Category Archives: Existential Dilemmas

Jul10

Traitul preventiv

Posted on by
Traitul preventiv

History-ul de Facebook mi-a aratat poza asta insotita de un comentariu legat de traitul preventiv. Evident ca inteleg mesajul transmis, insa nu mi-am putut opri mintea sa o ia in directia in care pune sub lupa semnificatiile faptul ca trecutul previne viitorul.

Traitul e o experienta de invatare in sine. Acum ritmul in care invatam difera de multi factori, printre care cei mai importanti sunt profesorii. Cei care ne invata care-i treaba cu viata asta in general, sau in particular. Ce conteaza si ce nu conteaza. La ce trebuie sa fii atent si ce trebuie sa ignori. Cand trebuie si cand vreau. Cand gandesc si cand simt. Cum ar trebui sa arate viata mea?

Intr-o fractiune de secunda, cat mi-am aruncat o privire pe geamul plin de ploaie, mi-a revenit in minte un vechi proverb khmer care ma infurie teribil. Tradus, suna cam asa: Barbatii sunt aur, iar femeile sunt o panza alba. Morala? Daca arunci aurul in noroi il poti sterge cu usurinta dupa si straluceste in continuare. Pe de alta parte daca arunci o panza alba in noroi se va murdari si va ramane patata pe vecie. Misto nu? Nu-i asa ca asta e tocmai ce vor sa auda femeile?

Anyways, nu stiu exact daca asta are vreo legatura cu my initial trail of thoughts, dar o sa aflam pe parcurs. Oare traitul preventiv e precum condusul preventiv? Te apara de accidente si implicit de moarte? Traim ca sa ne ferim de moarte? Asta e scopul vietii noastre? Sa ne-o pastram? Inteleg logica in vremuri de amenintare si razboi. Nu o inteleg integrata in filosofia de viata: lumea-i rea, pericole-s la tot pasul asa ca fa ochii cat cepele si pazeste-ti spatele tot timpul. Cata anxietate e in treaba asta! Sa ne pregatim inarmandu-ne pana-n dinti cu toate defensele din dotare ca sa facem fata unui pericol iminent care nu stim exact cum arata, cand va veni si ce implica.

Tot ceea ce trebuie sa stii este ca in tot ceea ce faci trebuie sa ai grija.
Ai grija sa nu deranjezi!
Ai grija sa nu te murdaresti!
Ai grija sa nu te imbolnavesti!
Ai grija sa nu strici!
Ai grija ce vorbesti!
Ai grija ce faci!

In context familial mama transmite grija, iar tata contrabalanseza transmitand asumarea riscurilor. Impreuna, doar impreuna, cele doua capata un sens functional pe termen lung. E ok sa ‘ai grija’ in general pentru ceea ce te inconjoara. Sa nu arunci gunoi pe jos, sa ai grija de sufletul tau, sa ai grija de sanatatea ta. E ok sa iti pese de cei din jur si de lumea in care traiesti.

E de asemenea ok sa iti asumi riscuri. E chiar indicat, ca sa stii exact cum se simte viata. Viata se simte molcom si caldut cand ai grija. Viata se simte intens si adrenalinic cand iti asumi riscuri. Cand problematizezi toate daturile care-ti sunt oferite pe tavi conceptuale de cei din jur. Cand faci lucruri noi. Cand te arunci in noroi doar pentru ca vrei sa vezi cum e. Cand sari cu parasuta. Cand mergi in bezna. Cand te arunci in apa stiind prea bine ca nu stii sa innoti. Cand de asezi la masa fata in fata cu frica ta si decizi sa do it anyway.

Uneori am senzatia ca-s o adolescenta incurabila pentru ca am reactii organice in raport cu autoritatea si pun la indoiala toate normele. Cineva imi spunea la un moment dat ca mie imi place sa ma cert, ca discut in contradictoriu doar de dragul procesului in sine, nu neaparat al finalitatii. Tot ce se poate.

E totusi nerealist sa traiesti intr-o adolescenta perpetua in care iti tot asumi riscuri in dorinta de a iti gasi drumul in viata. Numai ca drumul in viata, o data gasit, te va duce catre alte situatii in care trebuie sa traiesti. Non-preventiv, ci pe bune.

Sa te joci implica riscuri. S-ar putea sa-ti placa atat de tare incat sa nu te mai opresti. Sa mergi implica riscuri. S-ar putea sa inveti sa o iei la sanatoasa atunci cand simti ca trebuie sa mergi mai departe, si ca drumul nu ti se opreste aici si acum. Sa vorbesti implica riscuri. S-ar putea sa ai pareri care nu sunt conforme cu norma si care declanseaza schimbare in tine si in ceilalti.

Revenind la profesorii nostri experti la materia ‘Viata’, cred ca smecheria e sa lucreze impreuna ca sa intelegi cum sa o faci fara sa ti se para un chin, dar nici sa nu o faci fara sa te gandesti la nimic in the process. Resping notiunea de ‘trait preventiv’ si aduc in schimb ‘traitul asumat’. Traitul pe bune, cu bune si cu rele, cu grija si cu riscuri, si cu o doza rezonabila de auto-reflectie care sa iti permita sa-si regasesti drumul atunci cand te duci cu oistea-n gard.

Si pana la urma ce legatura avea proverbul khmer cu prefectura? Probabil ca traitul asumat e cel care transcende rigiditati proverbiale precum ‘carpa imaculata’. Nu ma simt o carpa, si cu atat mai putin una imaculata. In traitul asumat, toate ‘invatamintele’ care nu fac altceva decat sa te ingradeasca ca om sunt maculatura. Asta e legatura.

Jul9

In or Out?

Posted on by
In or Out?

Astazi am invatat pe cineva. Astazi am invatat ceva. Astazi am invatat. Dupa care am stat un pic sa mi se aseze toate cu sens ca sa le pot si pune in scris. Linistea nu ma prea ajuta sa ma ordonez si sa-mi spun povestea, asa ca mi-am ales o coloana sonora neintamplatoare.

Unul dintre fenomenele care ma face sa ii tot dau tarcoale pe toate planurile este comuniunea. Comuniunea care fireste sta la baza comunitatilor. Tin minte si acum o conversatie cu o prietena de care ma leaga multe, care imi spunea ca a fusese de curand intr-un cadru duminical multi-cultural cvasi-religios. Si ca independent de scopul intalnirii, ceea ce a fost cu adevarat valoros a fost sentimentul de comuniune pe care oamenii de acolo il imparteau in stanga si-n dreapta. De neatins, dar nu de nesimtit.

Poate sa-ti fie dor de ceva de care nu ai avut parte propriu-zis? Sau de fapt ce inseamna acest ‘propriu-zis’ in contextul in care vedem, gandim si simtim diferit? Sau mai mult decat atat, cum pot oameni care vad, gandesc si simt diferit sa vina impreuna intr-o comunitate inchegata care sa le ofere ‘adapostul spiritual’ de care au nevoie?

Intr-o societate puternic urbanizata pare ca ne-am pierdut simtul apropierii fata de aproapele nostru, care a devenit pe nerasuflate departele nostru. Pentru unii este o usurare de excesul de atentie si implicare dat de comunitatile rurale. Pierderea in anonimatul unui oras mare este panaceul care ii ajuta sa-si uite problemele, renege radacinile si sa o ia la trap in sus pe scara statutului social. Cat mai sus, cat mai repede.

Pentru altii lipsa de conectare cu oamenii din proximitate, absenta obiceiurilor marunte cum ar fi salutatul oamenilor pe strada fie ca-i stii sau nu sau eliminarea cu totul a ritualurilor de petrecut timp impreuna ii face sa se simta goi, instrainati de ce se stiau ei a fi.

Nevoile de apartenenta sociala e destul de bazala, dupa calculele lui Maslow. Imediat dupa nevoile fiziologice si cele de siguranta. Pe acelasi plan cu nevoile de dragoste. Avem nevoie sa apartinem poate la fel de mult cum avem nevoie sa ne apartinem.

Dar cum o scoatem la capat pana la urma? Cum reusim sa ne mentinem echilibrul in drumul nostru in care pe de o parte ne intampina ceilalti, iar pe cealalta parte se asterne taramul nostru si doar al nostru? Singuratatea iti confera independenta. Grupul iti sare in ajutor. Cu tine poti face ce te taie capul. Impreuna cu ceilalti trebuie sa te pui de acord. De unul singur esti vulnerabil pericolelor externe. In comunitate esti aparat de forta maselor.

V-a preocupat pana acum sa aflati mai multe despre evreii hasidici?

Aparent sunt un grup iudaic ultra-ortodox care s-a infiintat prin secolul XVII-lea in Polonia, ai carui adepti locuiesc astazi prin State, UK si Israel. Barbatii arata asa: iar femeile asa: .

Barbatii isi poarta capul acoperit, barba si perciunii crescuti in zulufi carliontati. Cu siguranta exista un cuvant specific, dar nu l-am gasit decat in engleza – payots. Femeile isi poarta capul acoperit intr-o forma diferita de cea a barbatilor. Mai precis, dupa casatorie li se cere sa se rada in cap si sa poarte peruca sau sheitel. In semn de austeritate si modestie.

Comunitatile hasidice sunt ermetice. Unitatea puternica asigura transmiterea valorilor si obiceiurilor intr-o forma nealterata de progresul social si stiintific de la o generatie la alta. Stiti voi vorba aia cu intra cine se naste hasidic, iese cine poate? Cam asa si la ei.

Oare de ce tin mortis unele comunitati sa-si tina membrii loiali cu japca, prin constrangere si frica? Probabil pentru ca frica este de departe cel mai efficient motivator uman. Unii spun ca unitatea excesiva a comunitatii hasidice vine oarecum ca reactie de aparare la Holocaust. Are destul de mult sens, dar hai sa ne oprim un pic sa ne imaginam cat de sanatoasa e functionarea unui grup traumatizat care aplica aceleasi mecanisme de aparare ‘din vremuri de teroare’ in viata cotidiana.

‘One of Us’ este un film care iti ofera sansa sa te pui in papucii unor oameni care au ales sa traiasca in societatea seculara, as opposed to the hasidic one. Despre lupta lor cu propriul lor sistem de suport. Cu mostenirea culturala care mai ceva ca i-a sufocat, reducandu-i la niste fiinte inerte, fara putere de decizie sau vreo dorinta in viata.

Este o lectie de supravietuire. Exista viata seculara, chiar si dupa o existenta hasidica. Filmul e un cultivator de speranta pentru oricine se uita la el. Hasidic sau nu. Ca poti iesi din orice situatie care devine inconfortabila. Ca you can and should locate the nearest exit and use it in case of emergency. Si mai vorbeste despre ceva. Despre modul in care te poti ridica deasupra oricarei presiuni de grup pentru a vedea cu adevarat cine esti si ce vrei. E tare fain. Watch it!

Jul6

Problem?

Posted on by
Problem?

Ma gandesc de ceva vreme la care ce inseamna cu adevarat o problema. Cand stii ca ai o problema? Cineva spunea ca ceva devine o problema atunci cand o vezi ca pe o problema. Destul de greu de digerat definitia asta, nu?

In incercarea de a-mi clarifica ce e aia o problema am dat peste filmul asta: Din multitudinea de clasificari ale problemelor, merita sa luam o luam in considerare si pe cea care zice ca ‘lumea’ din care vii are niste probleme asociate.

Tu din ce lume vii? Lumea-ntai? Lumea a doua? Lumea a treia? Lumea a patra? Da, aparent exista si lumea a patra. Romania cica-i incadrata in lumea a doua. Coruptia pare a fi cea mai grava problema a noastra. Acum ma intreb daca, in the long run, e ok sa zici ca problemele oamenilor din lumea-ntai nu conteaza. Sau sa te gandesti ca unde-i civilizatie, nu mai incape vreun picior de problema.

E misto sa ai apa potabila si buda in casa cu apa calda de un dus zilnic. Sa poti merge pe strada fara sa-ti sara careva la beregata. Sau sa poti respira aer cat de cat… respirabil.

Oare oamenii din lumea-ntai au doar ‘first world problems’? Ca la o privire mai atenta, cu ochi de observator uman, parca nu-mi prea pare asa. Sociologic vorbind se intampla niste treburi problematice in tarile ultra-civilizate care pot fi considerate niste efecte secundare ale confortului.

Care-s totusi tarile alea? Dupa un clasament ONU realizat dupa gradul de dezvoltare umana ar fi cam asa: Norvegia, Suedia, Australia, Canada, Olanda, Belgia, Islanda, SUA, Japonia si Irlanda.

Si la dezvoltare umana s-au luat in considerare trei aspecte: 1) Viata lunga si sanatoasa masurata prin speranta de viata la nastere, 2) Cunoastere masurata prin rata de alfabetizare in randul adultilor combinata cu ratia de inscriere la scoala, 3) Standard decent de viata masurat prin produsul intern brut pe cap de locuitor.

Acuma o sa ziceti ca-s io Gica Contra careia i se par acri strugurii din lumea-ntai, dar mi se pare usor pueril sa zici ca doar pentru ca tarile mentionate mai sus sunt considerate top-notch (vorba Donaldului), problemele lor se rezuma la viteza mica de internet si placutele de inmatriculare plictisitoare.

Hai sa le luam in ordine la puricat si cautat nod in papura.

Norvegia: Barnevernet.
Suedia: Reforma scolara esuata soldata cu cresterea ratei de suicid in randul tinerilor.
Islanda: Spor negativ cu tendinta de a ramane fara locuitori.
SUA: Unul dintre cele mai deficitare si scumpe sisteme de invatamant worldwide. Si Donaldul, desigur!
Japonia: Grad ridicat de imbatranire a populatiei si rata cea mai mare de suicid worldwide.

Asta este produsul exclusiv al preocuparilor si intereselor mele documentaristice, caci daca m-as apuca serios de research as veni cu ditai lista. Unde vreau sa ajung cu asta? As zice la faptul ca fiecare ‘lume’ se confrunta cu propriile-i probleme date de prezenta/absenta a ceva care face ca viata sa nu mearga tocmai ca pe roate. Fie ca e vorba de apa potabila sau dorinta de viata, problema tot problema e.

Cat despre declaratiile de genul ‘nu imi incap cumparaturile in portbagaj’ sau ‘firul de la incarcator nu-i indeajuns de lung’, astea-s basini.

Ar fi interesant ca ‘first world problem’-urile chiar sa fie analizate for what they really are: dimensiuni sociologice ale unor societati hiper-civilizate in care confortul si siguranta financiara au efecte secundare serioase.

Jul5

Post-factum

Posted on by
Post-factum

Sunt acasa din nou, cuibarita in fotoliu, cu pisicile prin preajma si muzica in surdina. Ma uit cu haz la incheietura mainii drepte care tradeaza un bronz de tractorist cu ceas. Am despachetat partial. Am mancat micul dejun mult dupa pranz. Inca sorb din cafeaua facuta la ibric.

Si imi fac ordine in ganduri si amintirile de calatorie. Am vorbit un pic cu mama si am facut un schimb echitabil de povesti.

Ea despre Avignon, eu despre Milano. Imi place asa de noi, ca ne asemanam in privinta obiceiurilor de mers hai-hui prin lume.

Cand m-am trezit cerul era gri. Acum norii par a fi devenit un pic mai prietenosi. Sa fi baut si ei niste cafea? Am verificat blogul si e usor decedat. Nu stiu de ce exact, asa ca precum soferul care habar n-are sa schimbe o roata la masina, astept platforma. Adica omul care stie care-i treaba cu ‘502 Bad Gateway’.

Masina de spalat se aude curatand tacticos vesmintele cu urme de soare si aer milaneze. Ma uit la panoul cu poze de familie si il vad pe tata. Oare el o fi mers vreodata cu avionul? Din povestile pe care mi le aduc aminte nu reiese. Lui ii placea acasa. In zona lui de confort si introspectie.

Cred ca diseara o sa imi invit sotul la un film pe canapea. O sa ne uitam impreuna la ‘Modigliani’.

Travaliul aerian Milano – Bucuresti a fost mai lung decat m-as fi asteptat. Am stat ceva ore in aeroport, facand ce stiu eu mai bine: sa ma uit la oameni. Copii, parinti, adolescenti, bunici, tineri. Fiecare cu povestea lui.

Pustani in baie incarcandu-si telefoanele la singurele prize existente. Parinti umbland dupa copii in incercarea de a le umple timpul pana la imbarcare. Cupluri care se sarutau prelung dand salii de asteptare un aer lasciv.

Adolescenti care vorbeau tare despre cine ce a mai facut unde si cu cine. Bunici vadit deranjati de excesul de energie al nepotilor. Si eu care tocmai imi cumparasem un ruj verde pe care il purtam cu mandrie si curiozitate.

Dupa un zbor scurt dupa o asteptare lunga am ajuns pe Otopeni unde am nimerit o tipa la control pasapoarte a carei privire era de o vioiciune care contrasta simpatic cu orele inaintate. Chiar! La ora 2 noaptea cum saluti? Spui buna dimineata, nu?

Asa cum ma stiu, in saptamana care urmeaza voi povesti pe bucati, pe lung, pe lat si printre picaturi despre cinqjour-ul meu italian. O sa imi lustruiesc experientele brute intr-un tot omogen in care sa incapa cu sens… tot. Buna dimineata!

Jul4

Despre toleranta si alti demoni

Posted on by
Despre toleranta si alti demoni

Am 33 de ani. La 8 ani am mers prima data cu avionul. Pana acum am calatorit in 18 tari. 14 europene si 4 asiatice. Aproximativ 10% din tarile lumii.

Am intalnit oameni din mult mai multe tari. Nu stiu exact cate, pentru ca uneori mi-a fost greu sa imi dau seama de unde vin.
Stiu sigur ca drumurile mi-au scos in cale argentinieni, columbieni, moldoveni, congolezi, chinezi, iranieni, olandezi, suedezi, japonezi, canadieni, americani, vietnamezi, thailandezi, australieni, rusi, kazahki, greci, unguri, sarbi, macedoneni, sloveni, polonezi si peruani.

23 de natii pe langa cele din tarile vizitate. Adica 41 in total, ceea ce creste procentul la circa 20% din lumea asta mare.
Calatoritul ar trebui sa fie un catalizator al tolerantei. Evident ca poti sa inveti intr-un mod mai natural geografia lumii daca te plimbi prin ea si ai ocazia sa si experimentezi senzorial locurile mentionate in carti.

Dar cum ramane cu oamenii? Cum ii inveti pe ei? Cum inveti sa traiesti cu ei? Sa ii accepti? Sa le intelegi obiceiurile si apucaturile? Sa le citesti limbajul non-verbal atunci cand limba nu te ajuta? Eu cred ca exista o limba universala care ne ajuta sa ne intelegem si aceea e limba tolerantei.

Suna a tertip? Probabil. Dezvoltarea abilitatilor de a-i tolera pe cei din jur ar trebui sa se invete in scoala. Asta pe langa dezvoltarea abilitatilor de a ne tolera pe noi insine.

Intelegerea celuilalt ne ajuta la adaptare si la supravietuire. La interpretarea corecta a unor semnale implicite care ne aduc confort si siguranta.

Ca oamenii nu sunt asa rai precum ii credem noi atunci cand ni se face frica de ei mai ceva decat de un ‘bau-bau’.

Ca oamenii nu sunt prosti doar pentru ca nu folosesc aceleasi modele de gandire pe care le folosim noi.

Ca oamenii nu sunt ciudati, doar pentru ca arata, se imbraca si se comporta diferit de noi.

Ca oamenii nu sunt fanatici doar pentru ca au principii, valori si credinte care ne par indepartate si depasite.

Ca oamenii nu sunt nesimtiti pentru ca au obiceiuri diametral opuse fata de cutumele noastre.

Ca oamenii nu sunt necivilizati doar pentru ca nu au avut ocazia sa fie expusi la alte culturi precum noi.

Intoleranta e un fenomen care se propaga mai rapid decat viteza luminii intr-o lume in care stirile false patrund adanc in mintile oamenilor activandu-le ideile preconcepute despre tipuri de oameni.

Romanii sunt cersetori.

Arabii sunt teroristi.

Francezii sunt jegosi.

Englezii sunt betivi.

Indienii sunt prosti.

Sa continui?

Astea sunt etichetele pe care le lipim unii pe spatele celorlalti. Si in functie de ele ne comportam intr-un fel sau in altul.
Oare daca crezi ca cineva e cersetor sau terorist sau jegos sau betiv sau prost, care sunt sansele sa ii dai o sansa? Sa il poti privi si sa poti relationa cu omul din fata ta intr-un mod nepartinitor si adaptat la realitatea din fata ta?

Minime, as zice!

Nu aspir la o pace idilica in care toata lumea se iubeste cu toata lumea. Nu trebuie sa iti placa de cineva ca sa il tolerezi.

Nu trebuie sa fii de acord cu obiceiurile cuiva ca sa i le intelegi. Nu trebuie sa aderi la valorile de viata ale cuiva ca sa le poti acorda un context integrant.

In lumea asta mare intotdeauna vor exista oameni care cer bani pe strada, oameni care fac rau manati de credinte extremiste, oameni care nu se spala prea des, oameni care beau mult si des si oameni carora le ia mai mult timp sa decodifice realitatea.

Poti fi chiar tu unul dintre ei. La un moment dat. Si asta e ok atata timp cat esti constient de faptul ca nu nationalitatea, apartenenta religioasa, orientarea sexuala sau alte daturi individuale sunt cauzele tuturor comportamentelor cu care nu te mandresti in mod deosebit.