Category Archives: WTF?!

Jun10

Il chema Luca…

Posted on by
Il chema Luca…

… Victor Gabriel Stratan si avea douazeci si-un pic de ani cand a decis… sa nu mai fie. Mi-a fost coleg de clasa si dintr-un motiv, stiut doar de inconstientul meu, acum simt nevoia sa scriu despre el. Au trecut ceva ani de cand cutreieram piata de flori in cautarea a 100 de lalele pentru el, si cu atat mai multi ani de cand ne imparteam adolescentele zbuciumate in aceeasi clasa.

E cu adevarat bizar cam cat de multe isi poate aduce aminte mintea atunci cand te pui pe scormonit. Tin minte ca intr-a noua, cand am picat (dintr-o alta lume) in clasa fix la ora de romana, si incercam sa ma dumiresc care-i treaba cu liceul, profa’ tocmai ce impartea niste lucrari fulger corectate. Luca a fost cel care luase nota cea mai mare, adica 9.

Cred ca l-am intrebat despre ce a scris, si am fost surprinsa sa aflu ca isi alesese sa puna pe hartie cateva ganduri despre seria Millenium care se dadea dupa ora 12 pe ProTV in vremurile alea. Mi-l amintesc slabanog, cu un tupeu cat casa, palid la fata, tuns scurt si in pantaloni largi… foarte largi, care-i faceau capul sa para si mai mic decat era, sau asa mi se parea mie pe atunci.

Statea in Dristor, avea un tata poet care a ales si el sa nu mai fie la un moment dat si o mama care venea pe la scoala din cand in cand sa culeaga sfaturi si pilde despre fiul sau. Asculta hip-hop si era al naibii de inteligent in ceea ce il interesa.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc ca intr-a doispea profa’ de filosofie tot incerca sa-l lase corigent si nu prea reusea pentru ca, contrar aparentelor si absentelor, Luca chiar stia filosofie. Si n-o invata precum un papagal plastifiat, ci chiar o filtra prin propria minte. Io si colega mea de banca eram “baietii din spate”, aia care suflau la nevoie, dadeau teme si infigeau pixuri in spinarile “baietilor din fata” cand era groasa treaba si se lasa cu dat afara de la ore.

Iar el, impreuna cu colegul lui de banca, erau… “baietii din fata”, pusi pe mistouri istete sau pur si simplu glume proaste facute bine. We were quite the quartet! Nu ne-am pus niciodata problema ca ar trebui sa intram in detalii despre vietile noastre de copii cu vise despre viata, dar intuiam ca fiecare isi ducea lupta personala asa cum putea. Cu mama, cu tata, cu anturajul, cu scoala… cu toata lumea.

Nu i-a luat foarte mult sa isi faca o reputatie de adolescent problema intr-un liceu elitist care isi facuse deja traditie din a promova “valorile”, si a separa graul de neghina. Numele lui era adus in discutie mai des in sedintele de catedra decat cel al profesorilor prezenti la acestea.

Cu ce folos? Pai in principiu de dragul plangerii de mila, invinuirii si eternelor regrete despre “parinti care nu se intereseaza de copil”. Inca ma mai intreb daca aveam psiholog scolar cand eram in liceu. Din oficiu sunt sigura ca exista o camaruta cu o placuta lucitoare pe care era gravat numele unei tanti, dar in practica: oare acea tanti si-a miscat vreodata fundul sa se plimbe prin clase, pe holuri, prin bai, prin curtea scolii, prin sala de sport sa stea de vorba cu elevii despre orice? Daca stie careva care a fost cu mine in liceu ceva despre asta, is tare curioasa sa aflu.

Hai ca iar m-a pocnit o amintire: Luca impreuna cu Kelu’ care gasisera un blat de la o banca si s-au gandit ca ar fi tare sa se dea cu ea pe scari. Zgomotul te ducea cu gandul la cine stie ce accidente, dar senzatia parea sa fie tare, dupa fetele “faptasilor”.

Cand eram adunati in cimitir intr-o zi torida de vara (cred) sa ne luam ramas bun de la el, singura profa’ care a venit a fost cea de istorie care a dat dovada de mai multa umanitate decat intreg corpul profesoral care ne-a modelat mintile 4 ani. Femeia prinsese de veste ca Luca a incercat sa isi puna capat si l-a vizitat in spital… si i-a vorbit. Numai ea stie despre ce. Despre orice. A facut ceva… pentru el.

Numai ca Luca deja se hotarase cu mult inainte ca i-ar fi mai bine daca n-ar mai fi. Si asa a si fost. S-ar fi putut face ceva? Probabil… Se mai poate face ceva acum? Cu siguranta… Mi se face greata instant cand aud remarci de genul: “Bine ca n-am ajuns ca Luca!”. Nu l-am cunoscut pe indelete, dar sunt mandra ca l-am cunoscut asa cum l-am cunoscut si recunosc ca o sa ma intreb in continuare latent “de ce?”, dar asta e pentru mine de asumat.

Sub numele meu – Ion Stratan

Spuneti-mi ca e doar un vis, ca n-am ajuns
la “o jumatate de veac” mereu cu pana pe hârtie
grena si ma voi trezi din roua si plâns
în dupa amiaza somnului dintre ore si tenis
la Mariana, în Casa Zapezilor. Ca sunt într-a XII-a
Si ca sierpii rosii nu m-au muscat, ca merg
mai usor, ca nu m-au lovit, interzis, umilit
Spuneti-mi ca-i numai un vis, ca nu sunt în
realitate norii cei grei, lungile spaime de seara,
ura si urletul lumii. Spuneti-mi ca nu sunt
ranit, ca ma voi trezi la Mariana în somnul
de dupa amiaza, în Casa Zapezilor, între ore
sii tenis. Ca sunt într-a XII-a.

Jun1

Generatia cu cheia luptei de gat

Posted on by
Generatia cu cheia luptei de gat

Navigam ca o bezmetica in marea informatica cautand ceva. Si-am gasit ceva care mi-a captat atentia. Un documentar romanesc realizat in 2005 de regizorul Florin Iepan, consacrat deja pentru filmele sale documentare in Romania. Recunosc ca am pornit la drum in vizionarea peliculei cu ceva preconceptii legate de masura obiectivitatii unui material despre Romania creat de un roman.

Pe masura ce curgeau minutele, mintea mi se elibera de asteptarile ca filmul de fata imi va confirma ipoteza subiectivismului involuntar a romanului care isi investigheaza propria istorie. Ba mai mult, se duce in directia documentarii asupra unui experiment social al carui produs este. Titlul filmului: Nascuti la comanda/Children of the Decree.

Timisoreanul Florin Iepan, nascut in 1968 (si fac aceasta mentiune pentru ca mi se pare esentiala in intelegerea semnificatiilor filmului), a decis ca vrea sa aduca in prim-plan unul dintre cele mai mari fenomene sociale din istoria omenirii, initiat prin reglementarea de catre regimul Ceausescu in anul 1966/1967 a Decretului 770.

In contextul unei Romanii a carei metoda contraceptiva predilecta era avortul, a carui legalizare s-a petrecut in 1957, oficialii acelor vremuri au ajuns la concluzia ca pentru evitarea unei scaderi vertiginoase a natalitatii trebuie data o lege. Si a aparut sumbrul Decret 770 care declara avortul, cat si alte metode contraceptive, ilegale.

Exceptiile de la regula erau: femeile peste 40 ani (ulterior peste 45 ani), femeile care deja nascusera 4 copii (ulterior 5), femei ale caror vieti erau puse in pericol de ducerea la termen a sarcinii datorita complicatiilor medicale si femeile care ramasesera gravide in urma unui viol sau incest.

Oamenii care au trait acele timpuri stiu prea bine ca unde era lege nu era tocmeala, intrucat normele de aplicare ale acestei legi sterile menite sa creasca natalitatea si sa gratifice fertilitatea tinerelor femei romance s-au dovedit a fi cu atat mai sinistre.

Spitale monitorizate de militie si procuratura, medici carora li se ordona sa efectueze vizite periodice in marile fabrici pentru realizarea pe banda rulanta de controale ginecologice obligatorii pentru personal si pedepse aspre pentru femeile care isi permiteau sa incalce legea.

Si cum trairea acelei perioade de disperare, implica si cautarea de masuri la fel de disperate, unele dintre femeile ale caror libertati bazale le erau incalcate au decis sa apeleze la metode “contraceptive” facute in casa. Cu mana proprie sau cu ajutorul unor oameni care se incumetau sa le devina complici.

*M-am oprit un pic din scris si ma gandesc cum sa imi structurez expunerea mai bine, pentru ca nu as vrea sa imi scape nimic important. Problema e ca atunci cand vorbim de acest subiect totul devine important. Vital.*

Povestile de viata ale oamenilor care au acceptat sa se expuna in acest documentar vor ramane cu mine multa vreme. Toti parti ale unui sistem social si politic care isi dorea crearea Omului Nou. Cine era acest om nou? Un concept utopic utilizat de propaganda sistemelor politice totalitare care se refera la un profil de gandire, moral si actional conform cu dogmele ideologice si care respinge si se deosebeste radical de cel din trecut al membrilor unei societati ce a cunoscut sau urmeaza sa strabata un proces revoluționar.

Si fiecare parte a sistemului trebuia sa actioneze in virtutea finalizarii acestui proiect maret. Caracterul uman al partilor fusese omis pe ici pe colo prin locurile esentiale si la nivel social se instalase o stare de fapt cu efecte terifiante.

Femeile nu isi mai doreau sa faca sex pentru ca povara unui copil nedorit sau a unui avort era prea mare.

Barbatii nu isi asumau rolul de tata in cazul in care sexul premarital se solda si cu o sarcina.

Copiii nascuti “in conformitate cu legea”, dar neprogramati, stiau de la bun inceput ca nu fusesera doriti de parinti.

Medicii care trebuiau sa isi practice meseria sub indrumarea sistemului, se simteau ca niste marionete intr-un spectacol grotesc.

Asistentele pactau cu pacientele care se prezentau la spital pentru finalizarea unui chiuretaj inceput de acasa si le repetau obsesiv acestora ca orice s-ar intampla nu trebuie sa recunoasca in fata autoritatilor ca si-ar fi provocat singure avortul.

Pseudomedicii care livrau in clandestinitate iluzia unui avort facut ca la carte, sfarseau prin a fi adevarati macelari de utere si suflete.

Mamele necasatorite erau fortate prin intermediul media sa se autodenunte drept “mame denaturate”, si sa isi predea copiii in bratele regimului dornic sa-i cazeze in orfelinatele deja supra-aglomerate.

Iar copiii care nu corespundeau criteriilor “omului nou” erau externati din maternitati, doar pentru a fi transferati in institutii camin-spital precum cel de la Cighid de unde nu mai ieseau.

Numai mie mi se ridica parul pe mine in timp ce trec cu privirea peste ceea ce tocmai am scris? Oricat de cliseica ar parea, indignarea mea e cat se poate de autentica. Atat de autentica incat ma apuca toate pandaliile si intreb racnind din toti rarunchii:

Cum de ne mai miram ca inca exista femei care recurg la a-si scoate singure fetusii din ele, in loc sa se adreseze unei institutii medicale, cand memoria noastra colectiva adaposteste o amintire atat de concreta asupra maternitatii si avortului?

Sau cum inca indraznim sa punem la indoiala lupta unei generatii intregi care pe de o parte il numeau pe Ceausescu tata lor al tuturor, iar pe de alta parte se conformau cu faptul ca nu fusesera doriti de proprii parinti?

In cei 23 de ani, timp in care Decretul 770 a fost in vigoare, au fost adusi pe lume peste 2,000,000 de copii nedoriti, in vreme ce peste 10,000 de femei au murit in urma unor avorturi clandestine.

Ceea ce este si mai revolutionar in perspectiva documentarului “Nascuti la comanda” este incercarea de conturare a profilului generatiei decreteilor. Copii care trebuie sa isi dovedeasca permanent utilitatea pe lumea asta, sa multumeasca sistemului sub o forma sau alta pentru ca le-a permis sa traiasca si care se lupta in tot ceea ce fac.

Si daca stam sa ne gandim ca majoritatea revolutionarilor morti in 1989 aveau undeva pe la 20-25 ani, putem sa ne dam seama de adevarata forta a acestor copii nedoriti. Va invit sa vedeti pelicula si sa luati contact cu timpuri pe care le-ati trait (sa nu) puse cap la cap intr-o constructie cinematografica coerenta si obiectiva realizata de un decretel.

May27

Lectie de mitologie… cu dedicatie

Posted on by
Lectie de mitologie… cu dedicatie

Saptamana trecuta mi-am luat o scatoalca parinteasca de la un om care mi-e tare drag si care in fond si la urma urmei avea dreptate in admonestarile sale. Vorbeam lejer la o cafea, cand discutia lua o turnura mitologica. Io am zis, intr-o doara, ca imi place mitologia celtica si omul mi-a adresat o intrebare de baza pe subiect, la care evident am ramas blocata de propria-mi nestiinta. Necunoasterea ca necunoasterea, dar fudulia mi-a pus capac!

Pai cum sa ma avant in a-mi declara afinitatea pentru mitologia celtica, in absenta unei baza de cunostinte despre dansa? Norocul meu e ca, mi-a fost atat de rusine de lacunele mele incat am fugit repede ca un soricel de biblioteca… in biblioteca. Sa ma informez. Sa citesc. Sa stiu. Ca mai apoi sa scriu in incercarea timida a unei mea culpa. Pana de curand am luat contact tangential cu mitologia nordica, adica m-am documentat fix in legatura cu ceea ce m-a interesat: simbolistica si reprezentarile feminine.

Dar am priceput (the hard way!) ca nu asa se face. Asa ca sa o facem ca la cartea de mitologie nordica. Cu tot tacamul: zei, creaturi mitologice, folclor si un pic de religie. Atunci cand vorbim de mitologie nordica bagam intr-o traista mitologia popoarelor germanice din partea de Nord a Europei incepand de la perioada pagana, continuand cu perioada de aparitie a crestinismului in Scandinavia si acordand ceva atentie si folclorului scandinav modern.

Daca e sa operationalizez definitia mitologiei nordice, as spune ca se refera la un manunchi de povesti despre zei, creaturi si eroi mitici aparute din diferite surse materializate in manuscrise medievale, reprezentari arheologice si traditii folclorice.

In scrierile nordice sunt mentionati o droaie de zei cum sunt:

– THOR protectorul umanitatii si detinatorul unui ciocan mitic cu care isi urmareste neincetat adversarii;

– ODIN ciclopul flancat de corbi, care se afla permanent in cautarea cunoasterii prin lume si care a conferit umanitatii alfabetul runic;

– frumoasa zeita FREYJA invesmantata intr-o mantie cu pene, care porneste la lupta pentru a-si face ordine in capetenii;

– zeita SKAOI cea razbunatoare, care prefera sa schieze iarna prin munti insotita de lupi, decat sa se plimbe pe malul marii;

– NJOROR cel puternic, care este capabil sa gaseasca echilibrul intre mare si foc, precum si sa imparta bogatii si pamanturi;

– FREYR ale carui ferme si fenomene naturale raspandesc pace si placere asupra umanitatii;

– zeita IOUNN, detinatoarea merelor datatoare de tinerete vesnica;

– HEIMDALLR cel misterios, nascut din 9 mame, care poate auzi iarba crescand, are dinti din aur si un corn care rasuna in toate zarile;

– semi-zeul LOKI care abate tragedia asupra celorlalti zei punand la cale moartea fiului zeitei FRIGG, BALDR.

Cosmosul in mitologia nordica este compus din 9 lumi care converg intr-un copac cosmogonic central denumit YGGDRASIL. Timpul si elementele cosmice sunt personificate de zeitati sau creaturi mitice. Mitul creatiei apare in diverse forme, dar cea mai populara este cea in care lumea a fost creata din trupul fiintei primordiale YMIR, iar primii oameni poarta numele de ASK si EMBLA. Aceste lumi sunt sortite renasterii dupa evenimentele din Ragnarok, unde are loc o mare batalie intre zei si oponentii lor, iar lumea este cuprinsa de flacari, pentru a renaste din propria-i cenusa. Zeii care supravietuiesc bataliei se intalnesc pe pamantul verde si fertil, in vreme ce doi oameni vor repopula lumea.

Un element central in mitologia nordica il constituie luptele dintre zei (ca altfel n-am mai avea nici un farmec si unii reprezentantii sexului masculin nu s-ar mai atasa atat de tare de povestile derivate din ea) si interactiunea dintre zei si diverse creaturi mitice cum ar fi JOTNAR (niste creaturi gigantice) care cand sunt dusmani ai zeilor, cand prieteni sau parteneri de cuplu.

In clasamentul popularitatii in randul zeitatilor nordice, THOR conduce detasat, cu ciocanul sau, MJOLNIR, zdrobitor de dusmani. Legendele spun ca dupa ce THOR se bate in lung si-n lat cu o sumedenie de JOTNARi se nunteste cu prea-frumoasa zeita balaie SIF.

Pe pozitia imediat urmatoare apare ODIN, ciclop, flancat de-o parte de corbi si de cealalta de lupi si facator de copii (imi explica si mie cineva cum vine asta cu facatura de copii?!). Cica una dintre preocuparile predilecte ale dragului de ODIN era sa se tot tina dupa muieri asa prin lume… adica lumi, ca-s 9, da? 🙂

Umbla vorba-n sat ca ODIN a sfarsit auto-spanzurandu-se de copacul cosmologic YGGDRASIL din dorinta de a afla mai multe despre alfabetul runic pe care l-a lasat drept mostenire umanitatii, si prin urmare el a ramas in amintire asociat cu moartea, intelepciunea si poezia.

Cand nu se tinea dupa fustele domnitelor, ODIN cica mai conducea si VALHALLA, taram in care cei rapusi in lupte erau dusi de catre niste iele nordice denumite generic VALKYRII. ODIN mai avea si-o soata, FRIGG, puternica si clarvazatoare, si-o odrasla, BALDR.

Dupa o serie de cosmaruri premonitorii in care BALDR isi vede moartea cu ochii, moartea i se arata pusa la cale de semi-zeul LOKI, si astfel BALDR se duce in HEL, un taram al celor morti guvernat de zeita… HEL (da… stiu… si mie mi se pare lipsa de imaginatie).

Intriga si complotul se intetesc grav pentru ca ODIN tre’ sa imparta frateste mortii cu zeita FREYJA care-i puternica, frumoasa, senzuala, purtatoare de mantii cu pene si practicanta de ceva vrajitorie nordica denumita seior. Pe scurt, fata se duce-n lupta si-si alege mortii preferati pe care mai apoi ii duce in taramul de dincolo, FOLKVANGR, in timp ce il mai plange si cauta un pic peste mari si tari pe sotul OOR disparut in lupta.

FREYJA are un frate. Pe FREYR. Eh hai ca acum lucrurile parca se mai leaga. FREYJA si FREYR sunt frati. Si FREYR e asociat cu vremea (?!), regalitatea, sexualitatea umana (polivalent baiatul) si agricultura si se ocupa de semanarea pacii si placerii in randurile umanitatii. De bine ce avea atatea talente, FREYR se imbolnaveste de dragoste dupa ce-o vede pe frumoasa JOTUNN GEROR (da, am inteles mesajul: toate nordicele-s frumoase), si reuseste sa-i castige dragostea cu pretul soartei nefericite care il paste ulterior.

Hai ca incet-incet facem un arbore genealogic de toata frumusetea cu toti zeii si zeitele care apar in mitologia nordica. FREYJA si FREYR aveau un tata puternic pe nume NJOROR care se dadea cu barca, bea rom si marinarea urmarind bogatia si prosperitatea. Dar mai au si o mama, care ghici ce, era sora tatalui lor! Aoleo, si io care credeam ca numai grecii le aveau cu incesturile mitologice.

Sa revenim totusi la oile noastre… nordice. Deci, NJOROR, dupa ce a facut incestuos niste copii, si-a continuat drumul amoros, asociindu-se cu zeita cerului si a vanatorii SKAOI. Relatia este sortita pieirii, pentru ca lui SKAOI ii placea la munte, iar lui NJOROR la mare (si chiar nu glumesc!). De aici deducem ca si zeii se despart din motivele cele mai simpliste. 🙂

FREYJA, FREYR si NJOROR formeaza o triada mitologica, respectiv VANIR care va ramane in folclorul scandinav in contextul razboiului ASIR – VANIR. Unele dintre zeitatile nu chiar atat de populare sunt zeita IOUNN cea purtatoare de mere, cu al sau sot poet BRAGI. Sau HEIMDALLR cel cu pielea alba si dinti de aur, nascut din 9 mume (scandinavii astia au ceva cu cifra 9, e clar!). Sa nu mai vorbim de TYR care a ramas fara o mana pentru ca s-a luat la tranta cu marele lup FENRIR. Nici de zeita GEFTON care a contribuit la formarea insulei Zeeland si a Danemarcei din zilele noastre.

In materie de fiinte si creaturi auxiliare, apar mentionati elfii si dwarfii (a.k.a. pitici mitici :D), dar fara a se specifica niste informatii mai concrete despre ei. Adica-s cam de decor, ca sa o spunem pe sleau. Elfii sunt descrisi ca radianti si frumosi, iar dwarfii apar deseori in roluri de fierari. Printre creaturile mitice scandinave mai apar si trei tipuri de giganti care fac fie jale si prapad, fie bine de tot: JOTNARii, THURSARii si TROLLii. Creaturile feminine NORN, DISIR si VALKYRIA formeaza practic o masa colectiva feminina care au de-a face cu soarta.

Am cam obosit de la atatea incalceli intre zei, nume pe care mi-e greu sa le scriu (daramite sa le mai si pronunt) si creaturi mitice dubioase. Dar am reusit sa imi clarific de ce anume stiam io doar niste bucati de mitologie nordica, si anume alea cu femeile nordice. Pai pentru ca alea se potriveau cu ceea ce cautam io in materie de reprezentari feminine in istorie. Putere, lupta si senzualitate.

Si acum nu mai poate sa spuna cineva, si ma refer la cineva in mod special (nu spunem cine, persoana importanta), ca nu mi-am invatat lectia… de mitologie. 🙂

May22

Stupoare pe magistrala verde

Posted on by
Stupoare pe magistrala verde

Prelungita magistrala verde este pentru mine exemplul concret a faptului ca lucrarile la reteaua de metrou a urbei se pot face si cu folos. Adica, sapam, sapam, ingradim, picamarim, dar mai si finalizam treaba. Intru adoratia populatiei nevoiase de un mijloc de transport pe sub pamant care sa le readuca speranta in priviri cum ca nu vor mai face 2 ore pana la munca, ci doar 1 ora jumate.

Pana azi nu ma aventurasem in explorarea la fata locului a noilor (pentru mine, ca de altfel cred ca ele exista de mai bine de un an) guri de metrou. Le dadusem tarcoale doar in treacat de la suprafata, atintindu-mi ochii spre lifturile semete si conforme cu standardele europene. Dar azi a fost ziua cunoasterii amanuntite.

Metrourile sunt tot vechi si ponosite. Le mai salveaza graffitti-urile suie si colorate. Se facea ca era ora pranzului si oameni din diverse colturi ale orasului forfoteau subteran spre alte colturi. Stateam pe peron la Basarab si asteptam cu minte metroul spre Jiului.

Nu Valea, statia din cartierul… Ce cartier e ala? Bucurestii Noi? Pajura? P’acolo pe undeva. Va dati seama ca ma simteam ca un explorator emotionat care murea de curiozitate sa vada cum e sa te dai cu trenul pe sub pamant pana-n Jiu. O fi apa? O fi frumos? O fi ceva nemaipomenit, care de nu era nu se povestea?

Si-a venit si metroul. M-am urcat. Am dat ochii roata si mi-am ales un locsor central, pe scaun, in primul rand, langa un pustan cu niste casti imaculate gigantice. Se inchid usile si pornim la drum. Ce inediiit! Cum stateam io asezata tacticos pe unul dintre scaunele rosiatice am inceput sa fac ce fac de obicei cand ma transport pe undeva. Adica sa ma zgaiesc la oameni de pe langa mine.

Si m-am uitat stanga-dreapta… Si inc’-o data stanga… Stanga… Gatul mi se blocase si privirea pur si simplu refuza sa se uite in alta directie. O doamna, respectabila de altfel, se deplasa opus directiei de mers a metroului, incercand sa-si gaseasca si ea un loc sub soarele neonului. Sa fi tot avut vreo 70 si ceva de primaveri la activ si mobilitate bunicica.

Dar era ceva… care m-a uluit complet. Io am vazut multe la viata mea, dar p’asta n-am mai vazut-o. Septagenara carunta era imbracata asortat si tineresc. O pereche de blugi de un albastru deschis, sandale maro, poseta maro, si un maiou… bej. Facut ca dintr-un soi de macrame cu ochiuri maaari, indeajuns de mari incat sa iasa sfarcurile prin ele. Da, vorbim de sfarcurile doamnei, care nu se aflau adapostite intr-un sutien, ci se aflau acolo… in vazul nostru al tuturor.

Pe deasupra, doamna in cauza mai avea si o camasa din blugi care in partea din fata avea o ditamai broderia sparta… sa se vada ce trebuie aratat. Si cum mergea ea asa, camasa ii mai flutura, dar o reaseza cu gesturi fine, in timp ce sanii pareau a nu mai sfida de vreo cateva zeci de ani gravitatia.

Dupa ce a strabatut un vagon intreg a decis sa se aseze. O duduita care statea oarecum in diagonala fata de mine, la vederea nastrusniciei a zabovit putin cu ochii dupa care si-a mutat focusul pe geamul prin care nu se vedea nimic si care devenise mult mai interesant dintr-o data.

Io m-am rusinat, recunosc, cu toata starea mea de stupoare cu tot. Si incercam sa-i gasesc explicatii mental. Bai poate nu s-a privit in oglinda inainte de a iesi din casa! Poate chiar ii e foarte cald femeii si s-a gandit ca daca se imbraca asa i-o fi mai bine. Dar n-am putut sa-mi mentin monologul interior de justificare. Ca dupa mine, nu se cade dom’le sa iesi la 70jde ani in tatele semi-goale pe strada!

Pentru ca poti da peste una ca mine, care are o reprezentare idilica asupra bunicilor si mamaitelor, imbracate decent, atotpurtatoare de tatar (a se citi tzatzar) si din cand in cand si basma. Si gata si cu reprezentarea asta… s-a dus prin ochiurile macrameului. Poate ca discursul meu suna demodat, dar n-am ce-mi face. Imaginea mamaitei cu sfarcurile la vedere probabil nu-mi va da pace azi.

Feb4

The Shape of Things

Posted on by
The Shape of Things

Azi, in drum spre casa, in timp ce vantul imi falfaia claia rebela de par roscovan, m-am oprit mental asupra unui concept: forma lucrurilor.

N-as putea sa imi explic pe de-a-ntregul din ce ratiuni, dar mi se cuibarise intre emisfere fara vreo urma de a-mi da pace. Inconstientul omului nu-i inconstient degeaba. Ti-o da cand te astepti mai putin, si cat s-o tii minte.

Cum iti dai seama de forma unui ceva? Pai, tre’ sa te uiti la el un pic si sa incepi sa cauti in tine ceva-uri cu care se aseamana. Ceea ce ma intriga pe mine asa la inceput de februarie e: cum reusesc ochii nostri sa atribuie o forma unui ceva care pentru majoritatea ochilor e amorf?

Oare prindem contur ca si fiinte la intersectia privirilor care se opresc asupra-ne?

DA, e una dintre acele seri in care nici io nu imi prea inteleg curiozitatile filozofice si ca atare, e musai sa le dau afara.

Stiu ca sunt perfect capabila de a fi in acord cu esenta fiintei mele in timp ce ma metamorfozez in fata publicului spectator. So what is exactly your point? one might ask, pe buna dreptate, nu zic nu.

Unul dintre point-uri ar fi acela ca de oricata metamorfoza e capabil un om, la intersectia cu privirea a unui altuia, se dezvaluie in cel mai natural mod posibil. Sa aibe privirea cu pricina ceva raze x? Sau pur si simplu sa stie, intuitiv unde sa se uite si ce sa culeaga din omul din fata sa?

Azi poate sunt un triunghi colturos, evoluand de la (capul) patratul ce-am fost ieri.

But only the educated eye will unravel me as simply from a different circle.

Ma chinuie prea tare metafora, si pentru a evita prajirea neuronala a cititorilor ma opresc aci. Pentru cei care au inteles cat de cat ce-am baiguit io filozofic: sunteti mari si tari. Cinste voo! Pentru cei care si-au chinuit sinapsele fara vreun rezultat coerent: my apologies. Promit sa fiu mai concreta data viitoare! 😀