trezit sa-mi dea tarcoale: Bai, da’ inainte de telefoanele cele mobile, inteligente, datatoare de dependenta care s-au insinuat in vietilor noastre ca necesitati primare, cum era viata?

Tin minte ca primul telefon mobil l-am capatat de la muma cand eram prin clasa a 10/11-a ca masura de comanda si control. Era Nokia… cu antena! Cu cat fata (respectiv io) incepea sa se miste mai mult inafara zonei de confort parental, cu atat telefonul zbarnaia mai tare in ghiozdan.

Unde esti?, Ce faci? sunt intrebari care ma seaca cum bine ziceau niste baieti isteti, cu atat mai mult cu cat sunt expresii ale nevoii de control, nu ale curiozitatii natural umane. Drept urmare a fost o incercare grea sa ma obisnuiesc cu telefonul meu mobil. Dar am izbavit!

Si totusi, inainte de my snooping Nokia, viata-mi era considerabil mai usoara. Ma prindea noaptea vorbind (aproape in soapta) la telefonul fix prin diferite colturi ale casei, ferite de urechile parintilor. Aveam pe atunci doua telefoane in casa: unul din bucatarie si unul pe hol care avea un fir kilometric, special destinat pentru calatorit cu dansul prin toata casa in cautarea… intimitatii!

Nu pot sa uit momentul in care am decis sa pun stapanire pe telefonul din bucatarie si sa ma bag in camara pentru a dezbate lucruri care pe vremea aia mi se pareau esentiale. Sau cand imi sunam prietenele si invariabil ajungeam mai intai sa schimb doo-trei vorbe cu unul dintre parinti pana cand sa mi se faca legatura.

Si atunci cand ieseam pe undeva eram in libertate. No tracking devices whatsoever! Si era bine, numai ca nici nu imi puneam problema ca in cele din urma aparitia telefoanelor mobile avea sa-mi limiteze oarecum momentele in care pur si simplu vreau sa fiu intr-un loc, fara a fi nevoita sa vorbesc cu nimeni la telefon.

Acum sa nu ma acuzati de a fi vreo vulpe careia i se par strugurii acri pentru ca tocmai ce i s-a taiat telefonul, da’ zic si io asa: Nu va vine cateodata sa va inchideti telefonul si sa respirati adanc aerul libertatii provizorii?

Asa ca in loc de a trai ca temporar dezactivata, aleg sa fiu libera provizoriu de implicatiile telefonului meu mult prea inteligent. 😀 Nu va impacientati, ca e vorba doar de-o saptamana! My spirit will be alive and kicking online as well as live. Si sincer nu m-ar deranja sa primesc si scrisori de la cei care vor neaparat sa-mi spuna ceva…;)