Category Archives: You Must Be Freakin’ Kidding Me!

Oct1

Totul va fi bine! :)

Posted on by
Totul va fi bine! :)

Cercetatorii britanici zic ca…
…cel putin 1 din 10 angajati din vreo 7 tari europene a fost nevoit sa isi ia un medical mic pentru starile de depresie generate de satisfucktia de la locul de munca.

Tarile survolate in acest nou studiu cu un esantion gigant de 7000 de gigei, sunt: Marea Britanie, Danemarca, Germania, Turcia, Italia, Spania si Franta. Daca tot ne place pana la lacrimi (si voma) statistica, cica fo 20% dintre cei 7000 de subiecti (adica cam 1400 de oameni) au fost diagnosticati cu depresie de-a lungul si latul existentei lor. Well aici pot intra in discutie o groaza de alti factori, nu neaparat doar locul de munca, dar cifrele sunt truly inspaimantatoare.

Oare astia incearca sa ne bage in toti sperietii sugerand ca ne indreptam vertiginos spre o planeta de deprimati?

Why would you do such a thing?

Ca producatorii de anti-depresive sa vanda pilulele magice ca bombonelele in corporatii?

In loc sa imi iau Skittles de la tonomatul din hol, sa imi iau niste Zoloft? Ar fi o teorie, asta daca m-as duce in directia teoriilor conspirationiste. Cineva important pentru mine mi-a zis o data ca nu e rau sa fii un pic paranoic once in a while, si bine zicea. Omul deprimat deja nu mai e interesat de altceva decat de sine si nici macar.

Deci putem vorbi si de clasica strategie de “amestecare a oamenilor” ca acestia sa isi piarda focusul asupra a ceea ce ii doare cu adevarat: ca nu le sunt respectate drepturile la locul de munca, cat si inafara acestuia. Ca UE e mai preocupata de cum sa se ciondaneasca in foruri oficiale despre cine ce datorii mai are in loc sa se concentreze pe cresterea calitatii vietii pentru tarile membre ale comunitatii.

Ca in materie de servicii si beneficii sociale, fiecare tara se confrunta cu their own shit din care incearca sa iasa sau in care a invatat sa innoate atat de bine. Si totusi sa nu ne indepartam de subiectul studiului realizat de European Depression Association, respectiv draga de depresie.

Cica depresia e mai intalnita in randul englezilor, danezilor si nemtilor, decat in randul turcilor, spaniolilor, italienilor sau francezilor. Ceea ce mi se pare si normal, atata timp cat dpdv etiologic starile depresive sunt influentate major de conditiile meteo. Unde-i frig lumea nu prea mai vrea sa traiasca. Unde-i cald e alta viata, dar ajung astia la celalalt pol de sangre caliente care doreste sangre…;).

In cazurile de depresie generata de shit-ul de la locul de munca, angajatii europeni intervievati declara ca nu le-au spus angajatorilor de teama sa nu isi puna in pericol slujba. Pe de alta parte, angajatorii declara ca nu prea au sisteme de suport pentru genul acesta de situatii – mai putin britanicii care cica ar avea ceva proceduri HR pentru sustinerea morala a angajatilor napaditi de depresie.

Studiul a facut ceva valuri pana in Parlamentul European, determinandu-l pe Stephan Hughes, Responsabilul European cu Employment-ul si Social Affairs-urile sa declare ca “Depresia la locul de munca reprezinta o provocare sociala si organizationala care genereaza consecinte nefaste si care necesita atentie si actiuni din partea Uniunii Europene”.

Nu-i asa ca suna bine? Parca imi si dau lacrimile un pic in timp ce nu-mi pot stapani impulsul de a aplauda frenetic discursul lui nea’ Stephan. Bun. Asta ar trebui facut. Ceea ce se (nu) intampla insa ne afecteaza pe toti, incepand de la tarile veterane UE cum sunt Italia sau Marea Britanie, pana la noi astia nou intrati si debusolati care ne rugam in principiu la munca legala, nu neaparat masuri HR anti-depresie.

Sa zici mersi ca ai de munca, si mai terminati cu vaicareala despre depresie! Ce-i aia depresie ma? Vi s-a urat cu binele? Dar cand lucram pe vremea lui Ceasca in 3 schimburi, fara lumina, la norma, cum era? Atunci nimeni nu se mai deprima!

Corect! Comunismul a avut si el plusurile lui, unul fiind ca nu lasa sa transpara problemele de dinamica sociala si psihologica, ci le sugruma din fasa. Pe atunci daca aveai o parere, erai redus la tacere intr-un fel sau altul. Si acum daca ai o parere mai vehementa tot in directia uniformizarii se actioneaza, numai ca olecuta mai democratic.

Toate-s noi si vechi sunt toate!

Dar ma bucura faptul ca se mai fac ceva team-building-uri pe bune, ceva training-uri pentru luminat de minti si ca se mai deconteaza de catre C.A.S.M.B. (pe alocuri) sedintele de psihoterapie pe care un angajat care chiar vrea sa isi rezolve problemele pe aceasta cale.

Restul mergem pe la concerte, la un suc cu prietenii, stam de vorba cu necunoscuti, dezbatem cu colegi de breasla despre cum se intampla lucrurile si cum ar trebui sa se intample. Si astfel trecem de la clasica depresie, la depresia reactiva. Catama progresul! 🙂

Lucrurile nu se vor schimba niciodata peste noapte, dar merita sa aprinzi un bec din cand in cand si sa iti dai cu parerea despre cum ar fi daca lucrurile ar fi altfel. Daca nu doar ai avea drepturi pe hartie, ci si in fapt. Si daca in loc de a fi deprimat, ai fi fericit la locul de munca.

Asa ca nu pot sa spun decat: Mainile in aer si striga cu mine! Totul va fi bineeee! :))))

Aug30

Feministele nu sunt si ele oame?

Posted on by
Feministele nu sunt si ele oame?

Nu ma consider o feminista practicanta. Nu ma duc la intalniri, nu prea mai particip la marsuri, nu prea mai fac pancarte, nu scriu manifeste, nu prostestez activ prin pietele patriei. Dar prin natura meseriei mele, cat si a domeniilor in care am ales sa activez profesional, pot spune ca am avut ca si agenda ascunsa promovarea drepturilor femeii in societatea romaneasca.

Faptul ca nu cred ca femeile si barbatii sunt egali probabil ma descalifica din start pentru postul de feminista. Marturiseam intr-un alt post ca lupta pentru egalitatea intre sexe mi se pare obositoare si futila pentru simplul fapt ca e ilogic sa te astepti ca doua persoane cu caracteristici diferite, cu istoricuri diferite de viata, cu experiente diferite, cat si cu anatomii diferite sa fie la fel. Daca ne referim strict la aspectul legalitatii, fara doar si poate femeile trebuie sa fie egale cu barbatii. Daca ne referim la egalitatea de sanse pe piata muncii, cu atat mai mult si aici sunt o groaza de detalii care trebuie luate in considerare si dezbatute.

Dar cum ramane cu viata unei feministe inafara doctrinei? Inafara curentului? Are dreptul la o viata a ei in care sa nu mai militeze pentru nimeni si nimic, ci doar sa poarte pijamaua ei cea mai confortabila, sa isi ia niste mancare nesanatoasa si sa se uite la emisiuni ne-intelectuale la televizor intr-o seara pe care sa le comenteze cu voce tare desi e singura in casa?

Se pot gasi oameni care sa se apuce sa imi povesteasca catama cliseul am folosit descriind o femeie, racordata fiind la prejudecatile societatii actuale. Raspunsul meu e scurt: ntz! Pur si simplu am pornit de la premisa ca feministele sunt si ele oameni, din cand in cand. Si prin urmare sunt capabile, cat si pasibile de a se comporta uman cu tot ceea ce implica acest lucru. Ieri citeam un articol care m-a facut sa zambesc un pic amar despre o doamna, pe numele ei Germaine Greer, de care sincer vorbind nu auzisem pana in acel moment.

Articolul punea in discutie congruenta dintre apartenenta feminista a autoarei volumului “The Female Eunuch” si o serie de declaratii recente ale acesteia la adresa fundului mare si vestimentatiei neinspirate ale premierului australian Julia Gillard. Cu alte cuvinte, mai putin corecte din punct de vedere politic, alte feministe, mai multe si mai rele, asa cum devin uneori femeile cand se aduna in grupuri si comploteaza, fac vrajitorii sau sunt la ciclu, au zis: “Bai da’ cin’-se crede Greer asta de se ia de fundu’ lu’ Gillard? De parca al ei e mai grozav! Hai s-o facem sa plateasca pentru toate femeile care se simt complexate de fundul lor cel mare!”.

Si acum apare, ilar zic io, intrebarea soptita pe la toate colturile femiste extremiste: “O mai putem considera oare pe Greer o icoana feminista, rivala Fecioarei Maria chiar, daca s-a luat de fundul mare a lui Gillard?”. Domnule, asta da dilema existentala! Cinismul meu se indreapta catre un vizual cu o claca de femei care tricoteaza de zor cu spor si o despica pe Greer in cinspe mii de bucati ca si-a permis (nerusinata!) sa fie umana si prin urmare sa se lanseze in niste glume proaste la adresa premierului australian pe seama careia se fac glume care mai de care mai deochiate de prin 2006 cand a fost investita in post.

Va auziti, doamnelor feministe mai feministe ca Greer? Ideea feminismului nu e aceea ca societatea sa fie una golita de umor si umanitate, ci de egalitate de drepturi si sanse intre femei si barbati. Puteti sa o ardeti pe rug pe Germaine Greer pentru ca s-a luat irecuperabil de fundul mare al Juliei Gillard, daca asta va face sa simtiti ca fundurile voastre devin mai mici. Puteti chiar sa realizati o adevarata lovitura de stat in miscarea feminista, detronand-o pe Greer, ca sa puneti in loc o duduie care nu va indrazni sa faca nici o gluma vreodata, ci doar sa moara cu batul libertatii feministe in brate.

In articolul cu pricina se contura o intrebare care mie mi se pare echitabila: A fi feminista implica sa nu spui nimic rau despre vreo femeie? Si parca aud vocile extremiste care spun ca: Noi femeile trebuie sa fim alaturi unele de celelalte intr-o lume in care barbatii se iau constant de fundurile noastre mari. Baaaaai! Trezirea doamnelor! Nu coborati feminismul la ingustimea mintilor voastre care vor sa plamadeasca femei feministe fara de pacat sau viciu. Pot fi de acord cu faptul ca declaratia lui Germaine Greer nu poate fi etichetata ca una dintre cele mai reusite, dar de aici pana la a o descalifica din istoria feminismului, e cale foarte lunga si total ilogica de urmat. Asa ca mai usor cu judecatile de valoare. Feministele sunt si ele oameni pana la urma, nu?

Aug30

Cafeneaua literala

Posted on by
Cafeneaua literala

Fusei invitata in mol la un cico. Ocazia fiind cu atat mai speciala, nu am putut refuza. Asa ca am fost. La o cafenea in mijloc de codru des. Plin de pitzi cu tate si de pitziponci cu muschi. Fite peste fite cat cuprinde. Cum io cu cico nu le prea am, hotarata am scrutat meniul si mi-am ales ceva buuuun… care se intitula savuros: cappuccino con panna.

Yummy! Deja salivam, dar mi-am zis ca infranarea poftelor nu a facut rau nimanui pana atunci asa ca o sa imi iau marime medie, dar parca as mai vrea sa fie si cu altceva. Rasfoiesc meniul pana la extra-topping-uri si ochii mi le lipesc deee…topping-ul de marshmallows. Gata! Asta e comanda perfecta! Deja imi imaginam cum sorbeam dintr-un canoi potiunea magica si atat de gustoasa.

Fericita nevoie mare ca m-am hotarat asupra comenzii, dau sa ii comunic si doamnei (si o zic in cunostinta de cauza pentru ca verigheta saiba stil Bvlgari m-a orbit oleaca cu bling-bling-ul din dotare) care tocmai ce aterizase la masa noastra sa ne intrebe de sanatate. A fost deajuns o privire si deja ma lamurisem: chelnerita noastra era cum s-ar spune “lemn Tanase”.

Privirea confuza era completata de un limbaj care nu cunostea nici macar denumirile din meniu si abilitati sub limita in manuirea aparatului de luat comenzile. Io in general sunt de parere ca orice meserie ai face trebuie sa o faci cu simt de raspundere si o doza de placere, cu atat mai mult in meseriile in care trebuie sa lucrezi direct cu oamenii. In caz contrar risti sa fii o acritura, posomorata care se uita crucis la clientii ei daca acestia indraznesc sa ceara ceva mai complicat pentru capacitatile tale de decodificare corticala.

Eh, doamna pe care o aveam in lateral, se incadra perfect in categoria oamenilor care lucreaza strict pentru a castiga un ban, fara nici un fel de pornire, fara amabilitate, fara ospitalitate, si ce-i mai nasol, fara sa stie ce vinde. Cred ca daca o intrebam ce imi recomanda, probabil s-ar fi gandit ca am ceva cu ea. Asa ca nu m-am riscat si mi-am spus clar, concis, uitandu-ma spre ea si zambind comanda mea compusa.

Uitatura i s-a modificat vadit de parca as fi lovit-o cu leuca in cap, a facut o pauza lunguta dupa care a zis sec:

Bine.

La final, incercand sa emane nitel profesionalism repeta ceea ce intelesese ea din ce tocmai ii se comunicase de catre oamenii de la masa si cand ajunge la mine zice:

Si un cappuccinno con panna.

Ma uit la ea si ii repet:

Si cu un extra-topping de marshmallows.

Din nou imi arunca privirea debusolata si imi zice:

Nu stiu daca avem. O sa intreb si revin.

Dupa cateva minute doamna chelnerita apare cu o veste tragica:

Sa stiti ca nu mai avem topping-ul pe care l-ati cerut!

Sunt convinsa ca ori uitase cum se numeste, ori nu stia cum se pronunta si a preferat sa evite cuvantul marshmallows. Trecand peste aceste detalii pe care numai ochiul meu fin si critic le-a observat si punctat ca atare, i-am spus:

Ok. Atunci as vrea cu sirop de portocale. Aveti?

Pusa din nou in dificultate, chelnerita eroina se intoarce spre bar, probabil pentru a avea o confirmare din priviri de la barman si zice intr-un final:

Da, avem!

Excelent, mi-am zis, nu ne-a luat decat vreun sfert de ora ca sa facem o amarata de comanda de bauturi. Seara suna promitator! Dupa o asteptare prelunga apare si canoiul, mai mult sau mai putin asa cum mi-l imaginasem si cu un linguroi pe masura. Ma uit pe deasupra stratului de frisca, incercand sa depistez siropul de portocale si cautarea mi-a fost zadarnica. Nu era!

Atunci deja m-a bufnit rasul si am strigat-o discret pe aceeasi doamna sa o intreb:

Fiti amabila, dar siropul de portocale unde este?

Ea imi raspunde pe nerasuflate:

Pai este la fund!

La fund?! exclam eu si mai debusolata decat ea.

Da, la fund! intareste afirmatia cu o bulbucare de ochi.

Bine, multumesc! i-am zis in timp ce deja incepusem sa forez cu linguroiul dupa sirop.

Avea dreptate, era pe fundul canoiului, numai ca din umilele mele cunostinte despre preparatul cafelelor cu topping-uri si siropuri de obicei se pun pe deasupra, peste frisca, ca sa ii dea un aspect gigea cafelei.

Si in plus io am un adevarat cult al cafelei si cand cer ceva chiar ma astept sa primesc ceea ce cer. Nici nu mai incape in discutie ca nu as da Starbax-ul pentru nici o alta cafenea din lume pentru ca ma leaga multe simturi si amintiri de el, dar asta nu inseamna ca nu sunt dispusa sa incerc si sa compar. Cafeaua a fost foarte buna. Delicioasa as putea spune, mai ales pentru ca spuma de cafea in combinatie cu frisca si siropul formasera o pojghita cu un gust tare fain pe care am mancat-o ca haplea cu linguroiul.

Cafeaua buna, conversatia si mai buna, oamenii cu care eram interesanti, cat si interesati unii de ceilalti, deci iesire frumoasa ce sa mai. La finalul cico-urilor, cafelelor si prajiturilor sarbatoritul serii (da, era si un din ala) ii cere doamnei chelnerite cu un gest foarte subtil si elegant insotit de o privire pe masura nota. In cateva minute, mai putine decat i-au trebuit sa vina cu comanda initial, chelnerita confuza apare cu nota in mana pe care mi-o pune mie in fata.

Solicitantul documentului fiscal ia nota, si o intreaba pe aceeasi doamna:

Pot face plata cu cardul?

Si aici a fost cacarea secolului, intrucat replica a venit ca un topor fix intre ochii interlocutorului:

Nu se poate pentru ca POS-ul nu ajunge pana aici! Deci nu se poate. Trebuie sa platiti cash!

Ce sunt eu strabista, dar ce mi s-au incrucisat ochii acum in incercarea de a imi da seama ce a dorit sa spuna autoarea cu aceste cuvinte.

Oare a vrut sa spuna ca nu au POS?

Sau ca POS-ul e stricat?

Sau ca POS-ul este cu fir si literalmente nu ajunge pana la masa? Daca ar fi fost ultima varianta, nu ar fi fost de bun simt sa comunice ca plata se poate face cu POS-ul doar la bar?

Pentru a scurta momentul, omul vizat a scos repede banii si i-a specificat cat rest sa aduca. Eu incepusem sa rad in hohote pentru a imi oxigena creierul, ca sa evitam imbarligarea dentritelor deja ametite de actiunile doamnei care tocmai ce ne-o servise. Si uite asa am plecat din mol gandindu-ma la oameni si la modurile in care ne exprimam mai ales la locul de munca.

La cateva zile distanta, in timp ce ii povesteam neintamplarea unui alt prieten, el imi zice pe o voce grava:

Sa stii ca fara falsa modestie pot spune ca uneori imi dau seama de cat de provocata intelectual este o persoana doar uitandu-ma in ochii ei. E ciudat!

Io, magistrala ca intotdeauna ii zic:

E logic. La unii oameni se vede de la o posta ca sunt prosti de put. Si imagineaza-ti ca tu nici macar nu esti psiholog. Io ce sa mai zic?

Atunci cand ma duc sa beau o cafea nu ma astept la prea multe. Nu vreau flori, vreo atentie speciala sau prajituri din partea casei. Dar vreau sa primesc ceea ce am cerut, intr-un timp echitabil, iar persoana care ma serveste sa stie sa se faca placuta. That’s all folks! 🙂

Aug28

Amintiri non-guvernamentale

Posted on by
Amintiri non-guvernamentale

Ieri am incercat sa ma uit la un documentar BBC. Fara sa reusesc pe deplin, caci spre marea mea rusine, m-am asezat un pic cam prea confortabil pe pat, cu capul pe perna, si dusa am fost in oniric. Si nu pot nici pe departe da vina pe documentar, pentru ca se contura unul foarte interesant.

Abordand o tematica de psihopatologie sociala. Proful meu de licenta cu siguranta ar fi mandru sa auda ca la vreo 5 ani de la iesirea mea pe banda rulanta de pe bancile facultatii inca imi mai petrec ceva timp liber documentandu-ma audio-vizual pe teme de gen. Astazi mi-am zis ca trebuie sa termin de vizionat materialul documentar, pentru ca desi eram nejustificat de obosita cu o seara in urma, neuronii mei adormiti inca faceau conexiuni si se razvrateau intre ei la interactiunea cu diverse continuturi informationale din film.

Poti sa scoti femeia din psiholog, dar nu poti scoate psihologul din femeie! Asta se aplica din greu in cazul meu, mai ales cand am perioade de aprofundare profesionala, pe care mi le programez singura, fara a-mi fi impuse din exterior. Ceva din mine se trezeste zicand: “Mai pune si tu mana pe o carte de profil. Mai uita-te la un film documentar pe teme sociale. Mai deschide televizorul pe Zone Reality (criminalistii si psihologii judiciari stiu de ce!)”.

Si uite asa imi fac de lucru si ma uita Dumnezeu priponita in fata monitorului analizand marturii ale unor oameni indeajuns de speciali incat au devenit protagonisti de documentar. De asta data, piesa video-jurnalistica care mi-a picat pe mana se numeste sugestiv: “A place for paedophiles”. Deja unii dintre cititori, daca au avut si curiozitatea sa imi parcurga si cateva posturi mai vechi deja se intreaba: “De unde fascinatia oamei asteia pentru devianta sexuala?”.

Si pentru a raspunde la intrebari nespuse, dar al caror aer il (pre)simt la mine in blogosfera o sa va spun ca de cand eram eu pustoaica in facultate mi-am dorit sa activez profesional ca psiholog clinician si terapeut. Ceea ce am si facut, cu ceva succes, imediat dupa absolvire. Intr-un ONG al carui domeniul de activitate implica asistenta victimelor traficului de persoane cu toate formele sale de exploatare.

Se zice ca nimic nu te caleste mai bine decat ceva munca de voluntariat in mediul non-guvernamental, cu atat mai mult in organizatii care se ocupa de asistenta grupurilor dezavantajate. Nimic mai adevarat! Nu as da la schimb experienta profesionala si de viata dobandite in cei 3 ani de ONG pentru nimic altceva. Pentru ca acolo am invatat cum sta treaba cu sectorul guvernamental vs cel neguvernamental in raport cu asistarea grupurilor defavorizate, si am avut si sansa sa ma (re)formeze profesional niste specialisti (autentici). Una dintre amintirile foarte dragi mie din “perioada mea de ONG-ista” este aceea cand am avut privilegiul de a participa in calitate de cursant la un training organizat de catre Centrul ChildExploitation&OnlineProtection din Marea Britanie impreuna cu una dintre camaradele mele de facultate, breasla si viata.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc la cat de crude la minte si entuziaste eram pe atunci amandoua. Si cat de dornice sa cuprindem tot ceea ce ni se oferea in materie de informatie in domeniul in care tocmai ce ne decisesem sa lucram. Putini mai erau ca noi, si asta ne incalzea orgoliile de psiholoage proaspete. Subiectul dezbatut timp de 5 zile la curs si 5 nopti de noi pentru ca ajunsesem sa visam noaptea ceea ce invatam ziua, ceea ce nu pot spune ca era foarte placut, a fost nici mai mult, nici mai putin decat: Exploatarea sexuala a copilului.

Intr-o locatie securizata la maxim, avand ca si colegi de “banca” procurori, ofiteri de politie, judecatori, asistenti sociali si alti psihologi si profesori experti britanici care lucrau in Centrul CEOP, am invatat cum e treaba cu exploatarea sexuala la copii. Inca din prima zi cand ochii ne-au vazut un material despre niste pedofili englezi care erau in prezent internati intr-o clinica de reabilitare pentru agresori sexuali din Marea Britanie, ne-am zis ca o sa fie nevoie de multa cumpatare si vointa pentru a lua ceea ce este profesional si productiv din tot ce vom auzi/vedea.

Din punct de vedere uman, devine usor imposibil sa ramai impasibil, echidistant sau obiectiv cand vine vorba de pedofilie. Si pentru ca acceptarea pedofililor ca indivizi ai societatii in care traim atinge crunt limitele umane, acceptarea lor ca posibili clienti in terapie implica adesea eforturi supraomenesti. Nu oricine poate lucra cu infractori, si cu atat mai putin cu agresori sexuali.

Iti trebuie multa pregatire profesionala, o plamadire interioara specifica si multa supervizie (tot profesionala) ca sa te mentii pe o linie de plutire. Pe atunci, in 2007 adica, era prima data cand auzeam de existenta unor clinici specializate in tratarea si reabilitarea agresorilor sexuali in vederea reintegrarii acestora in comunitate. Si intrebari precum: Dar cum se trateaza pedofilia? E castrarea chimica sau mecanica o solutie viabila? Exista pedofili complet reabilitati? imi survolau mintea in speranta ca cele 5 zile de curs vor veni si cu raspunsuri pe masura.

Din punctul meu de vedere, cele mai reusite formari sunt cele pe care nu le uiti niciodata, care te marcheaza irecuperabil, iar formarea cu pricina a facut exact asta… si-a lasat amprenta asupra dezvoltarii mele ulterioare ca profesionist in lucrul terapeutic si clinic cu victimele exploatarii sexuale.

Ani mai tarziu, cam pe ieri asa, mi-am propus sa ma uit la un documentar BBC despre o clinica de stat din Statele Unite ale Americii al carei rol este acela de a detine peste 500 de agresori sexuali si pedofili. Construita si mentinuta anual prin fonduri de la bugetul de stat, Coalinga este descrisa ca o institutie hibrid intre penitenciar si clinica psihiatrica, construita dupa o metodologie creata special pentru tratamentul agresorilor sexuali.

Clinica gazduieste doar barbati, care inainte de a fi admisi aici au ispasit pedepse cu inchisoarea pentru infractiunile sexuale comise. De vreme ce documentarele pe teme psihosociale au devenit noul meu mod de a imi petrece parte din timpul alocat privitului in monitor, unele elemente imi sar la propriu in ochi. Ma intereseaza in mod special cum (se) prezinta jurnalistul care nareaza documentarul si ia interviurile, cat si care este natura comentariilor realizate in fundalul filmarilor, nemaivorbind de momentele cheie incluse in filmare.

Inca din primele 5 minute ale documentarului am sesizat reticenta si stangacia jurnalistului in a se introduce in poveste. Nu pot contesta ca prezenta sa intr-o clinica plina ochi de agresori sexuali barbati, nu se regaseste printre visele vreunui barbat, dar atunci cand esti jurnalist trebuie sa iti cam asumi si posturi din astea. Ori ti le asumi, ori nu faci documentare pe teme atat de dure sau sensibile.

O solutie de mijloc in care sa faci documentarul si sa se vada pe sticla cam cat de inconfortabil te simti, disconfort care iti ataca direct obiectivismul, ridicandu-ti defensele, nu este o optiune viabila. Si cam asa s-a intamplat cu Louis Theroux dpmdv. Si-a intins un pic cam prea mult limitele personale, si asta s-a vazut de la o posta. Sincer, pe mine m-a deranjat sa il vad atat de nelinistit si debusolat in anumite secvente ale documentarului.

Nu m-a impresionat transparenta sa, ci m-a deranjat lipsa de profesionalism care genera judecati de valoare in calupuri. In ceea ce priveste comentariile de pe fundalul documentarului, am regasit unul care apare ca laitmotiv pentru mine cand vine vorba de asistarea detinutilor si anume cantitatea de fonduri alocate special pentru asistarea acestui grup minoritar oferindu-le conditii cu mult peste medie, in timp ce o mare parte din populatia majoritara se zbate sa o scoata la capat in lumea reala, de afara.

Echitatea in situatia asta dispare pe masura ce isi face simtita discriminarea pozitiva. Mentinerea departe de comunitate a agresorilor sexuali implica platirea unui pret, insa acesta trebuie sa fie atat de mare? Sau sa implice asigurarea tuturor nevoilor acestora, inclusiv a celor mai inalte din piramida lui Maslow? Cum ramane cu restul grupurilor dezavantajate fara istoric infractional?

Pana la urma bugetul alocat pentru proiecte de asistenta sociala este unul singur care trebuie taiat in feliute subtiri in fiecare tara, asa ca de ce agresorii sexuali au parte de bucata cea mai mare? Indignarea care transpare din tirada mea de intrebari este, zic eu, pe masura subiectivismului cu care erau facute comentarii similare in planul secund al documentarului. Daca ar fi sa ma apuc sa vorbesc despre marturiile agresorilor sexuali intervievati in filmare, m-ar apuca dimineata despicandu-le firele in patru.

Ceea ce pot spune este ca majoritatea erau inspaimantatori prin calmul si limbajul profesionist cu ajutorul caruia se explicau. Cam asa se intampla cand iti petreci 10+ ani in tribunale, inchisori sau clinici psihiatrice: ajungi sa devii expert in evaluarea legala, psihologica si psihiatrica a infractiunilor comise.

Mi-a ramas in minte remarca unuia dintre rezidentii clinicii si anume aceea ca: Oamenii care se afla internati in aceasta clinica nu se afla aici datorita conditiei lor psihologice/psihiatrice, ci datorita infractiunilor si istoricului lor criminal. Un agresor sexual care punea sub semnul intrebarii problema discernamantului in pedofilie! Pffff…Geniala faza!

Pe langa toate cele enumerate mai sus, m-a impresionat, trebuie sa marturisesc, metodologia folosita in evaluarea periodica a progreselor inregistrate de rezidentii care acceptau sa parcurga programul de tratament si reabilitare pentru agresori sexuali. Poligraful era in centrul acesteia, alaturi de un test dubios de masurare a nivelului de excitatie sexuala la expunerea subiectului la materiale cu continut pornografic infantil.

Pentru mine este inca halucinant cum poti fi gazduit intr-o clinica pentru tratarea pedofiliei si sa nu doreasca muschiul tau democrat sa intre intr-un program activ de tratament si reabilitare psihologica. Adica cum? Statul te tine pe tine, domnul fost detinut, pentru totdeauna agresor sexual pe masa, casa si activitati de recreere, iar tu, ca bastanul nu doresti sa intri in programul de reabilitare din diverse motive.

Ca nu ti se pare corect, ca nu recunosti ca ai fi comis vreo infractiune sexuala, ca ti se pare ineficienta metoda, ca vrei sa faci altceva, ca nu iti place de moaca psiholoagei care tine grupurile de terapie grup, etc. Pe bune? Cum de s-a ajuns ca acesti rezidenti sa isi permita astfel de luxuri? Pe banii si nervii cui mai exact? Pot parea critica si foarte subiectiva, dar deja am zis ca atunci cand vine vorba de pedofili toleranta si acceptarea imi scad vertiginos.

Bai! Ai comis-o? Platesti! Tot restul vietii! Pentru ca aici nu vorbim de furat o paine, ci de agresarea sexuala a unor copii! In acel moment incetezi sa mai fii o persoana. Nu mai poti fi considerat nici macar un animal! Esti sub zero…nimic…degeaba. Si pentru ca esti nimic, trebuie sa incepi sa devii ceva, care rationeaza conform cu norma societatii. Care invata sa isi tina in frau comportamentul sexual deviant, sau este conditionat fizic sa o faca.

Cel mai josnic exemplar uman pe care documentarul mi l-a aratat in toata splendoarea sa a fost un gigel care refuza cu varf si indesat sa intre in vreun program sau sa admita ca si-ar fi agresat sexual proprii copii, cat si alti copii. Si cu o elocventa ingretosanta, acest gigel o tot tinea sus si tare ca el nu a facut asta, desi toate materialele probatorii dovedesc asta, si ca prezenta sa in aceasta clinica i se pare un abuz din partea autoritatilor.

Mare ti-e gradina Doamne si multi agresori sexuali ii sar gardul! Per ansamblu, materialul final e acceptabil ca si continut, reporterul e amator, iar protagonistii sunt… si atat. Cine are cu ce sa se uite. Cine nu, da-ti pe Animal Planet. Aveti sanse sa gasiti animale mai umane, decat agresorii sexuali gazduiti la Coalinga, Fresno, California. Word!

Aug26

Victimizarea sexuala la barbati – Mituri vs Fapte

Posted on by
Victimizarea sexuala la barbati – Mituri vs Fapte

Media romaneasca se confrunta cu un caz de stire fara precedent (raportat): un taximetrist in varsta de 34 de ani din Tulcea, insurat si cu 3 copii a fost victima a unui abuz sexual venit din partea unei cliente in varsta de 30 de ani, necasatorita si fara copii, dar cu un prieten plecat la munca in Spania. S-a vazut de la o posta lipsa de profesionalism in toate materialele care au abordat subiectul. Se simteau pe fundal chicotelile si prejudecatile oamenilor care ar trebui sa fie in stare sa relateze obiectiv o serie de fapte, fara sa bage exclamatii, tonuri tendentioase sau epitete marete ca si o garnitura nedorita.

Nu vreau sa comentez mai mult de atat reportajele diferitelor posturi TV, dar pana la urma viata in continuare snopeste in bataie filmul, si tot raul are si o parte constructiva: aceea de a sensibiliza societatea romaneasca la o problema prezenta si actuala – victimizarea sexuala a barbatilor. Am simtit nevoia sa sparg niste mituri despre acest tip de victimizare asa ca in my quest for information am dat peste un site care se numeste Male Survivor si isi propune sa “overcome sexual victimization in boys & men”.

Frunzarind site-ul cu pricina am aflat ca prin 1991 la a V-a Conferinta Internationala despre Incest si Probleme Conexe din Biel, Elvetia s-a vorbit fix despre miturile victimizarii sexuale la barbati, care sunt originate in gandirea stereotipa a diferitelor grupuri sociale. Nu stiu in ce masura e un numar corect sau nu, dar cert e ca din 1991 pana acum probabil mai pot fi puse la numaratoare cateva. Astfel sa-i dam bice si sa incepem sa le enumeram…

1. Baietii si barbatii nu pot fi victime.

Deci carevasazica, conform cu reprezentarea sociala a barbatului ca macho, acesta din urma, el masculul sau puiul de mascul nu poate fi victima sau vulnerabil sor that matter. El este luptator, conducator, provider, nu victima. Barbatul este in stare sa isi poarte singur de grija, pentru ca sub aspectul fortei fizice brute este considerabil mai puternic decat femeia. In realitate, in cazurile de abuz sexual asupra baietilor acestia sunt cu mult mai slabi si vulnerabili decat agresorii lor, si deci nu prea pot riposta.

De ce? Pai, pentru ca agresorul most of the times este bigger, stronger and has more knowledge (premeditation-wise) decat victima. Puterea evident se exercita dintr-o postura de autoritate, facandu-se apel la resurse cum sunt banii (sau alte forme de ademenire) sau amenintari. Whatever works, unfortunately!

2. Majoritatea cazurilor de abuz sexual asupra baietilor sunt realizate de barbati homosexuali

Pedofilii care si-au pus in minte sa ademeneasca si sa molesteze baieti nu isi exprima vreo orientare homosexuala, asa cum nici pedofilii care molesteaza fete si-ar exprima comportamente heterosexuale. In timp ce o multitudine de child molesters au o preferinta de gen si/sau varsta, dintre cei care se orienteaza spre baieti, majoritatea nu sunt homosexuali. Doar pedofili.

3. Daca un baiat are erectie sau orgasm ca rezultat al abuzului, asta inseamna ca a participat de buna voie sau ca a experimentat placere

Realitatea e dura uneori in fapte si anume ca reprezentantii sexului masculin pot raspunde fizic la stimulare (prin erectie) chiar si in situatii sexuale dureroase sau traumatizante. Terapeutii care lucreaza cu sex offenderii stiu prea bine ca o modalitate prin care agresorul poate mentine cu titlul de secret un abuz sexual asupra minorului este chiar etichetarea raspunsului fiziologic sexual al copilului ca un indicator al disponibilitatii sale de a participa la actul sexual.

Pe scurt “Ti-a placut, ai vrut-o!”. Supravietuitorii abuzurilor sexuale de cele mai multe ori experimenteaza sentimente de culpabilitate si rusine pentru ca au avut erectie in timpul abuzului. Stimularea fizica (vizuala si auditiva) este cel mai probabil sa se intample intr-o situatie sexuala. Acest lucru nu inseamna nici pe departe ca minorul si-a dorit experienta sau ca a inteles pe deplin implicatiile sale la acel timp.

4. Impactul traumatic al abuzului sexual asupra baietilor este mai diminuat decat cel asupra fetelor

In timp ce unele studii au concluzionat ca impactul pe care abuzul il are asupra baietilor/barbatilor este perceput ca mai putin daunator, din ce in ce mai multe studii arata ca efectele pe termen lung ale abuzului sexual sunt considerabile pentru ambele sexe.

Exista o foarte mare probabilitate ca baietii/barbatii sa fie mai afectati de refuzul sau indisponibilitatea societatii de a accepta victimizarea lor, si de credinta disfunctionala rezultanta ca acestia trebuie sa treaca peste abuz in tacere.

5. Baietii abuzati de barbati sunt sau vor deveni homosexuali

In timp ce exista teorii diferinte asupra formarii si dezvoltarii orientarii sexuale, expertii in sexualitate umana nu considera ca experientele sexuale premature joaca un rol semnificativ in adolescenta tarzie sau in conturarea orientarii sexuale la varsta adulta. Este very unlikely ca cineva sa faca pe altcineva sa fie heterosexual sau homosexual, dat fiind ca orientarea sexuala este o treaba complexa si prin urmare ar fi reductionist sa adopti un singur raspuns sau teorie in a explica de ce cineva se identifica ca homosexual, heterosexual sau bisexual.

Independent daca sunt agresati sexual de barbati sau femei, experientele sexuale premature la baieti sau fete au efecte devastatoare sub mai multe planuri, incluzand confuzia de identitate si orientare sexuala. Multi baieti care au fost abuzati de catre barbati cred in mod eronat ca ceva din ei este atragator dpdv sexual pentru barbati, si ca prin acest lucru ar fi homosexuali sau efeminati. Inca o data, total neadevarat!

Pedofili care resimt atractie sexuala in raport cu baietii admit ca lipsa parului de pe corp si trasaturile sexuale adulte actioneaza ca triggeri ai excitatiei sexuale. Incapacitatea unui pedofil de a dezvolta si mentine o relatie sexuala functionala pe termen lung este o problema – nu trasaturile fizice are unui baiat imatur sexual.

6. Sindromul vampirului conform caruia “baietii care sunt abuzati sexual, vor adopta acelasi comportament transformandu-se la varsta adulta in abuzatori”

Acest mit este foarte periculos dat fiind ca poate facilita stigmatizarea copilului abuzat, etichetandu-l ca abuzator. Baietii ar putea fi tratati eronat si nedrept in potentiali agresori, decat sa fie luati ca victime sau supravietuitori ai abuzului care au nevoie de asistenta specializata. E drept ca cei mai mult agresori au istoric de abuz sexual, dar e fals ca cele mai multe victime devin agresori.

Un grup de cercetatori americani a gasit o diferenta primara intre agresorii care au fost abuzati sexual si adultii abuzati sexual in copilarie care nu sunt agresori: barbatii care nu erau agresori povestisera despre abuzul experimentat, si fusesera crezuti si sprijiniti de catre persoanele semnificative din viata lor. Din nou revin si spun ca majoritatea victimelor nu se duc in lume si devin agresori adolescenti sau agresori la varsta adulta; iar cei care nu agreseaza in adolescenta nu incep sa agreseze la varsta adulta, daca obtin asistenta si suport in copilarie.

7. Daca agresorul este femeie, baiatul sau adolescentul ar trebui sa se considere norocos pentru ca a fost initiat in activitati heterosexuale

In realitate, sexul coercitiv sau prematur, fie ca agresorul este mama, matusa, o sora mai mare, bona sau o alta femeie in pozitie de autoritate asupra baiatului, se soldeaza cu sentimente de confuzie, furie, depresie care pot degenera in comportamente (auto)distructive. Sa fii folosit ca obiect sexual de catre o persoana mai puternica, este intotdeauna un act abuziv si cu foarte multe consecinte negative pe termen lung.

Asadar si prin urmare, suntem destul de maricei ca sa mai credem in mituri generate de prejudecatile societatii actuale, cat si cu suficienta capacitate de rationare care sa ne impiedice sa o luam pe drumul ilogicii in ceea ce priveste analizarea abuzului sexual asupra minorului, fie el baiat sau fata.

Mainly credinta in mituri de acest gen este periculoasa si foarte daunatoare, intrucat atata vreme cat societatea se va increde in acestea si le va transmite mai departe  catre copii inca de la o varsta foarte frageda, barbatii abuzati sexual nu vor mai putea beneficia de identificarea corecta a problemei lor si asistenta specializata. Mai mult decat atat, o posibila consecinta a generalizarii acestor credinte disfunctionale, ar fi aceea ca ii poate determina pe barbatii supravietuitori ai abuzurilor sexuale sa perpetueze aceasta suferinta abuzandu-i pe altii.

Atata vreme cat baietii si barbatii care au fost abuzati sexual cred ei insisi in aceste mituri, se vor simti invariabil rusinati si furiosi. Daca supravietuitorii abuzului sexual dau titlul de adevar acestor mituri vor genera un alt mit cu care vor trebui mai apoi sa se lupte: ca a fost vina lor. Nu se poate pune problema vinei sau a acordului liber consimtit al minorului cand vine vorba de un abuz sexual, desi agresorii mizeaza pe aceste mituri in apararea lor.

Ca parte din procesul de recuperare fizica si psihica dupa o experienta traumatica cum este cea a abuzului sexual, detasarea de aceste mituri si inlaturarea lor completa din sfera gandirii supravietuitorului este esentiala.

Si acum, ca am beneficiat de pastila mea intelectuala, cu studii si descoperiri in domeniul victimizarii sexuale masculine I will make the time and space to speak a bit of my mind, legat de cazul barbatului care a fost agresat sexual de clienta sa in prag de noapte. Am vazut/auzit atatea reactii incat am putut sa ma lamuresc destul de repede ca lumea se teme de astfel de cazuri iesite din norma societatii.

Pai cum adica l-a violat? Ce barbat mai e ala care se lasa violat de o femeie?

Eu sa fi fost in locul lui ii dadeam una dupa ceafa si ii smulgeam cutitul din mana!

La ce buna era gagica sa zica mersi ca s-a uitat la el!

Dar ce cauta la ora aia la ea in casa? Eu unul nu m-as fi dus!

Really? Pana aici merge capacitatea de rationare a majoritatii? Statistic vorbind, cam da! Am tinut musai sa vad cum a fost prezentata aceasta stire de vreo 3 – 4 posturi TV, si dintre toate doar 1 s-a apropiat cat de cat de obiectivismul specific stirilor. Jocurile de putere nu tin doar de forta fizica. Nu numai barbatii stiu sa ameninte sau sa violeze for that matter. Nu doar femeile se pot simti incoltite. Nu numai femeilor li se poate face frica in timpul unei interactiuni cu o persoana de sex opus, atat de frica incat nici macar sa nu mai adopte una dintre strategiile de fight or flight, ci pur si simplu sa inghete in fata amenintarii. Si nu conteaza cat de scurta a fost fusta tipei sau cat de tarzie era ora la care ea l-a chemat pe el sa ii aduca o sticla de vin. Asta nu justifica in nici un fel un comportament abuziv sexual din partea celuilalt.

Nu stiu daca ati vazut filmele The Accused sau The Sleepers, dar mintea mi-a fugit instant catre ele ca referinte cinematografice care descriu fidel doua problematici conexe ale violului: responsabilitatea victimei de sex feminin intr-un gang bang si efectele pe termen lung ale unui viol infatuit de niste barbati asupra unor baieti. Daca nu le-ati vazut si va intereseaza subiectul, go ahead and watch them si pe urma mai vorbim.

Eram adolescenta cand am vazut The Accused, si cu mintea de atunci am stat un pic in cumpana judecatii si mi-am zis: “Bine ma, dar ea era beata moarta, dansa lasciv prin bar si atata barbatii. Oare nu s-a asteptat nici o secunda la ceea ce a primit in final?”. Un lucru este mai mult decat cert pentru mine, cea de acum: Nimic, dar absolut nimic nu justifica abuzul. Nici macar teoria victimei provocatoare. Cred in locus of control-ul intern, asa ca nu conteaza cat de scurta era fusta, ci cat de lunga a fost mintea.

Cat despre The Sleepers, acolo apare sub analiza mitul ala cu baietii abuzati care devin abuzatori. Dintre cei 4 prieteni care au patit-o grav in film doar 2 au devenit criminal & drug addicts, in vreme ce unul s-a facut jurnalist, iar altul procuror. Ceea ce a facut diferenta a fost tocmai ajutorul sustinut acordat la timpul potrivit.

Concluziile mele cu privire la cazul taximetristului violat ar fi:

– dat fiind varsta inaintata a omului, precum si suportul primit din partea familiei cred ca recuperarea sa se va desfasura smooth and silky;

– nu cred ca va scapa de misto-urile colegilor taximetristi care il vor tine in “Ce-ai facut ma? Te-a facut pe tine o femeie?”, fapt care poate sa genereze si o posibila falsa recunoastere a consimtamantului acordat violatoarei de catre victima, menit sa il faca pe om sa scape de batjocura colectiva;

– declaratia sa cu “Am un mesaj pentru agresoare: S-ar fi putut rezolva cu frumosul, nu trebuia sa ma bati” nu e altceva decat incercarea omului nostru de a-si recapata controlul asupra propriei vieti. Daca crede ca are control, atunci nu se mai simte atat de vulnerabil;

– exista mari sanse ca agresoarea sa fie gasita “mentally deranged” si aici s-a rupt filmul, adica ea se duce la nebuni, iar supravietuitorul abuzului castiga premiul de a fi fost violat nu de o tipa buna, ci de o nebuna.

Si ca sa inchei intr-o nota cinica, vorba telenovelei sau a cantecului holografic: Si barbatii plang… cateodata. Si barbatii pot fi violati… tot cateodata. Asta nu ii face nici prosti, nici pampalai, nici tantalai. Ci doar umani. Mitul barbatului atotputernic se spulbera pe zi ce trece, lasand loc unui alt mit sa creasca si sa infloreasca: Mitul femeii autosuficiente. Don’t you just love modern society and its social dynamics? 😉