Category Archives: Existential Dilemmas

E timpul sa…

E timpul sa…

…filozofam despre timp, timpuri si timpi.

O sa am curajul si indrazneala de a-l contrazice pe Jean-Luc Piccard si sa strig sus si tare, in gura mare, cu vocea mea matinala guturala ca: “Time is the final frontier, not space!”. Si in timp ce ma intind si casc incercand sa imi vina cheful de duminica dimineata (pe la pranz) mintea-mi deja se invarte in cercuri mai mari sau mai mici sa vada exact ce trebuie sa fac azi… daca am destul timp. Un lucru e clar: am nevoie de o cantitate modica de cafea buna si de muzici de energizare to get me started thinking about moving and planning on a Sunday. And a sun day it is!

Pe masura ce sorb din cafea, imi face curte un gand care parca asteapta sa-l accept ca propriu, dupa care sa ma apuc sa ruminez pe langa dansul. Si e ceva legat de timp.

Toate lucrurile trebuie facute la timpul lor.

Timpul nu sta in loc si o sa te trezesti pentru TZ ani sa realizezi ca nu ai facut ceea ce ti-ai propus.

Nu mai trage de timp, ci fructifica fiecare clipa.

Daca aveam eu varsta ta as fi mutat muntii.

Atata timp cat o sa stai pe loc toate lucrurile vor trece pe langa tine.

Ceasul tau biologic ticaie de zor!

Pai si nu e bine ca ticaie? Mai ciudat ar fi daca statea…Dar, apropo, care-i faza cu ceasul biologic? Avem cu totii inlauntru cate-un ceas care ne spune, biologic vorbind, cand trebuie sa facem anumite treburi…biologice? Daca da, ma intreb al meu ce forma o avea si pe unde isi face veacul. Se vede la radiografii? Imi si imaginez coastele in poza de raze X si cu un ceas destept(ator) zambind la poza. Si daca tot e sa fie un ceas, al meu categoric trebuie sa capete un contur personalizat.

Asa ca pe ceasul meu care ma face mai desteapta il cheama Costica. E mic, indesat, mecanic si cu un dispozitiv din ala clasic de alarmare cu un ciocanel care se zbate iritant intre doua guguloaie semisferice de tabla. Si inca ceva…e rosu ca focul sa imi surada… sorocul. Si asa cum il vad io pe Costica, e un ceas care ticaie de cu vara pana-n seara si ma mai inghionteste…biologic…sa fac cate una, cate alta pentru buna starea personala si linistea lui sufleteasca.

Toate ceasurile biologice mecanice (adica d’alea cu limbi in loc de doua puncte) ar trebui sa aibe parte de ceva suflet ca numai asa pot cu adevarat sa ticaie cu sens si spor. Costica stie sigur ca mie nu imi place dimineata. Ca fac urat, mai ceva ca un copil care nu vrea sa se duca la scoala si bate cu pumnii si picioarele in saltea in speranta ca muma-sa va fi impresionata, sau macar speriata de prestatia dumisale si il va lasa in pace, doar doar se opreste din convulsionat.

Numai ca spre deosebire de copilul mai sus-mentionat, io ma si ridic din confortul culcusului dupa lupte grele cu snooze-ul si cu propria constiinta. Mda, my mom was good enough to make an irreversible inception of herself in my psyche…called conscience. Ceea ce nu stie ea, mama mea, e ca cipul pe care mi l-a plantat cu atata rabdare si drag, a fost pe alocuri recipuit. Nu de alta, dar sa se potriveasca cu restul pachetului… intrapsihic.

Oricum ar fi, un lucru e cert: e acolo si ma sacaie in fiecare dimineata lovindu-ma cu lista de lucruri pe care le am de facut si a orelor la care trebuie sa le fac. Si pornind de la premisa: Misca! Costica are de munca si de furca in fiecare dimineata cu mine. Deja dupa ce am la bord prima cafea, Costica poate merge linistit si el sa-si bea cafeaua lui. Totul merge ca pe roate. Neuronii zburda si clocesc idei cu logica, coordonarea ochi – mana – picior este indeajuns de buna incat sa nu-mi rup gatul in demersurile mele motrice si nivelul de frustrare matinala e la cote gestionabile.

Si acum ca mi-am dat in vileag ceasul biologic, cre’ca ar fi cazul sa dau glas unei temeri mai vechi: pare-mi-se ca Costica are pe cineva! Se intalneste pe ascuns… cu un alt ceas care cica ar ticai tot in aceeasi incinta, deci nu e tot biologic. Atata imi mai lipsea: doua ceasuri care sa ticaie in sincron. Dar pana la urma, io vreau ca Costica sa fie fericit si daca un alt ceas nebiologic il face sa ticaie mai cu viata, asta conteaza.

Trecand pragul povestii de dragoste metaforice a ceasului meu biologic, una dintre ipotezele mele cu privire la ritmurile interioare ale oamenilor e aceea ca sincronizarea e data atat de un dispozitiv de alarmare biologica, cat si de interpretarea sa la nivel psihologic. Poa’ sa sune ceasul pana i se toceste ciocanelul, daca persoana vizata nu face legatura dintre stimularea biologica interioara si ceva semnificatii psihologice mai profunde, atunci totul devine un zgomot.. de fond.

La nivel social ceasul biologic care bate ca nebunul a devenit un laitmotiv, mai ales pentru populatia feminina. Pentru ca isteria legata de imbatranire este mult mai sonora in randul femeilor. Care refuza sa isi spuna varsta dupa o varsta. Care traiesc cu grija comportamentului adecvat varstei (aia pe care nu o spun fireste). Carora le e groaza sa ajunga la o varsta si sa beneficieze in termeni de angajament familial, doar de afectiunea celor 7 mate adoptate.

Desigur ca presiunea sociala are si genul asta de efecte, dar do we really have to go cuckoo just because our inner clock says cuckoo? Ce-ar fi daca am reseta ceasul din cand in cand? Sa mearga el dupa noi, nu noi dupa el. Si ce-ar mai fi daca n-am mai goni prin fiecare zi incercand sa multumim vocile interioare (alea inca nelucrate) care ne zic continuu: “Hai! Mai repede! Si mai repede!”? Fara a nega ipoteza ca there is a time for everything, va propun sa mai mirosim si o panseluta in goana noastra nebuna spre atingerea termenelor limita din viata.

Vuosaari…

Vuosaari…

…este o suburbie a Helsinki-ului. Care a fost indeajuns de interesanta pentru regizorul Aku Louhimies incat sa faca si-un film despre cum e viata suburbana finlandeza. Ce a iesit e o combinatie cinematografica ciudatica, dar care recunosc ca m-a prins si nu mi-a mai dat drumul pana la final.

Dupa ce mi-am facut initierea in vizionarea de filme nordice, cu “Lat den ratte komma in” (a mi se scuza suedeza de balta, nepunctuata), si dupa ce recent am sorbit dintr-o inghititura aproape trilogia Millenium a lui Stieg Larsson – “Man som hatar kvinnor”, “Flickan som lekte med elden” & “Luftslottet som sprangdes”, m-am trezit fata in fata cu reactiunea… din nou.

Nu poti pur si simplu sa te uiti la un film european, si cu atat mai putin unul nordic. Iti trebuie o anumita stare de spirit care sa reziste la vizionarea realitatii prin ochiul cinematografic nordic. Fara a ma autoproclama vreun critic de film, ci mai cu seama, o pseudocinefila (atunci cand imi convine), metrajele din Nordul Europei, fie ele lungi sau scurte, ma duc cu gandul automat la sex, violenta si zapada. Un soi de “Sex & Violence” cu zapada multa imprejur.

Drept urmare eu una nu imi pot permite sa ma arunc in fata acestui gen de filme, ca in fata unui tir in viteza, fara o protectie home-made. De cele mai multe ori la mine protectia se materializeaza prin prezenta unui prieten cu care mai poti comenta ironic anumite scene in care mintea ta romaneasca urla “WTF?!” la vazul unor crampeie de viata, finandeza, in cazu lui Vuosaari, caci despre dansul vorbim acum.

Daca ar fi sa ma gandesc “ce a dorit sa spuna autorul” m-as rezuma sec la “Life sucks…and then you live!”. Ar fi atat de multe de spus despre semnificatiile filmului, dar un lucru care mi-a atras atentia a fost modul in care sunt conturate scenele de emotionalitate maxima. Imagini mute care se succeda halucinant de ti se face pielea de gaina si te intrebi retoric “Da’ de ce?”.

Acum ca stau sa cuget cu de-amanuntul, tocmai mi-a picat fisa ca personajele din film ar putea bine-mersi sa fie incluse in trei categorii: copii prea mici care vad lucruri prea mari, femei care sufera din dragoste – fiecare dupa posibilitati si barbati care isi cauta barbatia/sensul vietii.

Din toate personajele, copiii m-au dat peste cap, grav. De simteam chestii si nu ma mai opream. Deci, bun film, conform indicatorilor mei corporali. Cu siguranta m-a prins irecuperabil tema vulnerabilitatii care duce la ganduri extreme in unele cazuri. Si fara a povesti filmul va spun doar atat: Inventarul copiilor prea mici care vad lucruri prea mari include:

– una bucata fetita care o vede pe muma-sa luptandu-se cu ea insasi in acceptarea ideii ca e bolnava de cancer;

– una bucata baiet care investeste emotional intr-un caine pentru ca muma-sa e ca si cum n-ar fi, iar tac’su nu-i deloc;

– una bucata baiet care rezista cu stoicism unui bullying masiv la scoala, in timp ce muma-sa incearca sa-si refaca viata iar si iar;

– una bucata baietan care oscileaza intre a-i tine piept unui tata care vrea cu orice pret sa-l faca barbat si a face fata dorului de mama lipsa;

– una bucata fetiscana care vrea sa iasa din anonimat cu orice pret.

Ar mai fi si alti copii prin peisajul alb al peliculei, dar astia mi se par cei mai relevanti. In marea de inocente pierdute, de sperante faramate, de realitati dure care parca nu se mai opresc, regizorul a crezut de cuviinta sa nu lase publicul spectator in pragul deznadejdii. Asa ca a confectionat un multi-happy-end…finlandez desigur.

Scena cea mai faina, care mi-a reactivat gaina din piele, a fost aia in care fetiscana care pana la urma a reusit sa iasa din anonimat platind un pret mult prea mare, impreuna cu baietul bull-ait care si-a infruntat agresorii se intalnesc si canta impreuna karaoke-style Feel a lui Robbie Williams in fata unui televizor. Si uite asa, ceva ceva din inocenta pierduta a celor doi copii e carpita cu iscusinta.

V-am facut indeajuns de curiosi incat sa va aventurati sa vedeti Vuosaari? 😉

 

 

Bolerou’ da Ravel varianta 385

Bolerou’ da Ravel varianta 385

Mi s-a aratat, dimineata, la o ora care de obicei nici nu prea indrazneste sa isi faca aparitia pe cadranul ceasului meu (biologic), ca inspiratia poate aparea, din senin, in momentele cele mai banale aparent. Dar si cand se insinueaza, nu pot face altceva decat sa ii dau curs…si binete, in cuvinte. Nepotrivite, care descriu fapte si fapturi.

Se facea ca trebuia sa ajung intr-o parte a capitalii, cum altfel decat apeland la serviciile de nadejde ale transportului public in comun. Evident ca deja e suprasaturata toata lumea (incepand cu mine) de povesti despre cat de aglomerata si murdara poate deveni experienta RATB…uneori chiar extrema. Asa ca nu o sa ma apuc sa reinventez io gaura la macaroana (vorba unui bun prieten). Dar imi propun sa impart cu voi bucatica de cultura care mi-a fost harazita in plina calatorie cu 385u’. Nu de alta, dar asa ceva mai rar, bibicule!

Sedeam pe-un scaun, incercand sa nu ma ating de prea multe margini ale vehiculului “trasportator de cartofi, nu oameni” (striga mut gura lumii). Ma uitam stanga – dreapta incercand sa depistez gura de ventilatie care sa ma ajute sa ajung intr-o bucata la destinatie. Lumea statea si se citea caldura pe fetele tuturor. Si cum stateam io asa, semi-adormita, incalzita la maxim si scufundata-n propriile-mi ganduri statiile…Pac…Se deschid usile pentru statiaaa… O statie… Izvor, cred…

Incepe frecusul cu urcat, coborat, impins, impuns de lume. Nimic iesit din comun. Pana cand urechea palnie mi se facu la auzul unei melodii. Asta sa fie Gnarls Barkley – Smiley Faces? Parca asa suna. De la mine se aude? Nu de alta, dar chiar exista si aceasta posibilitate. Nu, nu se aude de la mine. Nu mi-am lasat din nou pornit playerul. Si atunci de unde? Trebuie sa recunosc ca am ramas impresionata de gusturile muzicale ale pasagerului cu pricina, si poate de aceea am inceput sa il caut frenetic cu privirea. De unde se aude frate?

N-a trebuit sa caut foarte mult, caci pasagera era fix in fata mea. Cum am dibuit-o, cum a terminat si Gnarls de cantat. Nu parea genul care sa asculte muzica in autobuz. Si cu atat mai mult, la telefon, fara casti, coca-style. O duduie trecuta de prima tinerete, machiata persistent (inclusiv la apa) cu negru la ochi, buze ciclam si unghii rosii. O sa imi permit sa am a girlie moment in care va marturisesc ca nu inteleg femeile care se dau cu ruj roz/ciclam si au unghii rosii. Gata. Atat cu esteticul.

Revenind la duduia inpricinata, unghiile sale lungi si rosii tineau strans telefonul cantator. Se vedea de la o posta ca tehnologia nu era prietena ei cea mai buna, de unde as putea deduce ca nu stia ca exista si optiunea de ascultat muzica la telefon… cu casti. Dar daca ar fi fost asa, eu n-as mai fi avut ce povesti cu atata elan patriotic. Am surprins-o umbland in telefon si mi-am zis: Gata, sa vezi ca si-a dat seama ca a lasat telefonul cu muzica pornita si il opreste, ca s-a urcat in autobuz.

Naivitatea nu mi-a fost rasplatita. Sau poate da, dar nu in felul in care ma asteptam. Da, inca mai cred/sper ca oamenii au bun simt si asta ma face uneori sa ma port naiv. Dar imi revin repede. In cazul de fata, rasplata a constat intr-o halca de cultura. Bagata cu forta in urechile auditoriului fara voie din 385. Materializata in nici mai mult nici mai putin decat… Bolerou’ da Ravel…in surdina. Ascultat cu sfiiciune, cat si nerusinare (daca e posibil asa ceva) de duduia melomana…

Really? Asa pe nemancate? In creerii diminetii? Muzica clasica? Ascultata la telefonul mobil? In 385? Ca sa ma umflu oleaca in pene, nu cred ca lumea s-a prins exact de “bucata muzicala”, sau pur si simplu nu le-au atras atentia inaltele cantaretei…Dar eu am stiut! Din prima! Asa ca timp de vreo 2-3 statii we rolled classic style. Pai si ma intreb cum sa nu te apuce rasul in hohote la o faza de genul asta? Este mult prea tare…oameni buni. Cultura impinsa din strada in RATB direct.

Dilema ramane: Oare te face mai putin cocalar(a) faptul ca asculti muzica clasica, in loc de manele, la telefonul mobil in RATB?

 

Cautari si cautaturi

Cautari si cautaturi

Mamaia mea imi spunea ca Omul se cunoaste dupa cautatura si multa vreme m-am intrebat ce-o fi aia “cautatura”. De fiecare data cand vorba asta de duh capata graiul ei, imi dadeam seama ca trebuie sa fie ceva serios pentru ca doar situatiile speciale o faceau sa se duca cu vorba in directia “cautaturii”.

Poate merita sa va spun ca mamaia mea a fost cea mai tare mamaie de pe aceasta planeta si e unul dintre modelele mele in viata. Cum altfel decat femeie in toata puterea cuvantului si multifunctionala in viata. De o frumusete si un farmec aparte, total naturale si autentice. Am petrecut ceva timp impreuna noi doua si cand mi-era lumea mai draga, aparea si emblematica “cautatura”.

Dupa lupte seculare, ce-au durat mai bine de ceva ani mintea mea s-a revigorat brusc si mi-am zis in sinea mea: “Mah oare cautatura inseamna privire?”. Evident ca n-am vrut sa ma uit prin vreun dictionar sau vreo alta sursa inafara relatiei noastre asa ca am luat decriptarea mesajului ca pe un “personal quest” pe care eu trebuia sa-l duc la bun sfarsit. Daca ea m-a putut intelege inca din prima clipa avand drept material un bot de om si niste scancete, eu de ce n-as putea sa o inteleg pe ea, mamaia mea inteleapta?

Si dupa acest declic monumental, am gonit s-o intreb daca e asa…si asa a fost. Izbavisem! Ha! Bine bine, dar acum trebuia sa merg mai departe cu decodificarea. Mare maestra a interpretarilor si asumptiilor cum mi s-a spus mai in gluma mai in serios inca din generala, am inceput sa eman o droaie de related-thoughts.

Deci plecam de la ipoteza ca “Omul se cunoaste dupa cautatura…”. Omul adica io, tu, inclusiv mamaie. Se cunoaste? El se cunoaste pe Sine? Sau e cunoscut de altii? Sau amandoua? Dupa cautatura, adica spune-mi cum privesti ca sa-ti spun cine esti.

Si aici o s-o dau din abstract in concretul profan punandu-mi o intrebare tampa: Io am strabism, deci “cautatura” mea e cu defect din start/nastere. Lumea prin ochii mei se vede diferit. Ochii sunt oberlihtul sufletului se aude tot de prin popor.

Si atunci de ce ne e atat de greu sa ne privim unii pe ceilalti in ochi?

Sau mai am inca una: De ce credem ca e total irelevant sa ne privim in ochi de fiecare data cand ne reflectam in vreo oglinda?

Ochii pentru mine sunt purtatori de povesti nemuritoare. Ochii pot striga de bucurie si urla de durere, totul intr-o singura privire. Izvorata dinlauntru. Nu vreau sa ma bag in vreun body language statement, ci doar sa imi aduc aminte ca da, ochii spun totul. Dar nu e suficient sa spuna totul daca nu sunt intelesi. Ochii se pot piti sau inchide.

Ai mei cauta prin definitie. Deci am o cautatura cautatoare… 😀 De surse de interes. De energie. De zel si sens. Si din cand in cand se mai atintesc spre ceva/cineva. Nu-i frumos sa te holbezi! Asta faceam? Nici nu mi-am dat seama. Ochii mei vor sa vada… pana in punctul in care isi imagineaza nevazutul si tintesc sa vada luminile orbitoare pentru ca doar atunci vor fi stiut ca le-au vazut pe toate. Ochii tai ce vad?

Feminitatea, bat’-o vina!

Feminitatea, bat’-o vina!

M-am trezit intr-o dimineata cautand frenetic ceva. Aveam un sentiment straniu ca imi lipseste grav ceva. Ca pot mai mult, mai bine. Bai, si-am cautat ceva nu gluma. Pe masura ce cotrobaiam prin toate colturile camerei, ma apropiam din ce in ce mai mult de tragica concluzie ca n-o sa gasesc ce caut.

Asa se intampla cand “pui lucrurile la locul lor”. Sfarsesti prin a nu mai gasi nimic si te umpli de nervi. Poate va intrebati ce cautam cu atata patos… Sau poate nu… O pereche de cercei. De negasit aparent. Si intreg ritualul meu algoritmic de a ma pregati de inca o zi s-a dat peste cap pentru o clipa.

Noroc ca in materie de reorientare estetica sunt maestra. Zic unii, nu io. Mai e pana incep sa-mi ridic statui singura…un pic, ce-i drept, dar nu am ajuns acolo inca. Ma declar o fana inraita a briz-briz-urilor de toate felurile. Cine m-a vazut de cel putin doua ori stie ca daca n-am cercei sau vreun alt biju cu siguranta s-a intamplat ceva.

Sa zicem ca este o marca personala. Asa cum fetita cu chibrituri avea chibrituri, scufita rosie avea si o fata supt dansa, asa si io ma auto-proclam: Fomeea cu Briz-Briz-uri. Deja am in proiect sa imi mesteresc un cufar unde sa-mi bag cu varf si indesat toate podoabele. Lada de zestre ce mai incolo-incoace.

Dar cred ca tre’ sa ma fac inteleasa: imi plac anumite zdranganele. Nu toate. Lumea zice ca-s dubioasa din punctul asta de vedere. Prietenii cu siguranta stiu de ce…Daca am io sa nu mai aiba nimeni. Daca printr-o eroare (judiciara) cineva mai are, artefactul tre’ modificat dupa chipul si asemanarea propitarei ca sa compensam scaparea.

Sa zicem ca e printre modurile mele preferate de exprimare da sine. Ostentativ, (re)creativ si feminin. Eternul feminin. Numai ca pana sa ajung io la concluzia ca toata impopotonarea asta poa’ sa fie si un semn de ceva fomee care vrea sa iasa la iveala mai ceva ca Alien-ul din mine a trebuit sa imi ung un pic neuronii.

Si culmea e ca desi nu cred ca am apucat sa port de doua ori toate atarnatorile pe care le posed pentru urechi, maini sau gat imi tot cumpar unele noi. Sa fie asta oare un semn al dorintei perpetue de auto-actualizare a lui je? Ca fomee? Simbolic vorbind acum? Sau sa fie explicatia cu nevoia de control? Si asa ma pierd eu in propriile mele debitatii psihologice.

Pot sa ma mandresc cu faptul ca mania cu bijuurile este mostenita din neam. Pazea ca venim noi femeile barbate si impopotonate. Ai putea sa te gandesti ca este si un cover-up perfect pentru a ascunde ce zace-nlauntrul unei femei. Nu te astepti niciodata de la o femeie cocheta, aranjata si accesorizata sa ti-o dea…artistic.

Si-o sa inchei asa cum v-am obisnuit printr-o cujetare retorica: Ma gandeam sa-mi iau un inel din ala format din doo inele sudate, poate chiar doo inele din alea. O fata cu un box pe mana e feminina? 😉