Tag Archives: copii

Laboratorul mintii

Laboratorul mintii

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am luat-o de lunea cu provocarile personale, sociale si profesionale. Ca asa mi-i naravul, iar la venerabila-mi varsta de un sfert de veac plus 4 ierni napraznice, slabe sanse sa mi-l mai schimb. Poate parul, desi nici la roscatimea sa nu prea doresc sa renunt prea curand. Dorinta arhetipala de a fi mai buna, mai pregatita, mai complexa, mai completa, mai, mai, mai e sadita in mine cam de cand ma stiu. Si imi place sa fiu asa.

Imi da un sentiment de utilitate si pune paie pe focul motivatiei care mai palpaie calai din cand in cand la gura sobei cailor de urmat in viata. Uneori aceasta preocupare, nu de a nu ma lasa mai prejos, dar de a ma duce-n spatiu gnoseologic pana la planetele inca nedescoperite inca ca sa stau la o cafea cu Dumnezeu, Darwin si Freud, a capatat proportii… astronomice, si pe alocuri chiar compulsive. Noroc cu the stream of consciousness, care mai apare si el ca o boare, sa spuna stop pornirilor care trebuie oprite, for further deliberation. De aia pana in prezent, m-a ferit, el izvorul constientizarii, de a incepe 5 facultati, 10 mastere si 3 doctorate.

Pot sa afirm lejer si de ce nu, cvasiarogant, ca-s desteapta si fara. Si ca inteligenta si succesul in viata & profesie nu tin de cat de lunga ti-e lista de formari academice sau profesionale, ci de dibacia cu care stii a manui ceea ce ai in cap in raport cu lumea inconjuratoare. Acum ca lumea-i rea si mincinoasa sau ca ai avut momente de blocaj iremediabil in care totul a inghetat, inclusiv sangele in instalatie, tot ceea ce pot spune e: shit happens asa ca data viitoare ai grija sa ai o instalatie din cupru care e ultrarezistenta la intemperiile vietii.

Cat despre rautatea si mincinosenia altora, te invit sa te uiti la tine in oglinda, inainte de le vedea in altii. Daca te uiti si nu vezi nici urma de asa ceva la tine, iti trebuie un oftalmolog, o trezire la realitate sau o oglinda mai buna. Revenind la minte si al sau laborator in care se petrec fel de fel de dracovenii interesante, saptamana asta mi-o voi dedica jocurilor cu mintea. Cu mintea cui ma voi juca? Cu a mea, fireste! O saptamana ludica, cu ceva insight-uri care deja se intrezaresc la orizont si cu intentia de a invata sa ma joc de-a multe lucruri folosind metoda MindLab.

By the way, va suna cunoscut jocul Dixit? Pentru cei care au aprobat dand din cap in fata monitoarelor, give me five! High five! Aflati ca este unul dintre jocurile mele preferate, caci te pune la niste munci proiective maiestre. Deci, cine il are pe acasa sau prin vecini si are nevoie de parteneri de joc, count me in… Astazi am aflat ca a aparut intre timp si varianta pentru copii, ceea ce e excelent din punctul meu de vedere. Caci copiii bat adultii la asocieri libere si proiectii din alea de sta matza-n coada.

Imaginati-va o formare profesionala care presupune sa te joci toata ziua de-a diverse chestii, cu un scop, obiective si metoda bine stabilite in prealabil. Game theory reloaded, one might accurately think! Caci MindLab-ul cam asta presupune: dezvoltarea unor abilitati cognitive, sociale, emotionale prin intermediul jocului, dar cu aplicabilitate in viata noastra cea de toate zilele.

Se adreseaza exclusiv copiilor cu varste cuprinse intre 4 si 14 ani si s-a dezvoltat in lume incepand de prin ’94 in Israel, iar in Romania din 2007. Un delay evolutiv minor de doar 13 ani. Nu-i panica! Si chiar nu-i in cazul acesta, pentru ca oamenii care s-au inhamat la MindLab in Romania au facut o treaba chiar foarte buna in cei 7 ani de fiintare. De la lobby pentru introducerea MindLab ca activitate extra-curriculara in institutii de invatamant prescolar si primar, pana la parteneriate durabile cu institutiile private de invatamant prescolar si scolar sau reunirea cursantilor la olimpiadele anuale MindLab.

Pentru cei care inca nu pot pune degetul exact pe ceea ce inseamna metoda MindLab, cat si ce beneficii comporta aceasta la nivelul dezvoltarii armonioase a copiilor, imaginati-va un cadru teoretic, metodologic si practic care le permite copiilor vostri (actuali si/sau viitori) sa se joace prin interactiune directa unii cu ceilalti, fara tablete, telefoane, desene animate dubioase sau alte apanaje ale copilariilor moderne.

Si din aceasta joaca aparent inocenta de copii sa invete cum sta treaba cu regulile, structurile, bucuria jocului, disciplina, efortul sustinut, motivatia de a participa, demnitatea in fata pierderii si modestia in fata castigului. Eh, parca suna intr-un fel, nu? Cam asta o sa fac io saptamana asta, oameni buni! Vai si ce-o sa-mi mai placa!

Fiti pe faza, caci voi reveni cu istorisiri tematice… Sa aveti o saptamana cel putin la fel de jucausa ca a mea! 🙂

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Nu ma dau inapoi de la a declara sus si tare catre cine e dispus sa ma auda ca dintre toti copiii cu care am lucrat, am o predilectie, ca nu ii prea pot spune preferinta, pentru copiii furiosi.

Psihanalitic vorbind, copila furioasa ce-am fost ieri se ascunde in adultul responsabil si in cautarea calmului de azi.

Prin urmare, furioasa la furiosi trage. Va zic drept ca io fac casa buna cu furia mea, pentru ca imi serveste la multe lucruri in viata asta.

De la a ma monta energetic launtric in diferite directii zamislite de mintea-mi cea de pe urma, pana la a imi permite sa descarc emotii reziduale pe care io nu am putut/vrut sa le dau la o parte pana in prezent.

Astfel incat, atunci cand lucrez terapeutic cu vreun pui de om pe furie, nu uit niciodata sa-mi pun manusile in prealabil. Caci demersul nu este tocmai unul simplu si e nevoie de un mediu mental antiseptic.

Mai mult decat atat, nu imi propun niciodata sa-l lepad de furie pe micul meu client, precum preotul l-a lepadat de Satana la botez. Caci psihoterapia, dragii mei, infaptuita fie cu adulti fie cu copii, este un act voluntar si consimtit, nicidecum din oficiu, ca asa e bine si frumos.

Umbla vorba prin literatura de specialitate ca orice comportament pe care il desfasuram in mod sistematic (des), cat si sistemic (in interiorul unui sistem) serveste unui scop constient sau inconstient. De cele mai multe ori are in vedere satisfacerea unei nevoi mai mult sau mai putin bazale si merge mana-n mana cu legaturile semnificative de atasament (copil-parinti).

M-ati putea chestiona, si pe buna dreptate, la ce ar putea servi furia in general si cu atat mai mult, cu ce l-ar putea ajuta furia pe un copil care de abia a luat contact cu viata?

Si v-as raspunde ca beneficiile furiei la copii, mai ales cei prescolari, sunt nenumarate. Primul la care ma duce gandul este (re)dobandirea controlului in raport cu lumea inconjuratoare.

Care este primul lucru care va vine in minte cand va ganditi la copii?

Inocenta?

Neajutorare?

Un bot de om care trebuie protejat?

Eh, pentru ca desi suntem esentialmente diferiti suntem de fapt foarte asemanatori in proiectie & protectie, caci in calitate de parinti simtim nevoia, absolut fireasca de altfel, de a ne proteja copiii. Numai ca de cele mai multe ori sfarsim prin a incerca sa-i protejam inclusiv de ei insisi, ajungand peste 10 ani fata in fata cu un adolescent reactiv si dependent de parinti pentru savarsirea reglarilor sale emotionale.

Din parinti supraprotectori, ies copii care isi doresc sa fie lasati sa faca lucruri de unii singuri.

Neputinta si sufocarea parentale nasc in copii revolta si furie. Absenta emotionala sau fizica a unuia dintre parinti sau a ambilor, de asemenea. Abuzul fizic, emotional sau sexual inca si mai si.

Deci, furia apare ca solutia salvatoare a unui copil a carui unica dorinta devine, nu sa primesca in dar de la Mos Craciun o masinuta sau un animalut de plus, ci nitica libertate, control si furie pentru a face fata experientelor de viata trecute.

Inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, io sunt mic (si prost) tu fa-ma mare (si destept), io sunt slab (si neputincios), tu fa-ma tare (si puternic).

Io sunt mic, tu fa-ma mare, mare neagra de uitare…

M-am inhamat la scrierea asta cu inima lipsita de manie, caci sufletul mi-a zburat catre copiii nascuti si nenascuti din (viitori) parinti furiosi, tineri maniosi.

Care mi-a fost ratiunea creatoare? Simplu: mi se pare firesc ca in contextul in care iesi din adolescenta, era a revoltei si furiei impotriva a tot si toate, si te indrepti cu pasi moderati spre adult-life cu ale sale pietre de incercare, sa-ti asumi ca va trebui ca pe drum sa mai lasi oleaca de revolta pe la (H)usi, pe la feresti (cu f mic sau V mare) actionand ca un activist familist.

Nu antichrist, teoctist, comunist, trist.

Viata unui tanar manios presimt ca este pe cale sa se schimbe semnificativ, caci inima sa a fost recent populata cu un suflet mic de fata… a tatii.

Sa-ti traiasca frumos si linistit pana la varsta in care poate alege pe cont propriu sa se nelinisteasca.

Sa-ti creasca cu muzica buna pe care o face tac’-su impreuna cu Luna Amara si versurile revoltate de poezie post-moderna ridicatoare de semne de mirare si par pe sira spinarii.

Sa ajunga sa-ti guverneze actiunile si sa-ti fie soare si luna, caci acum e singura care conteaza pentru parintii sai.

Si sa ai puterea si totodata intelepciunea sa nu-i arunci in spate revolta si furia care nu-s ale ei, caci, crede-ma, le va dezvolta singura si fara ajutor pe ale ei, care-i vor fi mult mai autentice si mai de folos…

Once you get married…

Once you get married…

superman

… your whole life will be officially over! You can say “Good-bye!” to all your midnight downtown escapades with your friends. From now on it will be just lovey-dovey stay at home cooking breakfast, brunch, lunch, supper, dinner, snacks, meals for the godparents, grandparents and parents. Any time out you will have will be used wisely for food shopping.

Endless hours lost in commercial centers looking for the milk SHE likes, the bread HE likes, cleaning products and maybe, just maybe some clothes once in a while. Yes, your clothes shopping rituals with your girls/guys will shrivel and die in a great deal of pain. Only to be substituted by grabbing plain T-shirts and tights on your way to the cashier and throwing them on the pile of food and detergents. You really needn’t worry, cuz things will go for the best.

More time spent with your parents and his/her parents. Romantic nights doing dishes, laundry and cleaning every single inch of your “love nest”. Intimate discussions about rent, bills and monthly bank fees. Going to work as a respectable married person, flaunting your wedding band to all your friends and then taking it off when driving, eating, washing hands, writing, breathing, cuz it disturbs you a little bit.

You will eventually forget it on a sink counter, it will slip down the drain and end up in the sewage together with your whole life. You will feel suffocated by so many changes, choked by the person you have become, appalled at the single thought of even bearing/having an offspring with the person that lured you into such a deceiving trap and then it will happen. Two lines. Big belly. Hormones through the roof. Arguing day in and day out. Getting fat due to pregnancy or simply due to beerancy.

Waking up at night in cold sweat thinking about what are you gonna offer to your child. Feeling alone and helpless. Feeling irritated and surrounded by idiots. And one day in the future you will stop for a second, sit down and think out loud: Whatafuck am I doing with my life? Where did I disappear in all this shit?

Well, my darling, irrespective of your gender, you disappeared in moment you gave in to social pressures, personal fears and daily routines letting them shape the way you view yourself, long-term commitment and nonetheless, marriage. So, before you start rambling about the “shitty institution of marriage”, ponder how much of what will go out from your mouth is yours truly and how much comes from other sources that you have managed to “swallow” and not digest them properly… 😉

O stangace in cautarea dreptatii

O stangace in cautarea dreptatii

QuoteYourDharma

Nu stiu cum fac, dar ma procopsesc ciclic cu o sete de dreptate de nici nu prea mai stiu pe unde sa scot camasa. Si cum unde-i dreptate e si nedreptate, se porneste circul unde maestra de ceremonii sunt chiar io. Stangacea in cautarea dreptatii. La vanatoare de nedreptati cu sulita sa magica.

Am stat la o cafea cu mine zilele trecute si imi apareau mental scene in care io aveam indreptarul. E drept asa? Da’ ma intreb cine m-a pus tocmai pe mine vigilenta-sefa? Experienta imi tot da exemple concrete in care dreptatea nu prea are a face cu realitatea. Sunt de-a dreptul divergente. La sfarsitul zilei tot ceea ce conteaza e sa fii impacat ca ai facut ceea ce trebuia , cand trebuia, cu cine trebuia, unde trebuia si cat trebuia. Din punctul asta ma consider de moda veche, caci modelul asta nu se mai fabrica de prin ’85.

Ceea ce mi se pare ciudat e ca daca stai sa te uiti la un copil care a primit cat de cat ceva repere de-acasa (nu neaparat cuantificate in ani) vei observa ca in relatie cu adultii din viata lui in situatiile de “prins cu matza-n sac” vor aparea invariabil expresii de genul: Nu-i corect! sau Nu-i drept!

Echitate inainte de toate. Caci pentru copii intr-un grup (fie ea si fratrie) conteaza sa fie tratati in mod egal, la fel. Diferitul e greu de dus si acceptat. Prin urmare… nedrept. Din perspectiva oamei care are si un frate mai mare la activ imi amintesc de discutiile despre cum: El e mai mare si baiat, deci poate sa…

Pe vremurile acelea demult apuse ma iritam (fireste!), dar ulterior le-am dat dreptate alor mei. Daca si-ar fi tratat copiii de varste diferite, sexe diferite si preocupari diferite la fel, atunci ar fi contribuit la crearea unor ditamai confuziile legate de ce ti se cuvine si cam in ce conditii.

Revenind la zilele noastre cele de toate zilele, tema dreptatii imi apare cu precadere in contexte formale, in care incidenta subiectivismului ar trebui sa fie scazuta. Si totusi realitatea bate dreptatea pana o lasa lata pe coridoarele obscure ale fiintei noastre. In concluzie, cu stangacia din dotare promit sa ma indrept! 😉

N-am televizor…

N-am televizor…

De fapt v-am indus in eroare… de exprimare. Am. Ceea ce nu am, e abonament radio-teve. E cu premeditare. Imi sfidez televizorul sperand ca se va simti si intr-o buna zi o sa gasesc o hartie de adio pe locul pe care mi-l ocupa in camera de zi, dupa-amiaza si seara. Acesta nu este un apel umanitar. Nu imi doresc un televizor, cat nici un abonament radio-teve.

Am ajuns (cam tarziu zic io) la concluzia ca televizorul nu face bine. Nu IMI face bine. E toxic! Mai ceva ca exploatarea miniera din Rosie, sau fracturarea hidraulica a gazelor de sist. Mizeria si micimea umane se vad prea-prea sub lupa ecranului bombat-plat. Relatarile de la fata locului deja imi provoaca o reactie organica. Nu prea doresc sa le aud.

Pentru ca de fiecare data sper in obiectivismul jurnalismului informativ, si de fiecare data sfarsesc luandu-ma cu mainile de cap. Si cu toate ca nu ma uit la stiri, stiu! Stiu despre starea natiunii. Din ciclul de evenimente care parca nu mi le-as fi dorit pe tapetul media romanesc e cea a copilului care a murit langa Parcul Tei.

Trist este ca mi s-a reconfirmat faptul ca am devenit atat de fixati pe gasirea de vinovati pentru ceea ce se intampla in general cu natia asta, incat am decis ca de vina sunt cainii. Asa ca hai sa-i omoram! Pe toti! Deodata! Si nu cu una cu doo, ci cu referendum inainte ca sa nu ni se aplece. Nu-s pro…Nu-s contra…Si nu, NU ma abtin!

Ma uimeste pana peste poate faptul ca logica de doi lei este cea pe care am ales sa o urmam in evaluarea situatiei decesului acestui copil. Si suntem atat de convinsi de dreptatea deciziei de a raspunde unei morti tot cu moarte, incat nici nu clipim cand dam interviuri… la teve. Io imi permit sa nu judec cainii. Nu de alta, dar cainii nu prea au discernamant si nici raspundere penala. Oamenii in schimb…

Ma intreb retoric: Daca acel copil ar fi murit cazand dintr-un copac, am fi deschis o actiune catre ADP sau Ministerul Mediului dupa smulgerea din radacini a “ucigasului de copii”? Parem a fi mai porniti impotriva unor animale care au ajuns pe strazile oraselor noastre (guess what!) tot din neglijenta umana, decat am fi impotriva unor oameni care raman fara de copii din pura si simpla, dar extrem de dureroasa… neglijenta parentala.

Oare DGASPC ce parere are despre toata mascarada asta mediatica? Io fi sunat careva pe parinti sa-i intrebe de sanatate, sau nu e bine sa-i deranjam ca acum ei sunt indurerati… Da sunt foarte cinica! Prostia doare frate! Si ce-i mai grav e ca efectele nu-s asupra prostilor in acest caz, ci asupra unui copil nevinovat.

Care habar n-avea ca nu-i chiar ok sa iesi din parc, sa te duci pusca spre un teren viran si sa tragi un caine fara stapan de coada. Ca probabil nu prea avut cine sa i-o spuna si pe asta. Caruia nu-i trecea nici macar prin gand ca oamenii care trebuie prin dat si prin lege sa il protejeze, il vor lasa in grija unei bunici care n-a putut…n-a vrut…n-a binevoit sa se plimbe impreuna cu nepotu-su prin parc din motive diverse pe care nu cred ca are sens sa le detaliez.

Exista centre de zi unde iti poti duce copiii daca n-ai cu cine sa ii lasi!

Exista spatii de joaca imprejmuite unde copiii se pot juca fara grija unui pericol fizic!

Exista prezervativ daca vrei sa te protejezi de eventuali copii nedoriti!

Exista avort daca nu ti-a iesit protectia cu prezervativul!

Exista asistenti maternali si familii adoptive daca constati ca nu le ai cu parentajul sau ingrijirea minimala a unui copil!

Dar oare mai exista decenta, bun-simt si responsabilitate parentala in cazul asta?

StopChild