Category Archives: WTF?!

N-am televizor…

N-am televizor…

De fapt v-am indus in eroare… de exprimare. Am. Ceea ce nu am, e abonament radio-teve. E cu premeditare. Imi sfidez televizorul sperand ca se va simti si intr-o buna zi o sa gasesc o hartie de adio pe locul pe care mi-l ocupa in camera de zi, dupa-amiaza si seara. Acesta nu este un apel umanitar. Nu imi doresc un televizor, cat nici un abonament radio-teve.

Am ajuns (cam tarziu zic io) la concluzia ca televizorul nu face bine. Nu IMI face bine. E toxic! Mai ceva ca exploatarea miniera din Rosie, sau fracturarea hidraulica a gazelor de sist. Mizeria si micimea umane se vad prea-prea sub lupa ecranului bombat-plat. Relatarile de la fata locului deja imi provoaca o reactie organica. Nu prea doresc sa le aud.

Pentru ca de fiecare data sper in obiectivismul jurnalismului informativ, si de fiecare data sfarsesc luandu-ma cu mainile de cap. Si cu toate ca nu ma uit la stiri, stiu! Stiu despre starea natiunii. Din ciclul de evenimente care parca nu mi le-as fi dorit pe tapetul media romanesc e cea a copilului care a murit langa Parcul Tei.

Trist este ca mi s-a reconfirmat faptul ca am devenit atat de fixati pe gasirea de vinovati pentru ceea ce se intampla in general cu natia asta, incat am decis ca de vina sunt cainii. Asa ca hai sa-i omoram! Pe toti! Deodata! Si nu cu una cu doo, ci cu referendum inainte ca sa nu ni se aplece. Nu-s pro…Nu-s contra…Si nu, NU ma abtin!

Ma uimeste pana peste poate faptul ca logica de doi lei este cea pe care am ales sa o urmam in evaluarea situatiei decesului acestui copil. Si suntem atat de convinsi de dreptatea deciziei de a raspunde unei morti tot cu moarte, incat nici nu clipim cand dam interviuri… la teve. Io imi permit sa nu judec cainii. Nu de alta, dar cainii nu prea au discernamant si nici raspundere penala. Oamenii in schimb…

Ma intreb retoric: Daca acel copil ar fi murit cazand dintr-un copac, am fi deschis o actiune catre ADP sau Ministerul Mediului dupa smulgerea din radacini a “ucigasului de copii”? Parem a fi mai porniti impotriva unor animale care au ajuns pe strazile oraselor noastre (guess what!) tot din neglijenta umana, decat am fi impotriva unor oameni care raman fara de copii din pura si simpla, dar extrem de dureroasa… neglijenta parentala.

Oare DGASPC ce parere are despre toata mascarada asta mediatica? Io fi sunat careva pe parinti sa-i intrebe de sanatate, sau nu e bine sa-i deranjam ca acum ei sunt indurerati… Da sunt foarte cinica! Prostia doare frate! Si ce-i mai grav e ca efectele nu-s asupra prostilor in acest caz, ci asupra unui copil nevinovat.

Care habar n-avea ca nu-i chiar ok sa iesi din parc, sa te duci pusca spre un teren viran si sa tragi un caine fara stapan de coada. Ca probabil nu prea avut cine sa i-o spuna si pe asta. Caruia nu-i trecea nici macar prin gand ca oamenii care trebuie prin dat si prin lege sa il protejeze, il vor lasa in grija unei bunici care n-a putut…n-a vrut…n-a binevoit sa se plimbe impreuna cu nepotu-su prin parc din motive diverse pe care nu cred ca are sens sa le detaliez.

Exista centre de zi unde iti poti duce copiii daca n-ai cu cine sa ii lasi!

Exista spatii de joaca imprejmuite unde copiii se pot juca fara grija unui pericol fizic!

Exista prezervativ daca vrei sa te protejezi de eventuali copii nedoriti!

Exista avort daca nu ti-a iesit protectia cu prezervativul!

Exista asistenti maternali si familii adoptive daca constati ca nu le ai cu parentajul sau ingrijirea minimala a unui copil!

Dar oare mai exista decenta, bun-simt si responsabilitate parentala in cazul asta?

StopChild

Misandria fata-n fata cu misoginia

Misandria fata-n fata cu misoginia

Motto:

Inspiratia cand imi vine
Tocesc buricele degetelor bine
Compactand pe tastatura
Ganduri ca-ntr-o harababura
Ordonata prin discurs
Fuge lumea ca de urs…

Cum unui om nu-i sade bine cu prea multe certitudini in viata asta, ma declar incerta. Dar un lucru stiu sigur: prostia, cat si trufia nu discrimineaza. Sunt precum in definitiile acelea pompoase de EU in care un ceva este “irrespective of gender, race, sexual orientation, religious preference and/or ethnicity”.

Dar atunci cand vin la pachet puteti spune cu mana pe… ce vreti voi… ca sunteti martorii unui eveniment aparte. Tentatia de alunecare pe panta abrupta a generalizarii in functie de sex in astfel de cazuri e pantagruelica. Sa-i fac fata? Sau sa-i fac spate?

Interesant pentru perpetua mea autoanaliza (pe durata intermezzo-ului egocentric va puteti indeletnici cu stersul ochelarilor, hidratatul sau mictionatul… in functie de nevoi) este ca nu ma consider nici misogina, si cu atat mai putin misandra. Unde-i ura, nu-i de bine… si deci, nici de mine! Si in plus de ce oare as investi atata energie si timp intr-un simtamant care la sfarsitul zilei nu ma prea incalzeste cu nimic, ci mai degraba ma lividizeaza.

Note to others about Self: Aflati despre mine, ca atunci cand sunt iritata, tind sa adopt un limbaj atat de elevat incat pun pe fuga si soarecii… de biblioteca. Ori atat misoginia, cat si misandria implica investitii uricioase pe termen lung. In misoginie barbatii isi toooot maniesta ura in raport cu femeile (cica!), iar in misandrie femeile ii urasc expresiv pe barbati (tot cica!).

Sa il citez pe Bob (si daca va ganditi la altul decat la Marley, sper sa fie Dylan) si sa spun: One love, one heart/ Let’s get together and feel alright… ? Mai bine nu, ca o sa imi aud vorbe ca sunt asa si pe dincolo. They be hating!

Misoginia si misandria fac un cuplu armonios in care predomina dragostea, pun pariu! Dragostea oamenilor fata de propriile pareri, intrucat le prefera pe acestea ca parteneri de alcov in locul unei fiinte vii si respirande. Si mai zic ca gradul de stereotipizare a celor doua concepte mai are un pic si atinge stelele. Ca ele suna bine, asa ca pot fi folosite zi lumina pentru intunecarea mintilor iluminate cu neon fara filament.

misogyny

Offff… Catama sarcasmul imi iese prin pori, stimati cititori. Dar chiar nu ma pot abtine, si ar fi nedrept din partea dvs sa-mi pretindeti abstinenta in aceste vremuri de rascruce(a ma-sii). Lumea zice-se e plina ochi de misogini care zic ca femeile sunt proaste si urate, si de femei din alea… misandre, care contra-zic cum ca barbatii sunt prosti, fuduli si rai de gura. Si printre ochiurile pline ochi, mai zac si ceva zvonori si raspandaci a caror menire existentiala e sa ingane in surdina: Ai auzit ma, ce a zis ala?

Partea absolut ilara in toata povestea asta cusuta cu ata alba e ca in definirea ca la carte a misoginiei, cat si a misandriei nu se specifica cine infaptuieste actul de ura, ci doar cine e tinta… sau destinatarul, sa-i zicem mai light asa. Adica asa cum barbatii pot fi misogini sau misandri, pot la fel de bine si femeile sa fie misogine sau misandre.

misandry

Aoleo! Pai cum vine asta? Si aici imi rasuna in creieri o fraza pe care o striga solistul trupei Enter Shikari aseara in Tunari (bestial show, apropo): Use your mind, because if you don’t, somebody else will use it for you! Cam asa si cu ingurgitarea de metri cubi de cuvinte complicate in contexte comode, care ne fac sa parem niste eminente cenusii.

Trezirea! Ca nu suntem. Cu cat ne afundam mai tare fundul in canapeaua comoditatii intelectuale, cu atat mai tare el va prelua functiile intelectuale ale capatanii si vom fi o sleahta de neispraviti cu basini in cap pe post de idei briliante despre lume si viata.

Sunt feroce, ca de la iritare am ajuns la enervare. Ca asa ma autoalimentez io cateodata, cand am asteptari si pretentii de la oameni, iar acestia din urma, oamenii actioneaza, cum e si normal, in virtutea propriilor lor scenarii de viata. Problema apare atunci cand scenariile lor nu au nici in clin, nici in maneca cu asteptarile mele, si atunci fac un mare zbuf.

Oricum replica “Ma asteptam la altceva din partea ta!” este atat de cliseica incat parca m-as lua la snopeala ca m-am lasat purtata de valurile emotionalitatii in directia aia. Si totusi, oameni suntem. O viata avem.

Presupunerile sfarsesc prin a ne supune. Asa ca in loc sa ma astept io ca lumea sa posede o inteligenta adaptata, ce-ar fi sa ii las sa fie asa cum sunt ei, dupa care sa ma orientez spre cei inscrisi la tombola: Cine ale cel mai mare IQ si habar nu are ce sa faca cu dansul? Biletele necastigatoare vor avea cu siguranta castig de cauza.

Tu cat de destept te crezi?

Incal(e)ca-m-as!

Incal(e)ca-m-as!

Cum mergeam pe strada ieri in drum spre undeva, ochii imi jucau frenetic prin orbite. Feste speram io. Dar cu tot cu ochelarii de soare cat o zi de post, tot vedeam ce se petrece in jur.

Oameni care merg pe strada. Nimic neobisnuit pana acum. Oameni orbiti de destinatie, care calca drumul in picioare. Frecvent. Oameni care incalca regulile (ne)scrise ale strazii gratuit, fara sa se opreasca interior si sa se gandeasca la ce ii motiveaza sa faca asta. Mult prea des.

Unde-i regula, intotdeauna va exista tocmeala. Adica tendinta fireasca, umana, de a o evita, incalca, submina. Cu toate astea ne mandrim ca suntem fiinte care discern adecvat atunci cand vine vorba de lucruri importante in viata… cum ar fi, prezenta sau absenta vietii, de exemplu! M-am saturat pana peste cap sa tot aud ca in Bucuresti se circula haotic, si ca daca vrei sa te integrezi in peisaj trebuie sa faci acelasi lucru. Adica sa te alaturi oilor manate nici macar de un minim instinct de auto-conservare.

Ca pieton fiind trebuie sa treci pe rosu ca sa ajungi cat mai repede in statia R.A.T.B. ca tocmai ce autobuzul isi deschide usile. Ca biciclistii trebuie sa fenteze stopurile, netinand cont de faptul ca avand doua roti in dotare pe care le tot invart pe drumuri publice, ar fi indicat sa cunoasca si implicit sa respecte legislatia rutiera in vigoare.

Ca motoarele nu sunt facute sa le accelerezi pe trotuare, in incercarea de a ajunge in capul benzii fara sa depasesti toata coloana prin stanga. Ca nu se face! Asa ca o depasesti pe dreapta jalonand pietonii. Ca sofer intorci cand ti se pune tie pata, fara sa te asiguri, fara sa te uiti la marcaje, fara sa te gandesti unde esti si ce consecinte ar implica trasul tau de volan.

Ca sofer R.A.T.B. te doare la basca de restul participantilor la trafic, pentru ca tu esti mai mare din start, asa ca tai fete, accelerezi sau franezi (dupa caz) bulversandu-ti oamenii din interiorul si din exteriorul vehiculului si te iei la harta cu oricine indrazneste sa-ti stea in cale.

Unele reguli nu ar trebui sa fie discutabile, cu atat mai mult cu cat respectarea lor iti asigura conservarea dreptului la viata. Si totusi oamenii simt nevoia sa traiasca periculos, si sa isi zgandare glanda adrenala facand apel la tertipuri cretinoide cum este incalcarea regulilor de trafic rutier.

Si cu ocazia asta ii supun si pe cei din jur la usoare descarcari de adrenalina, fara ca acestia macar sa-si doreasca acest lucru. Asa se intampla ca drumurile aparent simple din punctul A in punctul B se transforma in cruciade zilnice care iti mananca energia pentru ca trebuie sa fii tot timpul fie defensiv, fie ofensiv cu “semenii tai” mai putin civilizati decat tine.

Exemplu concret. Ieri dimineata. Cobor din 135 la Aurel Vlaicu. Ma postez la stop. Rosu. Pe malul opus o sleahta blazata de corporatisti care bateau din pinteni sa se faca verde o data. Rosul persista. Unul mai indraznet se uita spre sensul de mers al masinilor. Vede ca e liber si da sa se bage. Dupa el, restul bipezilor cu neuronii lipsa.

staring_sheep___road_to_ayr_by_coigach-d1ts2rx

Si ce sa vezi, apare si o masina. Care circula cat se poate de regulamentar. Si care la vazul turmei de mioare imbracate la patru ace, dar cu creier lipsa, claxoneaza. Oitele speriate, s-au retras rapid, dar pe fete li se citea dezaprobarea la adresa masinii tiuitoare. Si au continuat sa astepte nelinistiti pe trotuar. De parca erau la startul cursei vietii lor.

Pana cand s-a pus rosu pentru masini. Si au tasnit pe sosea ca intr-o transhumanta pe repede-inainte. Io, mai “inceata in reactii”, asteptam totusi verdele pentru pietoni pe trotuarul opus. Cand ma trezesc izbita in plin de un rucsac de laptop purtat de un… ins, sa-i zicem, care considera ca io trebuie sa ma dau din drumul lui, nu el sa ma ocoleasca pe mine. Pentru ca el se grabeste si io stau, da?

Schema asta de “tratament” am primit-o de atatea ori incat as putea sa o ridic la rang de regula a junglei urbane. Oricare ar fi un cercopitec apartinand multimii pietonilor nascuti grabiti, intotdeauna se va gasi sa poarte ceva greu – un rucsac, o geanta, o papornita, care sub imperiul fortei de miscare imprimate de fiinta lui zglobie, va fi proiectata spre oamenii cu care se va intersecta cercopitecul. Rog cercopitecii veritabili care imi citesc blogul sa imi scuze aceasta licenta literara, intrucat nu lor doresc sa le aduc atingeri la imagine.

Si ca tot venii vorba de reguli de circulatie, nu pot sa nu imi amintesc despre o experienta ultraliminala traita pe propria piele in Mumbai. Se facea ca eram impreuna cu o colega de-a mea de munca de pe atunci si trebuia sa ajungem de la punctul de cazare la un punct de intalnire.

traffic_by_dreamingpsnlaffingx3-d2gs7eg

La dispozitia noastra in sensul asta o masina cu geamuri fumurii, sofer indian imbracat in uniforma neagra si dat cu creion negru pe la ochi. Noi, doo europence mai albe ca branza imbracate business. Ne urcam si decolam. Ah, adica demaram fara prea mare tromba. Mi-au trebuit cateva clipe sa ma repozitionez in timp si spatiu astfel incat sa mi se para normala circulatia pe benzi invers (British style), cat si faptul ca volanul pe care soferul nostru dichisit il manuia se afla pe dreapta.

Toate bune si frumoase pana cand ne-am apropiat de unul dintre cele mai mari poduri din lume, care leaga o parte a Mumbai-ului de… alta parte. Brusc dinamica soferistica a capatat noi semnificatii halucinante pentru io. Nea’ conducatorul vehiculului in care ne aflam schimba benzile fara sa dea semnal intr-o mare veselie, avand drept co-participanti de trafic motoare pe care se aflau mama, tata, bagaje si vreo doi copii (evident, fara casti de protectie), taxi-uri busite care goneau de parca vroiau sa faca liniute pe sosea si alte masini care descoperisera mersul serpuit si il preferau liniei drepte.

Cu ochii bulbucati pana peste poate si un mare nod in gat, m-am apucat cu o mana de manerul de deasupra geamului si incercam sa privesc cat mai in fata pentru a-mi obisnui mintea cu ceea ce urma sa se intample. Imprevizibilul imi facea stomacul sa se intoarca pe toate partile si inima sa-mi urce vertiginos spre gatlej.

Partenera mea de suferinta se facuse parca mai alba ca varul si am avut un moment in care privirile descumpanite ni s-au intalnit incercand parca sa se domoleasca reciproc soptind nerostit ca totul e in regula si vom ajunge intregi la destinatie. Indianul nostru cu turban negru si praf rosu pe frunte, intr-un moment de relas s-a uitat prin oglinda retrovizoare (pe care nu o folosea prea des, fie vorba intre noi) si ne-a remarcat grimasele.

A izbucnit intr-un ras care era pe cat de sonor pe atat de distonant cu starile noastre. Dupa ce s-a potolit omul a intrebat intr-o engleza cu accent indian daca cumva ne e frica. I-am raspuns ca nu prea suntem obisnuite cu stilul asta de condus, iar el ne-a asigurat ca vom ajunge fara probleme la intalnire. Poate un pic amestecate, ne gandeam noi in sinea noastra. Lucru care s-a si intamplat. La destinatie, masina era neavariata, turbanul soferului neclintit si noi tefere si nevatamate.

Cu greu mi-am putut stapani mirarea ca desi omul conducator a sfidat toate regulile de circulatie existente, ba mai mult, si ceva legi ale fizicii, totusi am scapat cu viata in noi si sange caldut (nu bocna). Misterul nu imi fu deslusit decat acum cateva luni cand intr-o discutie s-a ivit problema respectatului de reguli de orice fel in India.

Interlocutoarea mea imi povestea cu entuziasm despre o prietena a sa care tocmai ce se intorsese dintr-o calatorie in India cu impresii si ipoteze cu privire la modul in care indienii se raporteaza la regulile formale de circulatie. Una dintre ideile revelatoare era tocmai cea ca indienii si-au format un set de reguli nescrise de circulatie rutiera pe care il respecta in pofida regulilor formale care nu sunt altceva decat niste vorbe aruncate pe hartie. Si tocmai aderarea la acele reguli nescrise le permiteau soferilor nu numai sa se integreze in sistemul rutier urban, dar sa ramana si cu viata intr-insii.

Acum raportandu-ma la ce se petrece la noi, in plin mediu balcanic cu atitudini vulcanice, ma intreb cum se face ca instinctele noastre de auto-conservare se amortesc pe zi ce trece, lasand loc ego-urilor inflamate care sfarsesc prin a guverna soselele?

Si daca nu respectam regulile formale, asta inseamna ca avem un alt set de norme la care facem apel in trafic? Sau e fiecare cu a ma-sii si daca intre timp scapi si fara accidente te poti considera norocos?

Bine ca nu ne ghidam dupa instincte, dar nu ne dam inapoi din a recurge la agresiune atunci cand se gaseste cate un destept sa ne reaminteasca regulile de circulatie si sa ne invite subtil sa le mai respectam si noi din cand in cand. Oare cand o sa ajungem sa ne pese mai putin de aparente si sa ne respectam in trafic fie ca suntem pietoni sau soferi? Ca legislatia se tot schimba, dar oamenii par a ramane incremeniti in aceleasi apucaturi…

Traffic_Light_Chaos_by_Teakster

Crampeie da 41

Crampeie da 41

autumn_by_syl64

6:30 P.M. Unirii. Asfalt fleoscait. Soare exploziv. Oameni haotici. Destinatia: Piata Moghioros. Sa facem planul mental: metrou pana la Lujerului si de acolo 41 vreo doo statii. Buuuun! Ma indrept darza catre gura de metrou, sperand ca temperatura corpului meu sa revina la niste grade mai normale, care eventual sa-mi permita sa si respir cum trebuie.

Cobor in subteran. Bag cartela. Imping bara de protectie. Narile imi sunt brusc asaltate de o pala de vant. Vant prevestitor de metrou care se apropie de statie. Oh, ce minunatie inventata de mana omului! Curentul de la metrou intr-o zi torida de vara. Dupa un slalom vivace printre omusorii de pe peron imi gasesc locul. Si stau. Un minut. Doo. Trei. Vine metroul! Ah, e de Dristor… Nu-i bun.

Mai asteptam. Dau muzica mai tare sa mi se para ca timpul trece mai repede. Si imi continui asteptarea. Inca vreo 4 minute. Vine si Preciziei. Ma urc. Aproape plin, spre ochi. Ma agat mladios de-o bara si incep a ma benocla la partenerii mei de calatorie. Nimic interesant. Ma pierd in ganduri si in spatiul meu intragalactic. Se apropie Lujerului. Ma desprind aprig de bara care m-a suportat si ma indrept hotarata spre usa. Evit cateva genti care tinteau fix spre burta mea. Ajung teafara si nevatamata aproape de prag.

Se deschid usile. Ies. Aer. Alt aer. Merg ca sa mai fac ceva vant. Dupa un sirag de scari rulante paru’-mi roscovan ia contact cu acelasi soare misel. 7 P.M. Ma uit in departare. Nu vine 41 deocamdata. Statia arata ca o conserva cu sardine transpirate pusa la (ras)copt. Grabesc pasul in speranta ca voi ajunge la fix la fata locului si nu va trebui sa fiu batuta in cap de… razele soarelui.

La stop opreste un chopper. Pilotul cu brain-cap. Pasagerul niet. Capul gol: si pe dinafara, si pe dinauntru (cu siguranta). Trec bombanind pe langa ei. Hai ca vine 41. Topai pana in statie. Tramvaiul supra-plin. Offff! Nu mai stau sa mai astept unul. Ma incumet! Se deschid usile si incepe a se revarsa puhoiul de calatori. Un val. Doo. S-a mai eliberat, pe alocuri.

Dau sa ma catar. Pun un picior. Ma uit in fata. Imi fac trasa. Si pun si al doilea picior. Ma duc glont spre un geam si ma agat (din nou) de o (alta) bara. Langa mine observ o sexagenara obosita si asudata nevoie mare. Ma holbez cu jind la geamul oscilobatat. Doamna ma observa si sopteste in timp ce o picatura iesita din porii dilatati i se prelinge pe tampla: “Nu se deschide mai mult!”.

Vatmanul baga a doua si ne punem in miscare. Undeva in spate, prin marea de fiinte respirande se aude un zumzait care se acutizeaza si ma face sa-mi intorc capatana in scop de identificare a sursei.

Priponita intre usa de la tramvai si bara de langa primul scaun, o duduie. Nici prea-nalta, nici prea scunda. Nici prea grasa, nici prea slaba, dar cu forme cvasi-voluptuoase. Incercelata auriu si invesmantata-ntr-un trening mini in culori neon. Gura mare. Semnal care depasea limita admisa de decibeli. Urlatoare, deci!

EA (in calitate de parata): Da’ ce te-mpingi dom’le asea? Nu ma vezi? Chiar asa? Nu se poate asa ceva! Auzi phah, cum sunt oamenii din ziua de azi!

EL (inculpatul): Eh, da’ de ce tipi asa. Nu ai mai fost satisfacuta demult?

EA: Ce sa-ti povestesc. Ia uite phah ce tupeu. Stii de ce se ia barbatii de o femeie cand o vede singura pe strada sau in tramvai?

PHAH (banguind indescifrabil): Ntz.

EA: Ca le vede ca e singure si crede ca asea se poate lua de ele, ca n-are barbat langa ele sa le apere.

EL (inganat de un BAH): Eeeeextravaginal! Da’ ce peneesool meu vrei phah de la mine?

EA: Da’ de ce imi vorbesti dom’le cu pornografii, ha? Io ti-am zis ceva?! Io ti-am vorbit cu respect…

EL (contrariat si sarcastic): Ce pornografii?!

EA: Pai ai zis penees. Care penees e poola, nu?!

EL (bufnind in ras pe infundate): …

EA: Auzi, io nu fac diferente. Suntem toti la fel, da? Romani, tigani, moldoveni, africani. Mi-e tot una.

EL apropiindu-se de BAH incepe sa sosoteasca dand semne ca deja conversatia cu EA nu mai prezinta interes.

Sexagenara de langa mine imi arunca priviri dojenitoare la auzul “pornografiilor”. Io i-am returnat privirea cu una neutru-binevoitoare semi-toleranta.

EL impreuna cu BAH, cat si EA insotita de PHAH au coborat la prima.

E minunat! Nu mai am decat o statie… Ma strecor spre usa. Imbulzeala ca la balamuc. Pe mine ma treceau toate apele pamantului. Geamurile aveau brobonele de condens, semn ca inauntru era mai cald ca afara. Se poate asa ceva?! Oh yeah, baby!

Calatoria mi se apropia de final. Si ca intr-o pelicula stranie, pe cand tramvaiul tragea in statie, din boxe se auzea Bocelli cantand: Vivo per lei da cuando sai…

La vita e bellissima! 😀

Disclaimer: Cititorilor mei mai pudibonzi le cer scuze in avans pentru licentiozitatea descrierii, si ii asigur ca eforturile au fost depuse in virtutea artei. Un soi de estetica a uratului/vulgarului post-modern… 😉

Parentaj deraiat

Parentaj deraiat

Nu-s parinte (inca!) si nici vreo usa de biserica, dar pot recunoaste din fericire sau din pacate de la o posta dinamicile familiale disfunctionale. Alea care reduc de cele mai multe ori copilul la un obiect asupra caruia se revarsa valurile uriase de frustrare ale parintilor. Mijloacele de transport in comun sunt intesate de parinti si copii care se duc sau vin sau stau.

Azi dupa-amiaza, pe cand misunam subteran dintr-o parte in alta a orasului, neuronul mi s-a oprit pentru cateva secunde parca scurt-circuitat. In aglomeratia de final de program, mi-am facut loc si am nimerit pe scaun avand in stanga un tip care se juca nush ce joc pe telefonul sau inteligent, iar un dreapta un nene care parea ca si-a lasat intr-un colt uitat comportamentul sau inteligent. Mai departe de atat nu mi-a dat prin gand sa ma uit.

Cu castile in urechi si multe elemente auxiliare in poala (a.k.a. geanta, umbrela, suc, etc.) incercam sa fac timpul sa treaca mai repede. La un moment dat, tipul din stanga mea isi opreste jocul, se apleaca usor inafara, ca si cum ceva undeva in partea dreapta i-ar fi atras abrupt atentia.

Fara a imi scoate castile din urechi, imi zic in sinea mea: Eh, probabil o fi vazut vreo grozavie. Nu cred ca-i ceva interesant pentru mine. Tipul se uita prelung, dupa care isi reasuma pozitia de joc. Mai sta ce mai sta, mai butoneaza un pic, dupa care iar se opreste si se uita in aceeasi directie.

De data asta curiozitatea m-a luat pe sus asa ca mi-am extras o casca din urechi sa “vad” care-i treaba. Si cum io demult nu ma mai aplec in incercarea de a imi spiona vecinii de bancheta, ci pur si simplu ma zgaiesc in reflectia geamului de vizavi, asta am facut si in situatia de fata.

Ochii vecinilor de pe bancheta de vizavi erau bulbucati fara precedent, iar gurile stranse ca si cum s-ar fi abtinut de la a spune ceva. Si cum imi mijeam io ochii in geamul de peste culoarul de trecere, am vazut o prostie mare, ca sa ma exprim in cuvintele unui copil de 4-5 ani. Si am continuat sa o vad si aud impreuna cu ceilalti oameni din proximitate vreo 5 minute.

(Mama cu o privire tulbure si o voce gajaita catre fiica ei pubera) Sa stii ca m-ai suparat foarte tare azi!
(Fata muta de nedumerire si cvasi-vinovatie) ?
(Mama rotindu-si ochii spre obiectul supararii ei) M-ai facut de ras in fata lu’ X-uilica!
(Fata parea a cauta in minte evenimentul cu pricina)
(Mama fixand-o pe fiica cu un ochi din cei doi pe care ii avea in dotare) Si iti promit ca data viitoare cand ma mai faci de ras iti trag o mama de bataie chiar acolo, de fata cu X-ulica!!!
(Fata strangandu-si umerii si picioare semn ca deja isi imagina viitorul sumbru) Dar…
(Mama prinzand si mai mult curaj) Ce-i aia nu vreau? Nu exista nu vreau! Sa nu te mai aud vreodata ca zici nu vreau ca te pleznesc!
(Fata intr-o resemnare plata) Bine.

Trec vreo 2 minute si fetiscana negricioasa cu carare pe mijloc si camasa alba incepe sa manance un pateu… merdenea… bucata de ceva luat de la o patiserie de la metrou dintr-o punga de plastic transpirata.

(Mama imputernicita din scena precedenta in care se dezlantuise asupra odraslei nevrednice, continua mitralierea verbala…) Nu ti-am spus ca atunci cand mananci, sa mananci tinand de punga, nu de pateu, proasto? Nu mai sta si molfai cu mainile alea murdare. Ia-te si sterge-te pe maini cu ea si poti s-o mananci dupa. Cu microbi cu tot. Ca esti si curata tare!
(Fata repozitionandu-si mainile pe plastic ca un copil ascultator continua sa isi manance pateul intr-o tacere dureroasa)

Se mai scurge un minut dilatat de cuvintele de duh pe care mama i le adresase fiicei, cand prima conchide apoteotic:

Cand ne dam jos, tu o iei inainte prin spate spre casa si vin si io dupa.
(Fata afisandu-se usor speriata de ideea de a merge singura spre casa) Dar pe unde?
(Mama taios) Pe acolo prin spate. Io o s-o iau prin fata ca am un pic de treaba si ne intalnim acasa.
(Fata tacand si parand ca intelege) Mhm.

Metroul tocmai se apropia de statie cand cele doua s-au ridicat pentru a merge “cat mai in fata”. In spatele lor tacerea persista vascos. Noi, martorii oculari ai acestui spectacol ieftin si revoltator ramasesem uitandu-ne in gol ca prostii de parca tocmai ce fuseseram loviti cu leuca in moalele capului.

Gandurile apareau a ni se fi unit intr-un nor gri de furtuni si ploi moraliste care ar fi vrut s-o trazneasca pe mama cea reprobabila. Usile s-au deschis si cele doua protagoniste se facura pierdute in spatiul statiei de metrou care forfotea de lume. Oamenii s-au reintors la preocuparile lor mentale si usile s-au inchis cu repeziciune.

Urmatoarea oprire: Undeva unde mamele au habar despre cum sa le vorbeasca copiilor lor, si fac mai mult bine decat nebine.
Nota Bene: Uneori copiii au nevoie doar de o mama, nu de o mama de bataie…