Category Archives: WTF?!

Oct1

Got a Problem, Punk?

Posted on by
Got a Problem, Punk?

Fac ce fac si tot ma intorc la the basics. Basic emotions. Alea invatate si exersate inca din copilarie. In raport cu persoanele semnificative din viata noastra. Discutam la un moment dat intr-un for academic, deci cu ceva pretentii, ca daca ar fi sa ne gandim pe indelete am concluziona ca practic cam toata lumea are probleme nerezolvate cu autoritatea.

Si ce-i cu asta? mi-ati putea replica franc si sec. Well, aceste unfinished business cu persoanele de autoritate din viata unui om, ii determina oaresce reactii pe la adolescenta… maturitate… si inclusiv batranete. Acum depinde de natura problemelor, de intensitatea lor si evident de raspunsul emotional dat. Maturitatea emotionala cam be a sneaky bitch si cu atat mai mult cu cat vorbim de mame, tati, bunici, matusi si tot neamul. Cine zice ce n-are probleme nerezolvate cu familia fie n-a stat indeajuns de mult pe acasa cand era pustan – si btw asta in sine este o problema ;), fie nu doreste full disclosure – si aici chiar pot intelege ca poate nu vrem sa ne spalam rufele imbacsite cu colbul familial fix pe blog.

Poate fi o replica sarcastica aruncata de o mama care isi doreste ca plodul ei sa evolueze intr-o zi cat altii intr-un an. Sau poate o palma paterna peste ceafa ca nu ti-a iesit tema la matematica nici de data asta. O admonestare din partea unei bunici care te anunta apocaliptic ca daca nu mananci tot din farfurie va fi vai si-amar de capul tau. Poate inclusiv sa fie si o lipsa de reactie a parintilor atunci cand faci vreo boacana, menita evident sa le atraga atentia catre persoana ta minuscula, si sa te distraga atentia unul de la celalalt.

Tot amalgamul asta reactiv de frica, furie, bucurie, tristete, mahnire, dispret, etc. se incheaga bine de tot, intr-un bulgare compact care pe la adolescenta incepe sa se rostogoleasca intr-o directie sau in alta. In principiu peste oameni: aia care l-au generat in primul rand, aia care il zgandare sau aia pe care i-ar bate gandul sa il impunga. No, that’s a very bad idea! Deci, dragii mei, cam toata lumea are probleme cu autoritatea. Acum depinde cum (re)actionam in fata acestora intr-o maniera white collar, clean hands and clever minds. Adica pro-social.

There are a number of ways, printre care as spune felul in care ne imbracam, muzica pe care o ascultam, profesiile pe care le alegem, oamenii pe care ii admiram si tot asa. Eu for instance ma imbrac in felul meu complicat si (ne)cinstit, ascult de la rock, punk, metal pana la muzica clasica, si sunt…psiholog de profesie. Oamenii la care ma uit cu admiratie sunt putini, dar buni. Si mi s-a spus in repetate randuri ca exista situatii unde ma activez si incep sa ma comport ca o amazoanca sau luptatoare celta. Rezonez mai bine cu cea de-a doua, va marturisesc.

Am butoane multe, pentru all sorts of shit. Daca se apasa pe ele, receptorul va obtine o… reactie, nu o prajiturica :). Probabil cei care nu ma cunosc si citesc asta deja isi imagineaza o femeie total out of control pe care nici macar nu trebuie sa o intrebi ceva ca deja sare la bataie. Nu, chiar nu e cazul, pentru ca intre timp am descoperit moduri muuult mai gratificante pentru mine in care sa imi transmit nemultumirea in raport cu vreo figura de autoritate care simt ca doreste (in)direct sa ma puna la pamant. Eu sunt o aeriana, deci nu prea imi place la pamant, ci in aer. La inaltime. Si nicidecum sa ii privesc pe ceilalti de sus, ci sa pot respira, sa pot gandi si sa pot crea cu pasiune.

Sunt cateva teme de viata care ma determina sa ma transform intr-un interlocutor vicious. Care ti-o taie din prima. Ideea, replica, parerea… Una ar fi locul si rolul femeii in viata si familie la care se adauga variatiuni despre rolul si locul barbatului in univers. Ce putem si ce nu putem sa facem in calitate de barbati si femei. O alta ar fi tema inteligentei personale. Da, imi trebuie o statuie cat de curand pentru ca porumbeii sa se poata gainata in voie pe dansa, vorba celor de la Kumm. I don’t really want to see my name in a dictionary!

Ceea ce ma amuza este incercarea unor fellow humans de a imi pune la indoiala capacitatile intelectuale pana la subminare. Motivele ma intereseaza prea putin, dar desigur premeditarea ma duce intr-o alta sfera de comportament – repet la fel de civilizat si pro-social dar cu mesaj patrunzator. Tin minte ca intr-o anume situatie m-am surprins raspunzand la o intrebare de genul “Ce ti-a facut X?” cu “Mi-a insultat inteligenta!”.

De cand ma stiu am fost o copchila cu cap. Ca l-am folosit in favoarea sau defavoarea mea, asta e alta treaba. Am fost nu foarte populara, am fost grasuta, am avut cosuri (si inca mai am din cand in cand), am fost usor neadaptata social, am fost recalcitranta, dar niciodata prostovanca. Nu, nu, nu! Ai mei m-am crescut in elogiul inteligentei ca singura arma in fata reactiunii, si bine au facut! Ca ulterior mi-am dat seama ca inteligenta asociata cu o imagine placuta ochiului are si mai mult efect, asta-i alta treaba.

Basically, in prezent I don’t take a lot of shit from anyone. Si de ce as face-o? De dragul submisivitatii si al compromisului? De dragul relatiei? Eh, da, de dragul unei relatii (si nu ma refer neaparat la una de cuplu) lucrez cu mine in directia cizelarii muchiilor mele ascutite. Cat si de dragul unui scop maret, cum ar fi pacea mondiala, salvarea padurilor ecuatoriale sau dezamorsarea de bombe atomice…:))

O grenada fara cui care se preocupa in a dezamorsa bombe atomice? Cine a mai pomenit-o si pe asta? But then again, n-am zis niciodata ca n-as fi paradoxala prin definitie. Asa ca nu incercati sa ma definiti. You might end up with a oxymoron…;)

Sep21

Chestii care ma irita…

Posted on by
Chestii care ma irita…

…la culme de mi se zbarleste parul pe spate mai ceva ca unui punker si mi se inroseste pielea par sa fie destule in ultima vreme. Chestii si oameni. Specimene mai precis.

Azi de dimineata, de exemplu, in drumul meu ritualic spre hranit de matza, in timp ce ma aflam in 85, dau sa ma ridic si sa ma indrept spre prima usa. In fata mea o tanti negricioasa, cu cercei cu motive indiene (nu ca ar fi fost indianca sau ceva) si o pelerina albastra.

O intreb, din spate spre fata (ei) incet (sa n-o sperii sau ceva) pe un ton calm si respectuos traditionalul:

Coborati la prima?

Ea, tanti, fara sa se intoarca macar mormaie un:

Normal, din moment ce ma aflu aici (respectiv in fata usii).

Avand castile adanc bagate in urechi, reaching for my internal ear, ma stramb in semn de Wha’?! si o intreb din nou:

Poftim?

Nu a dorit sa imi repete replica, probabil ca o uitase in timp ce eu am facut cat de cat legatura si mi-am dat seama ce dorea sa imi comunice cetateanca.

Ca este teribil de deranjata de tupeul de care am dat dovada prin intrebarea adresata, mai ales intr-o dimineata atat de posomorata, in care domnia sa probabil se gandea la noi modalitati de a comunica despre existenta sa mohorata si posaca.

Am inteles, esti trista! Viata e grea, omatu’ inca nu e deloc, doar un pic de strop, da’ tine de tine sa o faci sa fie mai buna (pe ea, viata that is).

Ma amuza pana la iritare oamenii care isi gasesc motivele cele mai puerile pentru care sa se comporte ca niste cizme umane. Unul ar fi, in cazul asta probabil, vremea urata de afara. Asa si? Ploua? Si? Asta inseamna ca trebuie sa te apuci sa arunci priviri cu sageti de foc in stanga si in dreapta sperand ca se va insenina? Io stiu ca oamenii o iau razna de la vreme la schimbarile dintre anotimpuri, dar mai ales cand e foarte cald afara si simt ca ii apuca toti dracii.

Dar oare nu putem fi indeajuns de intregi la trup, suflet si minte incat sa facem fata schimbarilor meteo? Io una stiu ca pot chiar daca am zile in care imi vine sa ma tot intind in pat ca o matza fara vreun chef de a ma duce la munca.

Si ma mai dispera oamenii care din ratiuni de urcare pe scara sociala rulanta (a.k.a. parvenitism), afiseaza niste reactii demne de familia regala.

Pe bune?

Nu ne mai putem bea cafeaua decat cu degetelul mic erect in aer.

Nu acceptam intalniri decat cu CEOi de companii.

Mergem doar la Pascucci cu geanta Gucci dand din buci. Mama ce de rime scot! Bestial! Imi place de mine in hainele mele medium brand.

Purtam numai chiloti La Perla cu siraj de perle, cum altfel? 🙂 A caror forma sa se afunde in scaunele de piele (de crocobaur) ale Cayenne-ului proprietate (im)personala.

Invesmantata nu in blanuri ca Venus, cu in designer’s haute couture clothing unicat si incaltata cu Jimmy Choos stilettos.

Cu saiba Bvlgari pe dest, dar nu din aia de are tot melteanul, ci cu pietricele si trei feluri de (h)aur. Retineti: h-ul intotdeauna e mut! 🙂
Si o zgarda asortata care atarna greoi de gat. Noroc cu ea ca mai coboara nasul un pic de pe sus.

Do not get me wrong! I love Gucci, Cayennes, designer’s clothing, Bvlgari (unele bijuuri) si Jimmy Choos. Dar, imi plac si mai mult oamenii care stiu sa le poarte fara a sfarsi de a fi purtati de marcile de pe ei. Purtati cu nasul pe sus, pretentii exagerate si zambete cocky de upper-class.

Imi plac oamenii care nu se transforma irecuperabil dpdv uman doar pentru ca poarta o bratara de la Tiffany’s sau vreo ciubota de la Alexander McQueen. Care continua sa fie oameni si sa constientizeze si prezenta celor din jur, care nu poarta aceleasi brand-uri. Care stiu sa se bucure de o conversatie buna fara sa evalueze financiar situatia persoanei din fata facandu-i un inventar al marcilor purtate.

Oamenii cei mai frumosi sunt aia care desi sunt branduiti din cap pana in picioare stiu sa le poarte cu stil, in vreme ce stiu prea bine ca haina conteaza. Aia in compania carora nu te apuca brusc migrene de la aerul care le ventileaza creierul. Aia care zambesc, nu ranjesc mojic. Aia care nu se comporta ca niste maimute imbracate in Louis Vuitton. S-ar putea totusi sa jignesc maimutele la faza asta, asa ca dragelor imi cer scuze in avans. 😉

Si ma mai enerveaza meschinaria. La greu. Care se poate manifesta in diverse si inedite forme scalambaite. O forma care imi pune capac e cea de meschinarie sugarcoated in bunatate. Pentru ca at the end of the day unii oameni se transforma in primate atunci cand vine vorba de bani. Avarul lui Moliere sau Mos Costache Giurgiuveanu al lui Calinescu ar avea ce invata cu siguranta de la urmasii lor contemporani.

Si-asa m-apuca o greata de fiecare data cand am de-a face cu oameni din astia care se manifesta inclusiv visceral. Adica pe bune! Imi vine sa vars! Culmea e ca unii dintre ei chiar se cred filantropi si generosi. Ce ti-e si cu proiectia asta, dom’le!

Lista ar putea continua la nesfarsit, dar acest post si-a atins deja scopul si anume acela de a ma relaxa un pic si de a ma decoji de toate fetele posace si specimenele parvenite si meschine care ma acopereau tinandu-mi oarecum de frig pe vremea asta ploioasa… I’m not very happy when it rains, unlike Shirley Manson! 🙂

Sep12

Pana la urma cine vrea sa aiba pieptul mare?

Posted on by
Pana la urma cine vrea sa aiba pieptul mare?

Raspuns: Toata lumea! Cu mic si cu mare, tot omul, respectiv oama, vrea sa scoata pieptul cat mai in fata. In fata celor din jur. Care sa ramana ca trazniti in adoratie si sa zica:

XY1: Mama, ce piept mare ai! Dar de ce ai pieptul atat de mare?
XY2: Ca sa tin piept greutatilor vietii… 😀
XY1: Cu cat tragi la bench-press?
XY2: Cu 50, frate!
XY1: Si flotari?
XY2: 100…Intr-o mana.
XY1: Pe bune?
XY2: Pai si de cat timp faci sala?
XY1: Ehee, de cand eram un biet fetus in burta lu’ muma-mea! Si uite ce frumos sunt acum. Mor femeile dupa mine!

If so, urmeaza sfatul Parazitzilor: Fa-ti un control! Amanuntit, care sa inceapa de la cap. E chestia aia insurubata intre umeri pe care nu o folosesti prea des. Poate doar atunci cand tre’ sa dai un cap in gura vreunui dusman.

Cat despre reprezentantele secsului frumos si slab, unde nu-i tzatza, e push-up. Up pana in gat. In loc de amigdale. Ce mistooo! Anti-gravitational as putea spune. Saaaau, unde nu-i tzatza, va fi substitut. A se intelege ca intotdeauna am considerat ca daca vrei sa iti faci vreo modificare corporala care te face sa te simti mai bine in pielea ta, go ahead.

Dar cu ceva bun-simt estetic. Adica nu cred ca vrei neaparat sa ai doi pepeni pe care sa iti poti tine laptopul cand stai in pat, sau tava cu mancare when having breakfast in bed. Sa nu mai vorbim de dormitul pe burta, care ori dispare complet, ori se lasa cu niste dureri de spate crunte.

Cum sa renunti la dormitul pe burta de dragul a 1000ml/tzatza? Chiar merita? O sa te iubeasca barbatul mai mult? Ah, el te-a sfatuit sa iti pui atat? De ce nu ma mir? Pai si nu e fain acum cand iesiti in club impreuna? Tu si tzatzele tale la bratul lui, al zeului.

Tot se uita dupa alte dudui? Pai nu a zis ca se uita inainte ca tu nu aveai tzatze? Nu mai inteleg nimic… Daca tot se uita, inseamna ca mai trebuie sa iti mai face ceva operatii estetice ca sa fii perfecta! Pentru el, si doar pentru el. Pentru ca pentru el traiesti, pe el il visezi, pentru el pictezi.

Nu pictezi? Ar trebui sa te apuci! Ce-ar fi daca, sa zicem, prin absurd, ai gandi pentru tine…Si implicit ai incepe sa faci lucruri pentru tine. Sau sa refuzi sa faci lucruri. Tot pentru tine? Mama nu te-a crescut asa, sa-l nesocotesti pe barbat. Daca faci asa, cine o sa te mai ia de soata? Caci visezi la caznicie mai obsesiv decat viseaza el la noua lui masina.

How about just feeling genuinely good with yourself as you are and for who you are? Nu zic acum sa nu te mai epilezi sau ingrijesti for that matter. Si asta se aplica si la femei si la barbati (mai nou toata lumea se epileaza) :)). Imaginea se sterge la prima ploaie mai intensa. Si ramane ceea ce ramane.

Daca in spatele imaginii nu e nimic, atunci o sa devina destul de invizibila treaba, nu credeti? Just another thing to exercise your neurons! 😉

Sep8

A Bunch of Non-Vegetarian Psychos

Posted on by
A Bunch of Non-Vegetarian Psychos

Mi se intampla rar sa ma prinda o seara din timpul saptamanii pe acasa. Eh, saptamana asta, cre’ca era miercuri, m-a prins, m-a tintuit de fotoliu si m-a legat fedeles. Curioasa de fel si oarecum hooked on documentaries, din alea de ti se face paru’ maciuca, am dat peste o treaba video care se numea dragalas: “Interview with a Cannibal”.

Mi-am zis in sinea mea cu un ranjet condescendent: Bai, io am facut master pe judiciara, deci cu siguranta nu o sa vad ceva care sa ma impresioneze in mod deosebit. 25 de minute mai tarziu injuram singura prin casa, ca reactie la micul film tocmai inghitit, si pe care imi era foarte dificil sa il diger. Mi se activasera toate defensele din lumea asta si ma indignasem pana la culme.

Cum pana mea poti sa transformi un canibal intr-un produs si sa faci din delictele sale, cat si din comportamentul sau, un morman de materiale media cu tenta pro-sociala? Japonia, Japonia, dar chiar in halul asta de dusi cu pluta sa fie these Japs? Nu degeaba si-au luat-o in WW2! Da, asta e the vigilante din mine speaking.

Dar, lasand gluma la o parte, imi este imposibil sa inteleg cum autoritatile japoneze nu au luat masuri impotriva lui Issei Sagawa. Nu vreau sa ma apuc sa va oripilez cu detalii plastice despre ce a facut nenea asta cu ochii in parti, dar pe scurt: pe cand se afla la Paris sa studieze literatura comparata (Suntem culti ce pana noastra japoneza!) a cunoscut o don’soara pe care a placut-o instant si a zis sa o invite la el ca sa il ajute la nush ce. O data aflata in apartamentul japonezului, nea’ nu a stat foarte mult pe ganduri: a impuscat-o, a violat-o, a dezmembrat-o, a mancat-o pe jumatate si a vrut sa o faca pachet (la propriu!) si sa o deverseze (romantic!) intr-un lac din Bois du Bologne. In ordinea asta. Acum, e clar pentru oricine, ca Gigil Japonezu’ era dus grav cu capul.

Autoritatile franceze au zis: Nous n’en fichons! Nu vrem sa il tinem in inchisoare pe banii statului francez! Asa ca l-au extradat. Ajuns acasa, pe meleagurile natale, Issei Sagawa a stat intr-un spital de boli mentale vreun an asa sa isi revina dupa experienta sa europeana, dupa care, fara nici o remuscare sau regandire a situatiei, statul japonez a zis: Zboara, puiule, zboara! Liber si linistit, ca toate necazurile tale s-au terminat! Un an la nebuni iti ajunge ca sa nu iti mai treaca prin cap sa mananci femei. Fute-le ma! Nu le manca! Asa facem noi astia normalii!

Singur, trist, infometat si falit, canibalul japonez a gasit lesne moduri de a face bani dupa ce a fost eliberat din ospiciu. A intrat intr-un cerc de regizori si scriitori boemi in cautare de grotesc si senzational care l-au platit sa isi vanda povestea canibala sub diverse forme. Si uite asa omul nostru a facut un film ne-enactment of his crime, o carte de benzi desenate manga, o carte in care isi traducea cele 3 evaluari psihiatrice si includea poze ale victimei si cu scena crimei, niste filmulete cu role-play in care el era Lupul cel Rau care o manca pe o tantica japoneza care o juca pe Scufita Rosie, un semi-documentar din ciclul “O zi cu….” si pe final documentarul despre care tocmai ce va povestesc.

Pentru mine una este halucinant cum absolut nimeni nu s-a sesizat, si i-a permis omului astuia, nu numai sa ramana in libertate, ci si sa faca bani de pe urma delictelor comise. Nu inteleg! Ma depaseste si ma scoate din sarite in acelasi timp! Ce cacat de legislatie degeaba aveti frate in Japonia, de l-ati lasat pe Issei Sagawa sa walk, atata timp cat mintea lui cea incetosata de psihopatie inca are fantezii cu tente canibale? Tre’ sa manance 100 de oameni ca sa devina important sau un infractor in toata regula? Una nu conteaza? Sau poate si-o cauta doamna?

Sub egida rasu’-plansu’ canibalul japonez s-a apucat sa isi dea cu presupusul despre motivatia sa criminala, cacand din putul gandirii o cugetare de mi s-au strepezit neuronii dupa care au intrat in greva: Poate daca as fi iesit cu ea la masa nu as fi sfarsit prin a o manca!”. Psihologic sa zicem ca pot intelege, dar oricum declaratia frizeaza ridicolul si este pusa pe tapet cu o oarecare ostentatie, ca si normalitatea cu care vorbeste individul despre ce si cum a facut prin copilarie care ar fi putut fi triggere pentru crima din Paris.

Dupa ce m-am fatait vreo ora prin casa, in incercarea de a ma lepada de reziduurile mentale ale minunatului documentar, ca sa nu visez urat noaptea, m-am culcat. Am povestit si altora, din gura-‘n gura despre acest specimen (in)uman. Pai ce? Numai io sa ma revolt? Let’s make a revolted group! In teorie am mai multe idei despre cum e treaba cu canibalismul, dar pe mine la cazul asta m-a socat irecuperabil nepasarea autoritatilor japoneze in fata unui canibal care scoate profit de pe urma infractiunilor comise fara a arata cea mai mica urma de remuscare.

Si ca sa ma mai linistesc oleaca, mi-am indreptat atentia spre the cannibal I know :)), adica figura reprezentativa pentru mine a canibalismului, despre care am invatat si la psihopatologie sociala: Jeffrey Dahmer a.k.a. The Milwaukee Cannibal. Am gasit un alt documentar si i-am dat play sa vad daca the life and works of Dahmer imi vor sterge the shit compliments of Issei Sagawa. Well, it worked! Chiar binisor!

Filmul mi se pare ca a cuprins toate aspectele esentiale in conturarea unui profil psihologic si criminologic ale unui criminal in serie. Early childhood, important family evets, school and professional backgrounds, orientare si activitate sexuala, numar de victime, modus operandi, particularitati ale modului de operare, modul in care a fost prins si modul in care s-a sfarsit punerea sa sub acuzatie. Documentarul a fost atat de bine gandit dpmdv incat specialistii pot sa conchida lesne ca in cazul Dahmer au existat red flags cu duzina.

Trebuia doar ca cineva sa le bage in seama si sa zica: This shit is fishy! De la divort nasol al parintilor, solitudine, alcoolism, singuratate (patologica zice naratorul), abandon parental, disectii pe road-kill-uri la o varsta foarte mica, ideatie criminala in copilarie, acting-out garla in liceu, homosexualitate reprimata, parafilii cu un manechin si tot asa. Ceea ce a urmat de la prima sa crima pana la ultima este o dubiosenie extrem de inteligenta. Nu degeaba zic ca Dahmer a fost un psihopat, pentru ca de fiecare data cand intampina obstacole in modul sau de operare, gasea solutii adecvate la problemele sale. A scapat de politie de vreo 3 ori afisand calm si alibiuri foarte pertinente.

Partile mai kinky ale crimelor sale au fost alea in care a vrut el sa faca o piramida din craniile victimelor, sau in care topea intr-un butoi cu acid ramasitele osoase ale victimelor, sau alea in care injecta victimele cu ceva substante in creier pentru a vedea daca le poate mentine intr-o stare de mijloc intre viata si moarte ca sa fie zombie-urile lui sexuale. Bolnavior baiat, dar un pic mai cinstit zic io, decat Sagawa.

De indata ce a fost prins de politie – Fourth time’s a charm for the American police force!, Dahmer s-a apucat sa le povesteasca politistilor de caz despre toate cele 17 victime in detaliu intr-o marturie scrisa de nici mai mult nici mai putin decat vreo 150 de pagini de orori. Imi si imaginez cum au citit psihologii judiciaristi declaratia sa, pentru a ii face profilul psihologic. Apararea sa in instanta a avut la baza argumentul necrofiliei ca boala mentala, dar nu a convins juriul, astfel incat Jeffrey Dahmer a fost condamnat in la 957 de ani de detentie. Dupa vreo 2 ani de parnaie, un botez mai tarziu si ceva regasiri ale lui Dumnezeu, Dahmer a fost omorat (culmea!) de un alt detinut afro-american care se autoproclamase Jesus. Killed by Jesus after finding God! That’s a bitch, don’t you think?

Ceea ce persista latent dupa vizionarea documentarului despre Dahmer sunt interventiile tatalui sau, care explica pe indelete cam cum de a ajuns fi-su un psihopat criminal in serie. Vorbele pluteau intr-o mare de vinovatie de care nu cred ca va scapa in viata asta. Oricum se tinea bine. Dupa ce am terminat si cu Dahmer, m-am intrebat daca exista vreun Cannibal Hall of Fame si my wishful thinking m-a dus fix la un colaj video cu cei mai cei dintre criminalii canibali, asa ca tre’ sa va pun si pe voi in tem, asta in caz ca nu ati capitulat pana acum din citirea acestui post, care (imi asum) este a little bit uncomfortable for delicate minds.

Asaaaa, deci daca e sa fim sintetici in expunere, cei mai cunoscuti canibali ever made ar fi cam astia:

1)  Fritz Haarman a.k.a. The Vampire of Hanover care undeva prin Germania a omorat si mancat vreo 24 – 27 de omusori (baieti si barbati), a caror carne le-a si vandut-o pe piata neagra a carnii din zona. In 1925 a fost executat. Cica s-a cait un pic pentru faptele sale.

2) Albert Fish a.k.a. The Moon Maniac care prin S.U.A. a omorat si papat vreo 3 copchii (2 baieti si 1 fata) si s-a dat mare ca ar fi molestat peste 100 de copii. Ultima crima, respectiv cea a lui Grace Budd in varsta de 10 ani a ramas in istorie pentru ca la 6 ani de la disparitia fetei, canibalul bine-voitor le-a trimis o scrisoare parintilor in care le spunea cam asa: “It took me 9 days to eat her entire body. I did not fuck her though I could have had I wished. She died a virgin.” A fost executat prin 1936 si s-a aratat quite curious and happy to be fried. Faza tare e ca a fost nevoie de vreo 2 runde de socuri electrice pentru ca nea Fish s-a gandit pe perioada detentiei sa isi bage vreo 27 de ace cu gamalie in pelvis, iar metalul din corp a generat ceva scantei in plus la focul de artificii.

3) Karl Denke (fara vreun a.k.a.), neamt de origine, a ucis si had for dinner peste 30 de persoane. Dupa ce a fost prins, la o zi distanta s-a sinucis (Total cliseic si neinteresant, draga Karl!)

4) Edmund Kemper a.k.a. The Co-Ed Butcher a born and bread American a lasat fara viata si savurat vreo 10 oameni incepand cu bunicii pe la varsta de 15 ani, continuand cu tinere autostopiste si sfarsind apoteotic cu ma-sa abusiva si prietena ei cea mai buna. Talk about some unfinished family business! S-a predat frumusel dupa ce a omorat-o pe ma-sa si si-a recunoscut necrofilia si canibalismul cu autostopistele. Omul era oarecum gigantic cu o inaltime de 2,06 m si o greutate de 136 kg. Unde mai pui ca era si geniu cu un IQ de 136. Sfat parintilor: Nu va suparati sau abuzati copchilul geniu. La maturitate o sa v-o luati grav!

5) Joachim Kroll a.k.a. The Ruhr Cannibal, tot neamt, a killerit vreo 14 persoane cu varste cuprinse intre 4 – 61 de ani si a fost prins in timp ce isi gatea romantic o cina constand in bratul unei fetite de 4 ani.

6) Richard Chase a.k.a. The Dracula Killer, american, a omorit 6 persoane si catorva le-a baut si sangele. Ultimele 4 victime erau chiar o familie, iar pe unul dintre ei l-a luat la pachet pentru mai tarziu. I-a mancat creierul copilului dupa care i-a amestecat niste organe cu Cola intr-un soi de shake pe care l-a baut (You sick fuck!). In 1980 dupa ce a fost prins s-a si sinucis (Inca un las!);

7) Issei Sagawa a.k.a. Japonezul Dobitoc si Fudul, a omorat dupa cum va spuneam la inceput o femeie olandeza in Franta dupa care a mai si violat-o si mancat-o. Pedeapsa primita: un an intr-un azil de bolnavi mental. Yeeeey! Hooray for the Japonese justice system! Motherfuckers!

8) Tsutomu Miyazaki a.k.a. The Otaku Murderer, japonez din mama in tata a omorat vreo 4 fetite cu varste cuprinse intre 4 – 7 ani, le-a mancat parti ale corpului si le-a baut si un pic din sange. Crimele sale au generat valuri de controverse in Japonia cu privire la caracterul instigator al anime-urilor, benzilor desenate manga si jocurilor video japoneze.

9) Andrei Chikatilo a.k.a. The Butcher of Rostov, rusnac zdravan a omorat si pregatit pentru cina peste 56 de oameni avand o predilectie pentru utere si testicole. Fiecare cu complexele lui de fertilitate, acum! A fost executat in 1994.

10) Jeffrey Dahmer a.k.a. The Milwaukee Cannibal, american dupa cum ati banuit a omorat, violat, mancat si topit in acid vreo 17 baieti si barbati homosexuali. Avea o predilectie pentru bicepsi, coapse si inimi, aparent.

11) Armin Meiwes (canibalul) + Bernd Jurgen Brandes (carnita) a.k.a. Doi nemti tembeli s-au gasit dupa ce primul a dat un anunt pe site-ul sau intitulat sugestiv The Cannibal Cafe ca “Looking fir a well-built 18 to 30 y/o to be slaughtered and then consumed”, iar cel de-al doilea (cumintel) a raspuns pozitiv anuntului. Restul e canibalism!

Gata, i-am gatit! Gatat, adica! :)) In speranta ca nu v-am dezgustat total cu continuturile informationale care imi invadasera creierul si drept urmare trebuiau externalizate ASAP, va doresc pofta buna in continuare. Pentru necunoscatori, specific yet again, ca disclaimer, ca notele sarcastice, ironice si cinice din postul de fata nu sunt altceva decat manifestari ale unui mecanism de aparare matur pe care il scot la inaintare cand am de-a face cu scary and horrific shit, pe numele lui (mecanismul adica), umor. 😉 Enjoy the rest of the weekend, asta daca nu va hotarati subit sa deveniti vegetarieni! :))

 

Sep4

Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Posted on by
Traditia Devadasi – Intre sacru si profan

Nu cred ca s-au inventat cuvintele care sa descrie in totalitate si cu acuratete India ca si taramuri, cultura, civilizatie si traditii. Si o spun intr-o oarecare cunostinta de cauza, dat fiind ca am avut ocazia sa fiu si la fata locului undeva prin primavara trecuta. Nu mai vreau sa ma intorc acolo! Culture-clash-ul a fost prea brusc si agresiv pentru mine, o fata palida care nici sa vrea nu s-ar fi putut amesteca prin populatia locala. Alba ca branza printre atatia oameni arsi de soare. Poate cercelul din nas sa imi fi creat vreo punte de legatura, dar prea mica ca sa ma simt in largul meu.

Cred ca socul cel mai puternic l-am avut la vederea muntilor de gunoaie, a mizeriei locale dintr-o urbe foarte mare, cat si a lejeritatii cu care populatia continua sa vietuiasca in acele conditii. Deci de aia a trebuit io sa infulec pastile anti-malarie pe toata durata sejurului! Pe partea cealalta a rupiei indiene, se aflau cladirile impunatoare si opulenta ostentativa. Alaturarea celor doua genera in mine un sentiment de revolta combinat cu oleaca de greata. Lipsa existentei unei clase de mijloc intr-o tara ma determina sa ma gandesc ca acea tara nu are o fundatie omeneasca stabila, si e foarte posibil sa fie macinata incet, dar sigur de “lupta de clasa” cea feroce.

Mi-au fost necesare cateva luni bune sa imi revin dupa experienta Mumbai, si cu mintea de acum categoric pot vedea lucrurile intr-o noua lumina. Interesul imi fu recent cucerit de un material video realizat despre traditia Devadasi de niste jurnalisti englezi, cum altfel. Ironia sortii: niste englezi care incercau inca o data, asemenea antecesorilor lor, sa colonizeze India, decriptandu-i cu japca misterele si traditiile.

Sa nu cumva sa va treaca prin cap ca as fi vreo fana inraita a traditiilor indiene. Departe de mine gandul, numai ca gasesc extrem de amuzante acele gesturi dezaprobatoare ale occidentalilor la adresa ciudateniilor care se intampla prin India. Este extrem de usor ca de pe un scaun de demnitar sau activist pentru drepturile omului care isi are resedinta prin vreo suburbie a Bruxelles-ului sau in Washington sa analizezi “gravitatea situatiei din India” din punct de vedere al practicilor inumane care inca … se practica, practic! 😉

Trecand peste tonalitatile condescendente, rasetele infundate si sprancenele ridicate ale echipajului de filmare, documentarul mi-a ridicat si mie niste… semne de intrebare. Unul dintre ele era legat de traditia Devadasi. Nu prea am inteles exact care este semnificatia concreta asa ca m-am apucat sa sap intelectual si am gasit ca:

“In hinduism, traditia Devadasi (a.k.a. servitorul lui Dumnezeu) se refera la o traditie religioasa in care fetele sunt “maritate” si dedicate unei zeitati sau unui templu. Practicarea ei implica aspecte legate de anumite ritualuri care iau loc in temple, in vreme de sarbatoare sau in contextul propriului camin. Dansul si muzica reprezinta parti esentiale din venerarea templului. Pe langa venerarea si ingrijirea templului, aceste femei initiate in Devadasi invata sa practice si dansuri precum Sadir, Odissi si alte forme de exprimare artistica indiana, bucurandu-se de un statut social ridicat.”

In teorie suna extrem de cultural si interesant. Numai ca pe indieni, dragii de ei, practica i-a omorat intotdeauna. Multi si… supusi la eforturi crunte cand vine vorba de aplicat diverse practici care in alte tari chiar functioneaza. Civilization-wise… Numai ca urmand principiul “Suntem multi, si atat!”, caci India se afla pe cea de-a doua treapta a clasamentului tarilor cu populatia cea mai numeroasa alaturi de China (premiul intai cu coronita) si S.U.A. (cu un bronz timid), habitantii indieni s-au cam cacat ei asa pe traditiile antice, vechi si de demult.

Si pe buna dreptate pana la un punct: atunci cand mori de foame, sau de vreo boala dubioasa, caci traiesti impreuna cu sobolanii in vreun slum “rezidential” ajunge sa ti se cam falfaie de traditii. Sau te gandesti cum sa le modernizezi, aducandu-le a profitable touch.

Cam asa s-a intamplat, din pacate, si cu traditia Devadasi. Daca initial se refera la dedicarea vietii unei fete pubere catre o zeitate pe care sa o venereze prin dans si cantec, cu timpul a ajuns sa fie o metoda prin care parintii de fete, le ofera drept “ofrande” catre temple pentru ca mai apoi sa fie revendicate de un “patron” care le va plati virginitatea, dupa care se va oferi sa “vegheze” asupra lor, scapandu-i pe parinti de cheltuieli suplimentare. Ba mai mult decat atat, fata o data “initiata” intr-ale sexului are libertatea sa isi caute “clienti”, iar cu banii castigati sa isi poata intretine fratii mai mici. Minunata Indie! Perla Oceanului Indian! Pe bune?

Pe masura ce se scurgea timpul alocat documentarului, ochii mi se bulbucau la vizionarea enormitatilor sociale care sunt consecinte directe are calitatii execrabile a vietii din India. Fete foarte tinere, as in 11 years old, sunt facute pachet de catre parinti si duse pentru ritualul de initiere catre zeita Yellemma la templul comunal. Viata acelor fete ia o cu totul alta turnura din acel moment, si nu este una la care te-ai gandi pentru niste copile de 11 ani, care ar trebui sa se duca la scoala si sa se joace cu papusi, nu sa negocieze pretul unei partide de sex cu clientii lor sau sa se roage de ei sa accepte sexul cu prezervativ.

Mentalitatea tinerelor fete care “aleg” aceasta cale in viata, se rezuma scurt, sec si pragmatic la: Decat sa merg la scoala si sa mor de foame, mai bine muncesc si acum cu ce sa imi intretin familia si sa imi cumpar haine frumoase. Si totusi, o data devenita Devadasi, statutul social al fetei urmeaza o panta descendenta, cu cele mai sumbre reactii din partea celor din jur.

Sistemul castelor sociale inca este o forma de organizare a societatii indiene, si in functie de casta de apartenenta si reprezentarea sa sociala, ca individ poti fi respectat in societate sau stigmatizat la greu. Eh, imaginati-va cum e sa apartii unei caste din patura de foarte jos a societatii si sa fii si o Devadasi! Credeti-ma ca puteti sa explorati in directia aceea cu acuratete!

Realitatea suna cam asa: femeile Devadasi nu au voie prin cutumele sociale sa atinga pe nimeni dintr-o alta casta. Oamenii nu primesc nimic care vine din partea femeilor Devadasi, dar pot sa le dea orice, iar acestea au obligatia sa accepte. Nu au voie sa se uite in ochii oamenilor. In cazul in care vor sa isi cumpere ceva, comerciantii le arunca marfa pe jos, fara sa le priveasca nici macar pentru o secunda. Si asa se desfasoara o zi normala din viata unei Devadasi.

Viata-i grea, si atunci cand e grea trece foarte greu. Una dintre secventele cele mai tough ale documentarului, este aceea in care sunt intervievate 2 generatii de Devadasi: bunica si mama. Fiica nu era disponibila, pentru ca tocmai ce murise de HIV – SIDA dupa ce fusese si ea initiata ca Devadasi. Cele doua femei ramase in viata, locuiau la periferia unui asezamant si trebuiau sa munceasca pentru a-i intretine copii fetei recent decedate, care din pacate pentru “the family business” erau baieti.

Mama se uita fix in obiectivul camerei video in timp ce povestea ca “inainte” ele dadeau de mancare cersetorilor, iar “acum” sunt cele care merg sa cerseasca mancare pe la alte porti mai instarite. Bunica pe de alta parte, m-a cam facut bucatele. Fara sa scoata macar o vorba, cu o privire tulbure si de la cataracta pronuntata, cat si de la lacrimile pe care abia si le stapanea, femeia cu pielea zbarcita de vreme si greutatile vietii, statea aproape inerta ascultand-o pe fi-sa cum povestea de moartea nepoatei sale.

Nu se poate trage vreo concluzie la acest fenomen social inca atat de prezent in India. Se poate spune doar ca drepturile omului, legislatia mondiala anti-trafic, cat si masurile de combatere si descurajare ale acestor practici etichetate ca “inumane” isi pierd din semnificatie si impact in fata realitatilor infometate pe care le intalnesti la tot pasul in India.