Category Archives: Existential Dilemmas

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Never Let Me Go!

De ceva vreme nu am mai vazut un film care sa trezeasca in mine atata emotie. Si nici macar nu am anticipat o astfel de avalansa, pana in momentul in care m-a lovit subit. Si m-a intors la origini. Alea emotionale primare de care oricat de mult ai fugi, tot nu ai cum sa scapi in final. Si de ce ai vrea sa scapi de ele pana la urma urmei? Nu sunt ale tale? Mda, nu sunt tocmai confortabile, dar fac parte din tine. Ce am fi fara emotiile noastre? Nimic… O gramada amorfa de nimicuri care s-ar indrepta spre un nimic absolut, manati de nimic.

Nu stiu daca filmul de care va zic are ca si main story problematica sentimentelor, dar cu certitudine asta a trezit in mine. Un speech interior despre suflet, simtiri, putere si (im)posibilitati relationale. Ca in orice pelicula care trateaza subiectul iubirii imposibile dintre un el si o ea, trebuie sa existe un plot care sa suscite interesul privitorului. Aici esti izbit frontal cu o lume noua, aproape huxleyiana, in care totul devine posibil dpdv medical. Evolutia practicilor duce la gasirea de solutii pentru ceea ce in trecut era incurabil. Suna exceptional pana acum, numai ca finding the cure for cancer has its own price.

Unul mare, cuantificat in vieti programate, planificate cu mare atentie si grija si “completari” inevitabile. In oameni care devin donatori pentru semenii lor mai napastuiti de boli. Dar ajungi intr-un anumit punct al filmului in care te intrebi care oare e mai napastuit: cel care sufera de o boala incurabila sau donatorul care stie ca scopul esential al existentei sale este acela de “a se dona”. Pe de-a-ntregul. All in the name of curing cancer and scientific evolution. Peachy! Zici ca ma uitam la The Island intr-o varianta usor mai englezeasca si deci mai rece. Dar n-a fost chiar asa. Pentru ca dupa vreo ora de poveste, lucrurile iau o intorsatura neasteptata. Care a fost fix cea generatoare de trairi puternice. In cazul meu, desigur!

Ca sa intelegeti cat de cat despre ce urmeaza sa va vorbesc, va spun inca de pe acum ca filmul are un trio amoros format din 2 fete – K. & R. si un baiat T. Care cresc impreuna la un internat. K. este cea angelica, inteligenta si creativa. R. este cea intreprinzatoare, seducatoare si pragmatica. Si T. este T. Un baiat care reuseste sa gestioneze furia resimtita ca rezultat al bully-ului constant la care este supus de catre ceilalti baieti transformand-o in arta. K. se indragosteste de T. inca din copilarie, insa R. intra pe fir si ii acapareaza atentia omului vreo 10 ani, timp in care K. tace si sufera in tacere. Cam ca o Julieta. In timp ce Romeo al ei este fermecat de sarmul unei alte domnite. Realitatea externa acestui triunghi amoros este aceea ca o data ajunsi la varsta maturitatii fizice, toti trei vor incepe sa se doneze treptat intrucat acesta era scopul pentru care fusesera creati.

Indragosteala, cat si ceva contact cu alti donatori le sadeste celor 3 o speranta in suflet si anume aceea ca in cazuri exceptionale ei nu vor fi fortati sa isi urmeze cursul firesc al vietii prin donatie, ci vor putea chiar sa live happily ever after. Una dintre aceste exceptii ar fi fost dragostea adevarata combinata cu talent creator. R. & T. nu incearca sa acceseze aceasta optiune, ba mai mult se si despart pe la vreo 20jde ani. K. alege sa ia distanta in raport cu ei si devine “ingrijitor”, adica persoana care insoteste donatorul in drumul sau spre “completare”. Cea care aduce mancare, suc, citeste povesti si incurajeaza donatorul pentru a ii creste speranta si dorinta de viata dupa fiecare donatie.

Anii trec si cei 3 se reintalnesc intr-un context sumbru: T. deja facuse 3 donatii si se tinea binisor pe picioare, in timp ce R. era la cea de-a 2 donatie si isi dorea cu orice pret sa “se completeze”. K. avea imunitatea conferita de rolul de ingrijitor. Posedata de un acut sentiment de vinovatie pentru ca s-a interpus intre cei doi indragostiti in copilarie, R. alege sa le dea contactele unei persoane care ii poate ajuta pe K. si T. sa isi traiasca dragostea in libertate. Speranta deodata inunda ecranul. K. si T. se regasesc si constata ca se iubesc mai mult decat se iubeau cand erau copii. Si isi traiesc din plin iubirea planuind momentul in care se vor intalni cu potentiala lor salvatoare. T. isi pregateste portofoliul cu lucrari in timp ce K. il sustine si il ingrijeste in convalescenta sa post-donatie.

Vine si ziua Z. Innorata, dar plina de speranta. Care dupa cateva minute este spulberata. De realitatea conform careia acele cazuri exceptionale nu eram altceva decat un mit, neexistand nici o modalitate prin care doi indragostiti sa fie absolviti de menirea lor in acest univers programat, respectiv acela de a se dona. De aici incolo the shit literally hit the fan. Eu plangeam de sarea camasa (de noapte) pe mine, iar T. si K. conduceau masina in tacere inapoi spre casa. T. ii cere la un moment dat lui K. sa opreasca masina. In camp. Coboara si in mijlocul unui drum de tara incepe si urla. De durere. De disperare. De deznadejde. De furie. De injustitie. De dezamagire. Degeaba! Mi se ridica si acum parul pe mine cand povestesc despre scena asta, pentru ca incarcatura sa emotionala este fucken huge. As spune chiar ca e scena decisiva a filmului. K. se duce si il ia in brate si raman amandoi in intuneric pe jos, pe drumul de tara, impreuna pentru putin timp.

O data cu venitul zorilor viata isi reia cursul injust, iar T. trebuie sa faca cea de-a 4a donatie. Care ii aduce si “completarea”. K. isi incheie rolul de ingrijitor si trebuie sa isi inceapa si ea donatiile. Intr-un apus de soare ireal, K. se gandeste la povestea sa de dragoste cu T. si la cat de norocoasa a fost ca a avut parte de acele clipe. Si spera cu disperare ca el sa ii ramana in suflet intotdeauna.

Morala: Daca inca va credeti imuni la povesti de dragoste imposibile, uitati-va la “Never Let Me Go”. Dupa, mai vorbim…

O invarteala de perspectiva

O invarteala de perspectiva

Ce-mi place cand imi pica pe mana articole care chiar ma fac sa zambesc si sa imi pun intrebari mai mici sau mai mari. Azi a fost randul unui material intitulat sugestiv “Studiu: barbatii nu mai vor femei frumoase, femeile nu mai vor barbati bogati”. Abstraaaaact! Mi-am zis io asa, gandindu-ma deja ca este inca o scriere de dragul umplutului de spatiu virtual cu vid intelectual.

Dar, nu! Culmea! E o treaba foarte interesanta, care chiar are la baza un studiu, si da, chiar al cercetatorilor englezi, publicat in Psychological Science de curand. Studiul vine sa ne ameteasca un pic reperele sociale, prin introducerea unei asumptii destul de complexe, zic io si anume ca:

“Pe masura ce pozitionarea femeilor si a barbatilor in roluri sociale se schimba, diferentele de gen din criteriile de alegere a partenerilor ar trebui la randul lor a se schimbe, atata vreme cat oamenii cauta parteneri care sa se potriveasca anticiparii vietii lor viitoare, in circumstante sociale ideale”.

Oamenii chiar au gandit-o adanc, nu gluma! Ceea ce este admirabil si prin urmare merita dat mai departe, din gura-n blog peste mari si tari. Sa se auda clar si raspicat ca in termeni de asteptari si criterii de selectie a partenerului de cuplu femeile nu (mai) cauta cu atata inversunare barbati care sa le satisfaca nevoile de protectie, in vreme ce barbatii nu (mai) vor neaparat femei fertile si frumoase.

Dar de ce? What has this world come to? Pai, se pare ca am ajuns in the turning point in care femeile isi asuma roluri barbatesti, cum ar fi cel de provider, iar barbatii intra in contact cu laturile lor feminine, estetic vorbind. Si aceste fenomene genereaza la randul lor alte nevoi si asteptari. Femeile provider nu isi mai doresc barbati influenti social si potenti financiar, iar barbatii nu isi mai doresc femei frumoase si cu un material genetic generos.

Jung ar spune ca s-a ajuns in stadiul in care femeile au devenit mai constiente de animusul din dotare, iar barbatii si-au gasit their inner-anima. Brilliant! Doar ca toata aceasta smecherie sociologica si antropologica aduce dupa sine si un mare risc: acela ca oamenii (fie ei barbati sau femei) nu mai sunt atat de dispusi sa (se) compromita intr-o relatie de cuplu.

Daca deja isi pot implini singuri nevoi de baza cum sunt cele de protectie sau procreere, de ce s-ar mai stradui sa se implice intr-o relatie cu un alter si mai mult decat atat, sa faca si concesii pentru bunul-mers al relatiei. Ce ii mai aduce/tine pe oameni impreuna daca ei sunt in stare sa aibe grija de ei singuri in totalitate? Unde mai e complementaritatea in cuplu? Nu mai e, zic printre randuri cercetatorii britanici.

Si daca tot urcam in piramida nevoilor a lui Maslow in terms of what we expect from our significant other, ce vrem? Stiintific vorbind vrem inteligenta, bunatate si simtul umorului. Nu cred ca am fost vreodata de acord mai mult cu o afirmatie stiintifica, asa cum ma simt in acord cu asta. Si nu pot sa nu devin personala cand vorbesc despre subiectul asta.

Ce vreau eu de la un barbat?

Multe…

Tot…

Conditionat, de ceea ce sunt dispusa sa ofer. Dar prin totul asta se alearga si inteligenta, bunatatea impreuna cu umorul. Adica vreau sa am cu cine sa vorbesc (a se intelege de aici ca ma auto-evaluez ca o fiinta inteligenta ;)) ore in sir despre tot si nimic. Si mai vreau sa simt ca am alaturi de mine un om bun, in adevaratul sens al cuvantului.

Sa transpara bunatatea din felul in care ma priveste. Pe langa alte transparente. Si sa ma faca sa rad, pana cad secerata tinandu-ma cu mainile de burta si ma dor falcile de la atata hahaiala. Restul e necesar, dar nu suficient ca sa folosesc o sintagma matematica.

Interesant cum evoluam pe lumea asta, nu? 🙂

M.ie O.chii-mi D.oresc A.sa…

M.ie O.chii-mi D.oresc A.sa…

Cine ma cunoaste cat de cat, stie ca am un stil al meu si doar al meu. Bun, prost, nu ma pot pronunta in totalitate, dar stiu sigur ca e al meu. Si am investit ceva timp si energie in produsul finit. Arataaa diferit. Cam asa ca mine. Si de cum ma trezesc dimineata.

Azi am fost neagra, de exemplu.

Maine, cine stie?

Joia trecuta am fost roz… Pinkie by my new nickname.

Se pare ca rozul e the new black pentru mine sezonul asta. I am officially in my pink year. Si ma simt ciudat, mai ales atunci cand ma duc ca magnetul catre chestii roz prin magazine si I express genuine enthusiasm and willingness to buy.

Sa fie oare de la primul meu ghiozdan ever care era mic, roz si cu “Hello Kitty!” pe el?

Sau poate se resimt anii mei de negru?

Rozul isi cere drepturile!

Daca stau sa ma gandesc la evolutia mea stilistica si cromatica am fost extrem de dark multa vreme – liceu, facultate…

Dupa care m-am mai deschis un pic cu niste gri.

Si mai apoi a fost invazia verde. Care se mentine si in prezent. Imi place verde! Grav! Orice nuanta!

Si combinatia verde cu albastru si turcoaz. Mmmmm…Lovely.

Pe la un moment dat in istoria mea personala am devenit brusc mov. Cianotica. Violet to be more precise. And violets are violet, not blue! Sa fim intelesi!

De vreo cateva luni incoace sunt roz mai mult sau mai putin. Si imi place tare. Ma energizeaza pe atat de mult pe cat ii socheaza pe oamenii din jurul meu.

Tu? Roz? Pe bune?

Da! Io! Roz! Rili! 😀 De ce nu?

Never say never, zice o vorba din batrani. Dar parca as spune ca sansele ca mie sa imi placa maro-ul sunt minuscule spre zero. Big issue with maroon. Inafara de Maroon 5. Ei sa zicem ca sunt ok, dar nu la fel de ok ca tatuajele lui Adam Levine.

Divaghez?

Ma scuzati!

Sa revenim la culori!

Nici cu albul nu ma prea impac sa zic drept. E prea imaculat, pentru mine care sunt departe de a fi vreo imaculata.

Deci, port culori maculate! 😉

Si imprimeuri traznite.

Si mesaje funky.

Si combinatii tembele.

Pentru ca pe acolo ma invart. That’s how I roll baby! :))

Cica toamna asta, zicea o revista de stil si moda se poarta:

– albul – Not a chance!;

– albastrul – Can be handled…;

– negrul – Forever!;

– visiniul – Lovely!;

– imprimeurile – I feel playful enough to wear some prints!… si

haine din stilul militar – Boots? Checked! Military jacket? Checked! Military bag? Checked! Bossy attitude? Double checked!

Moda e un concept relativ pentru mine, pe care mi-l insusesc. Nu ma supun exigentelor modistice. Le creez! Pentru uz personal. A nu se incerca asta acasa, daca nu va simtiti in stare, caci starea sta la baza stilului. Fie el vestimentar, literar sau vietuitor.

I dress to impress…myself! Always! 😉

A Bunch of Non-Vegetarian Psychos

A Bunch of Non-Vegetarian Psychos

Mi se intampla rar sa ma prinda o seara din timpul saptamanii pe acasa. Eh, saptamana asta, cre’ca era miercuri, m-a prins, m-a tintuit de fotoliu si m-a legat fedeles. Curioasa de fel si oarecum hooked on documentaries, din alea de ti se face paru’ maciuca, am dat peste o treaba video care se numea dragalas: “Interview with a Cannibal”.

Mi-am zis in sinea mea cu un ranjet condescendent: Bai, io am facut master pe judiciara, deci cu siguranta nu o sa vad ceva care sa ma impresioneze in mod deosebit. 25 de minute mai tarziu injuram singura prin casa, ca reactie la micul film tocmai inghitit, si pe care imi era foarte dificil sa il diger. Mi se activasera toate defensele din lumea asta si ma indignasem pana la culme.

Cum pana mea poti sa transformi un canibal intr-un produs si sa faci din delictele sale, cat si din comportamentul sau, un morman de materiale media cu tenta pro-sociala? Japonia, Japonia, dar chiar in halul asta de dusi cu pluta sa fie these Japs? Nu degeaba si-au luat-o in WW2! Da, asta e the vigilante din mine speaking.

Dar, lasand gluma la o parte, imi este imposibil sa inteleg cum autoritatile japoneze nu au luat masuri impotriva lui Issei Sagawa. Nu vreau sa ma apuc sa va oripilez cu detalii plastice despre ce a facut nenea asta cu ochii in parti, dar pe scurt: pe cand se afla la Paris sa studieze literatura comparata (Suntem culti ce pana noastra japoneza!) a cunoscut o don’soara pe care a placut-o instant si a zis sa o invite la el ca sa il ajute la nush ce. O data aflata in apartamentul japonezului, nea’ nu a stat foarte mult pe ganduri: a impuscat-o, a violat-o, a dezmembrat-o, a mancat-o pe jumatate si a vrut sa o faca pachet (la propriu!) si sa o deverseze (romantic!) intr-un lac din Bois du Bologne. In ordinea asta. Acum, e clar pentru oricine, ca Gigil Japonezu’ era dus grav cu capul.

Autoritatile franceze au zis: Nous n’en fichons! Nu vrem sa il tinem in inchisoare pe banii statului francez! Asa ca l-au extradat. Ajuns acasa, pe meleagurile natale, Issei Sagawa a stat intr-un spital de boli mentale vreun an asa sa isi revina dupa experienta sa europeana, dupa care, fara nici o remuscare sau regandire a situatiei, statul japonez a zis: Zboara, puiule, zboara! Liber si linistit, ca toate necazurile tale s-au terminat! Un an la nebuni iti ajunge ca sa nu iti mai treaca prin cap sa mananci femei. Fute-le ma! Nu le manca! Asa facem noi astia normalii!

Singur, trist, infometat si falit, canibalul japonez a gasit lesne moduri de a face bani dupa ce a fost eliberat din ospiciu. A intrat intr-un cerc de regizori si scriitori boemi in cautare de grotesc si senzational care l-au platit sa isi vanda povestea canibala sub diverse forme. Si uite asa omul nostru a facut un film ne-enactment of his crime, o carte de benzi desenate manga, o carte in care isi traducea cele 3 evaluari psihiatrice si includea poze ale victimei si cu scena crimei, niste filmulete cu role-play in care el era Lupul cel Rau care o manca pe o tantica japoneza care o juca pe Scufita Rosie, un semi-documentar din ciclul “O zi cu….” si pe final documentarul despre care tocmai ce va povestesc.

Pentru mine una este halucinant cum absolut nimeni nu s-a sesizat, si i-a permis omului astuia, nu numai sa ramana in libertate, ci si sa faca bani de pe urma delictelor comise. Nu inteleg! Ma depaseste si ma scoate din sarite in acelasi timp! Ce cacat de legislatie degeaba aveti frate in Japonia, de l-ati lasat pe Issei Sagawa sa walk, atata timp cat mintea lui cea incetosata de psihopatie inca are fantezii cu tente canibale? Tre’ sa manance 100 de oameni ca sa devina important sau un infractor in toata regula? Una nu conteaza? Sau poate si-o cauta doamna?

Sub egida rasu’-plansu’ canibalul japonez s-a apucat sa isi dea cu presupusul despre motivatia sa criminala, cacand din putul gandirii o cugetare de mi s-au strepezit neuronii dupa care au intrat in greva: Poate daca as fi iesit cu ea la masa nu as fi sfarsit prin a o manca!”. Psihologic sa zicem ca pot intelege, dar oricum declaratia frizeaza ridicolul si este pusa pe tapet cu o oarecare ostentatie, ca si normalitatea cu care vorbeste individul despre ce si cum a facut prin copilarie care ar fi putut fi triggere pentru crima din Paris.

Dupa ce m-am fatait vreo ora prin casa, in incercarea de a ma lepada de reziduurile mentale ale minunatului documentar, ca sa nu visez urat noaptea, m-am culcat. Am povestit si altora, din gura-‘n gura despre acest specimen (in)uman. Pai ce? Numai io sa ma revolt? Let’s make a revolted group! In teorie am mai multe idei despre cum e treaba cu canibalismul, dar pe mine la cazul asta m-a socat irecuperabil nepasarea autoritatilor japoneze in fata unui canibal care scoate profit de pe urma infractiunilor comise fara a arata cea mai mica urma de remuscare.

Si ca sa ma mai linistesc oleaca, mi-am indreptat atentia spre the cannibal I know :)), adica figura reprezentativa pentru mine a canibalismului, despre care am invatat si la psihopatologie sociala: Jeffrey Dahmer a.k.a. The Milwaukee Cannibal. Am gasit un alt documentar si i-am dat play sa vad daca the life and works of Dahmer imi vor sterge the shit compliments of Issei Sagawa. Well, it worked! Chiar binisor!

Filmul mi se pare ca a cuprins toate aspectele esentiale in conturarea unui profil psihologic si criminologic ale unui criminal in serie. Early childhood, important family evets, school and professional backgrounds, orientare si activitate sexuala, numar de victime, modus operandi, particularitati ale modului de operare, modul in care a fost prins si modul in care s-a sfarsit punerea sa sub acuzatie. Documentarul a fost atat de bine gandit dpmdv incat specialistii pot sa conchida lesne ca in cazul Dahmer au existat red flags cu duzina.

Trebuia doar ca cineva sa le bage in seama si sa zica: This shit is fishy! De la divort nasol al parintilor, solitudine, alcoolism, singuratate (patologica zice naratorul), abandon parental, disectii pe road-kill-uri la o varsta foarte mica, ideatie criminala in copilarie, acting-out garla in liceu, homosexualitate reprimata, parafilii cu un manechin si tot asa. Ceea ce a urmat de la prima sa crima pana la ultima este o dubiosenie extrem de inteligenta. Nu degeaba zic ca Dahmer a fost un psihopat, pentru ca de fiecare data cand intampina obstacole in modul sau de operare, gasea solutii adecvate la problemele sale. A scapat de politie de vreo 3 ori afisand calm si alibiuri foarte pertinente.

Partile mai kinky ale crimelor sale au fost alea in care a vrut el sa faca o piramida din craniile victimelor, sau in care topea intr-un butoi cu acid ramasitele osoase ale victimelor, sau alea in care injecta victimele cu ceva substante in creier pentru a vedea daca le poate mentine intr-o stare de mijloc intre viata si moarte ca sa fie zombie-urile lui sexuale. Bolnavior baiat, dar un pic mai cinstit zic io, decat Sagawa.

De indata ce a fost prins de politie – Fourth time’s a charm for the American police force!, Dahmer s-a apucat sa le povesteasca politistilor de caz despre toate cele 17 victime in detaliu intr-o marturie scrisa de nici mai mult nici mai putin decat vreo 150 de pagini de orori. Imi si imaginez cum au citit psihologii judiciaristi declaratia sa, pentru a ii face profilul psihologic. Apararea sa in instanta a avut la baza argumentul necrofiliei ca boala mentala, dar nu a convins juriul, astfel incat Jeffrey Dahmer a fost condamnat in la 957 de ani de detentie. Dupa vreo 2 ani de parnaie, un botez mai tarziu si ceva regasiri ale lui Dumnezeu, Dahmer a fost omorat (culmea!) de un alt detinut afro-american care se autoproclamase Jesus. Killed by Jesus after finding God! That’s a bitch, don’t you think?

Ceea ce persista latent dupa vizionarea documentarului despre Dahmer sunt interventiile tatalui sau, care explica pe indelete cam cum de a ajuns fi-su un psihopat criminal in serie. Vorbele pluteau intr-o mare de vinovatie de care nu cred ca va scapa in viata asta. Oricum se tinea bine. Dupa ce am terminat si cu Dahmer, m-am intrebat daca exista vreun Cannibal Hall of Fame si my wishful thinking m-a dus fix la un colaj video cu cei mai cei dintre criminalii canibali, asa ca tre’ sa va pun si pe voi in tem, asta in caz ca nu ati capitulat pana acum din citirea acestui post, care (imi asum) este a little bit uncomfortable for delicate minds.

Asaaaa, deci daca e sa fim sintetici in expunere, cei mai cunoscuti canibali ever made ar fi cam astia:

1)  Fritz Haarman a.k.a. The Vampire of Hanover care undeva prin Germania a omorat si mancat vreo 24 – 27 de omusori (baieti si barbati), a caror carne le-a si vandut-o pe piata neagra a carnii din zona. In 1925 a fost executat. Cica s-a cait un pic pentru faptele sale.

2) Albert Fish a.k.a. The Moon Maniac care prin S.U.A. a omorat si papat vreo 3 copchii (2 baieti si 1 fata) si s-a dat mare ca ar fi molestat peste 100 de copii. Ultima crima, respectiv cea a lui Grace Budd in varsta de 10 ani a ramas in istorie pentru ca la 6 ani de la disparitia fetei, canibalul bine-voitor le-a trimis o scrisoare parintilor in care le spunea cam asa: “It took me 9 days to eat her entire body. I did not fuck her though I could have had I wished. She died a virgin.” A fost executat prin 1936 si s-a aratat quite curious and happy to be fried. Faza tare e ca a fost nevoie de vreo 2 runde de socuri electrice pentru ca nea Fish s-a gandit pe perioada detentiei sa isi bage vreo 27 de ace cu gamalie in pelvis, iar metalul din corp a generat ceva scantei in plus la focul de artificii.

3) Karl Denke (fara vreun a.k.a.), neamt de origine, a ucis si had for dinner peste 30 de persoane. Dupa ce a fost prins, la o zi distanta s-a sinucis (Total cliseic si neinteresant, draga Karl!)

4) Edmund Kemper a.k.a. The Co-Ed Butcher a born and bread American a lasat fara viata si savurat vreo 10 oameni incepand cu bunicii pe la varsta de 15 ani, continuand cu tinere autostopiste si sfarsind apoteotic cu ma-sa abusiva si prietena ei cea mai buna. Talk about some unfinished family business! S-a predat frumusel dupa ce a omorat-o pe ma-sa si si-a recunoscut necrofilia si canibalismul cu autostopistele. Omul era oarecum gigantic cu o inaltime de 2,06 m si o greutate de 136 kg. Unde mai pui ca era si geniu cu un IQ de 136. Sfat parintilor: Nu va suparati sau abuzati copchilul geniu. La maturitate o sa v-o luati grav!

5) Joachim Kroll a.k.a. The Ruhr Cannibal, tot neamt, a killerit vreo 14 persoane cu varste cuprinse intre 4 – 61 de ani si a fost prins in timp ce isi gatea romantic o cina constand in bratul unei fetite de 4 ani.

6) Richard Chase a.k.a. The Dracula Killer, american, a omorit 6 persoane si catorva le-a baut si sangele. Ultimele 4 victime erau chiar o familie, iar pe unul dintre ei l-a luat la pachet pentru mai tarziu. I-a mancat creierul copilului dupa care i-a amestecat niste organe cu Cola intr-un soi de shake pe care l-a baut (You sick fuck!). In 1980 dupa ce a fost prins s-a si sinucis (Inca un las!);

7) Issei Sagawa a.k.a. Japonezul Dobitoc si Fudul, a omorat dupa cum va spuneam la inceput o femeie olandeza in Franta dupa care a mai si violat-o si mancat-o. Pedeapsa primita: un an intr-un azil de bolnavi mental. Yeeeey! Hooray for the Japonese justice system! Motherfuckers!

8) Tsutomu Miyazaki a.k.a. The Otaku Murderer, japonez din mama in tata a omorat vreo 4 fetite cu varste cuprinse intre 4 – 7 ani, le-a mancat parti ale corpului si le-a baut si un pic din sange. Crimele sale au generat valuri de controverse in Japonia cu privire la caracterul instigator al anime-urilor, benzilor desenate manga si jocurilor video japoneze.

9) Andrei Chikatilo a.k.a. The Butcher of Rostov, rusnac zdravan a omorat si pregatit pentru cina peste 56 de oameni avand o predilectie pentru utere si testicole. Fiecare cu complexele lui de fertilitate, acum! A fost executat in 1994.

10) Jeffrey Dahmer a.k.a. The Milwaukee Cannibal, american dupa cum ati banuit a omorat, violat, mancat si topit in acid vreo 17 baieti si barbati homosexuali. Avea o predilectie pentru bicepsi, coapse si inimi, aparent.

11) Armin Meiwes (canibalul) + Bernd Jurgen Brandes (carnita) a.k.a. Doi nemti tembeli s-au gasit dupa ce primul a dat un anunt pe site-ul sau intitulat sugestiv The Cannibal Cafe ca “Looking fir a well-built 18 to 30 y/o to be slaughtered and then consumed”, iar cel de-al doilea (cumintel) a raspuns pozitiv anuntului. Restul e canibalism!

Gata, i-am gatit! Gatat, adica! :)) In speranta ca nu v-am dezgustat total cu continuturile informationale care imi invadasera creierul si drept urmare trebuiau externalizate ASAP, va doresc pofta buna in continuare. Pentru necunoscatori, specific yet again, ca disclaimer, ca notele sarcastice, ironice si cinice din postul de fata nu sunt altceva decat manifestari ale unui mecanism de aparare matur pe care il scot la inaintare cand am de-a face cu scary and horrific shit, pe numele lui (mecanismul adica), umor. 😉 Enjoy the rest of the weekend, asta daca nu va hotarati subit sa deveniti vegetarieni! :))

 

Cafeneaua literala

Cafeneaua literala

Fusei invitata in mol la un cico. Ocazia fiind cu atat mai speciala, nu am putut refuza. Asa ca am fost. La o cafenea in mijloc de codru des. Plin de pitzi cu tate si de pitziponci cu muschi. Fite peste fite cat cuprinde. Cum io cu cico nu le prea am, hotarata am scrutat meniul si mi-am ales ceva buuuun… care se intitula savuros: cappuccino con panna.

Yummy! Deja salivam, dar mi-am zis ca infranarea poftelor nu a facut rau nimanui pana atunci asa ca o sa imi iau marime medie, dar parca as mai vrea sa fie si cu altceva. Rasfoiesc meniul pana la extra-topping-uri si ochii mi le lipesc deee…topping-ul de marshmallows. Gata! Asta e comanda perfecta! Deja imi imaginam cum sorbeam dintr-un canoi potiunea magica si atat de gustoasa.

Fericita nevoie mare ca m-am hotarat asupra comenzii, dau sa ii comunic si doamnei (si o zic in cunostinta de cauza pentru ca verigheta saiba stil Bvlgari m-a orbit oleaca cu bling-bling-ul din dotare) care tocmai ce aterizase la masa noastra sa ne intrebe de sanatate. A fost deajuns o privire si deja ma lamurisem: chelnerita noastra era cum s-ar spune “lemn Tanase”.

Privirea confuza era completata de un limbaj care nu cunostea nici macar denumirile din meniu si abilitati sub limita in manuirea aparatului de luat comenzile. Io in general sunt de parere ca orice meserie ai face trebuie sa o faci cu simt de raspundere si o doza de placere, cu atat mai mult in meseriile in care trebuie sa lucrezi direct cu oamenii. In caz contrar risti sa fii o acritura, posomorata care se uita crucis la clientii ei daca acestia indraznesc sa ceara ceva mai complicat pentru capacitatile tale de decodificare corticala.

Eh, doamna pe care o aveam in lateral, se incadra perfect in categoria oamenilor care lucreaza strict pentru a castiga un ban, fara nici un fel de pornire, fara amabilitate, fara ospitalitate, si ce-i mai nasol, fara sa stie ce vinde. Cred ca daca o intrebam ce imi recomanda, probabil s-ar fi gandit ca am ceva cu ea. Asa ca nu m-am riscat si mi-am spus clar, concis, uitandu-ma spre ea si zambind comanda mea compusa.

Uitatura i s-a modificat vadit de parca as fi lovit-o cu leuca in cap, a facut o pauza lunguta dupa care a zis sec:

Bine.

La final, incercand sa emane nitel profesionalism repeta ceea ce intelesese ea din ce tocmai ii se comunicase de catre oamenii de la masa si cand ajunge la mine zice:

Si un cappuccinno con panna.

Ma uit la ea si ii repet:

Si cu un extra-topping de marshmallows.

Din nou imi arunca privirea debusolata si imi zice:

Nu stiu daca avem. O sa intreb si revin.

Dupa cateva minute doamna chelnerita apare cu o veste tragica:

Sa stiti ca nu mai avem topping-ul pe care l-ati cerut!

Sunt convinsa ca ori uitase cum se numeste, ori nu stia cum se pronunta si a preferat sa evite cuvantul marshmallows. Trecand peste aceste detalii pe care numai ochiul meu fin si critic le-a observat si punctat ca atare, i-am spus:

Ok. Atunci as vrea cu sirop de portocale. Aveti?

Pusa din nou in dificultate, chelnerita eroina se intoarce spre bar, probabil pentru a avea o confirmare din priviri de la barman si zice intr-un final:

Da, avem!

Excelent, mi-am zis, nu ne-a luat decat vreun sfert de ora ca sa facem o amarata de comanda de bauturi. Seara suna promitator! Dupa o asteptare prelunga apare si canoiul, mai mult sau mai putin asa cum mi-l imaginasem si cu un linguroi pe masura. Ma uit pe deasupra stratului de frisca, incercand sa depistez siropul de portocale si cautarea mi-a fost zadarnica. Nu era!

Atunci deja m-a bufnit rasul si am strigat-o discret pe aceeasi doamna sa o intreb:

Fiti amabila, dar siropul de portocale unde este?

Ea imi raspunde pe nerasuflate:

Pai este la fund!

La fund?! exclam eu si mai debusolata decat ea.

Da, la fund! intareste afirmatia cu o bulbucare de ochi.

Bine, multumesc! i-am zis in timp ce deja incepusem sa forez cu linguroiul dupa sirop.

Avea dreptate, era pe fundul canoiului, numai ca din umilele mele cunostinte despre preparatul cafelelor cu topping-uri si siropuri de obicei se pun pe deasupra, peste frisca, ca sa ii dea un aspect gigea cafelei.

Si in plus io am un adevarat cult al cafelei si cand cer ceva chiar ma astept sa primesc ceea ce cer. Nici nu mai incape in discutie ca nu as da Starbax-ul pentru nici o alta cafenea din lume pentru ca ma leaga multe simturi si amintiri de el, dar asta nu inseamna ca nu sunt dispusa sa incerc si sa compar. Cafeaua a fost foarte buna. Delicioasa as putea spune, mai ales pentru ca spuma de cafea in combinatie cu frisca si siropul formasera o pojghita cu un gust tare fain pe care am mancat-o ca haplea cu linguroiul.

Cafeaua buna, conversatia si mai buna, oamenii cu care eram interesanti, cat si interesati unii de ceilalti, deci iesire frumoasa ce sa mai. La finalul cico-urilor, cafelelor si prajiturilor sarbatoritul serii (da, era si un din ala) ii cere doamnei chelnerite cu un gest foarte subtil si elegant insotit de o privire pe masura nota. In cateva minute, mai putine decat i-au trebuit sa vina cu comanda initial, chelnerita confuza apare cu nota in mana pe care mi-o pune mie in fata.

Solicitantul documentului fiscal ia nota, si o intreaba pe aceeasi doamna:

Pot face plata cu cardul?

Si aici a fost cacarea secolului, intrucat replica a venit ca un topor fix intre ochii interlocutorului:

Nu se poate pentru ca POS-ul nu ajunge pana aici! Deci nu se poate. Trebuie sa platiti cash!

Ce sunt eu strabista, dar ce mi s-au incrucisat ochii acum in incercarea de a imi da seama ce a dorit sa spuna autoarea cu aceste cuvinte.

Oare a vrut sa spuna ca nu au POS?

Sau ca POS-ul e stricat?

Sau ca POS-ul este cu fir si literalmente nu ajunge pana la masa? Daca ar fi fost ultima varianta, nu ar fi fost de bun simt sa comunice ca plata se poate face cu POS-ul doar la bar?

Pentru a scurta momentul, omul vizat a scos repede banii si i-a specificat cat rest sa aduca. Eu incepusem sa rad in hohote pentru a imi oxigena creierul, ca sa evitam imbarligarea dentritelor deja ametite de actiunile doamnei care tocmai ce ne-o servise. Si uite asa am plecat din mol gandindu-ma la oameni si la modurile in care ne exprimam mai ales la locul de munca.

La cateva zile distanta, in timp ce ii povesteam neintamplarea unui alt prieten, el imi zice pe o voce grava:

Sa stii ca fara falsa modestie pot spune ca uneori imi dau seama de cat de provocata intelectual este o persoana doar uitandu-ma in ochii ei. E ciudat!

Io, magistrala ca intotdeauna ii zic:

E logic. La unii oameni se vede de la o posta ca sunt prosti de put. Si imagineaza-ti ca tu nici macar nu esti psiholog. Io ce sa mai zic?

Atunci cand ma duc sa beau o cafea nu ma astept la prea multe. Nu vreau flori, vreo atentie speciala sau prajituri din partea casei. Dar vreau sa primesc ceea ce am cerut, intr-un timp echitabil, iar persoana care ma serveste sa stie sa se faca placuta. That’s all folks! 🙂