Tag Archives: viata

300

300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?

 

Echilibrare

Echilibrare

De cand ma stiu mi-a dat tarcoale un gand care pare lipsit de logica la prima vedere, dar probabil face parte din arsenalul meu de aparari arhaice. It goes like this: iti poti redobandi echilibrul doar daca te opresti din ceea ce faci.

Printre multele puncte de incercare pe care viata mi le-a scos in cale au fost si cateva care mi-au zdruncinat din temelii aceasta credinta, reducand-o la rangul de preconceptie nascuta din frica. Atunci cand te misti intr-o directie sau alta te poate cuprinde frica.

Ca mergi in directia gresita.

Ca o sa-ti rupi gatul.

Ca o sa te intalnesti cu zmei si gheonoaie pe drum.

Ca nu o sa ajungi la destinatie.

Ca nu o sa-ti mai placa destinatia o data ce ajungi la ea.

Ca… cate si mai cate (cacofonia a fost voita ;)).

Asa ca nu mai bine stai tu si cujeti un pic? Sau doar stai, vorba bancului.

In multiplele mele incercari de a stapani mersul pe doua (roti), mi-am dat seama in modul cel mai experiential posibil ca daca stai, cazi. Si ca singura cale de a te (re)echilibra este sa continui sa pedalezi. Mai stangaci, mai cu frica, mai cu ochii scosi din orbite, mai cum o fi doar sa continui. Inca nu stiu sa merg pe bicicleta, dar e bine ca teoretic stapanesc principiile! 😀

Si vorbind de (alte) doua roti, ca pasager de motor de profesie mi-a dat de furca aceeasi zvacnire contra-productiva: daca te confrunti cu vreo situatie de dezechilibru, te opresti si te re-echilibrezi. Fundamental gresit! De multe ori daca te opresti pe motor, cazi. Sansele sa te reechilibrezi accelerand sunt exponential mai mari decat cele de reechilibrare prin incetinire/oprire.

Acum in viata de zi cu zi am portiuni de mers si portiuni de stat.

Supra-stimulari si deprivari.

Momente de high si momente de low.

Satisfactii si frustrari.

Toate se inlantuie si curg in secunde, minute si ore de viata.

Un flow existential controlat de carmaciul meu intern. Cateodata io. Mai rar supraio. Cateodata sine. Cine-l stimeaza pe Sigmund poate intui lesne la ce ma refer. Sunt un fel de jongleur care arunca prin aer principiile realitatii, datoriei si placerii. Cate unul in fiecare mana si unul in aer. Dar in jonglat, ca si in viata (dupa cum am stabilit anterior), daca te opresti, nu-i musai sa te si echilibrezi.

Numai sa nu ma intelegi gresit: nu militez spre transformarea personala intr-un perpetuum mobile. Aspir spre combinarea experientei cu o intelepciune prematura care sa ma ajute sa incetinesc, cand imi vine sa ma opresc si sa ma opresc cand imi vine s-o iau la goana.

Multul cauzeaza tumultul, adica prea multul. Heirupurile se soldeaza cu rupturi. Delocul se soldeaza cu cautarea propriului loc. Amplasarea multurilor si putinurilor intr-un flow in care dupa o zi de meeting-uri te duci sa te uiti la stele, capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea de astazi. Asa cum si dupa o zi obisnuita in care iti faci treaba si pleci chill, poti sa  te apuci sa muti muntii pe acasa.

Tin minte ca la primul meu job, Collection Officer la Zapp, la examenul de medicina muncii am citit pe o hartie ca ‘analizatorul vizual si cel auditiv vor fi solicitate intens pe durata desfasurarii activitatii’. Asa ca trebuia sa compensez cumva, m-am gandit. Numai ca draga compensare a venit sub forma unui bumerang care te loveste in dinti. Nu mai suportam ideea de a vorbi la telefon, cat nici soneria de telefon.

Acum daca stau sa ma gandesc la ce analizatori imi pun pe jar in prezent, as zice ca nu discriminez si ii bag in seama pe toti.

Cutanat pentru ca ma pun in pielea oamenilor de cate ori am ocazia, ca sa le pot fi alaturi.

Gustativ pentru ca imi trebuie ceva pana sa ma obisnuiesc cu gustul pe care ti-l lasa schimbarile de situatie.

Vizual pentru ca incerc asiduu sa vad imaginea de ansamblu si procesul.

Auditiv pentru ca imi iau timp sa ascult tacerile, tipetele mute si crizele existentiale.

Vestibular pentru ca believe it or not, caut echilibru prin tot noianul de twitch-uri care vin in cavalcada spre mine.

Kinestezic pentru ca sunt multe lucruri care ma misca.

Si olfactiv pentru ca uneori imi miroase a bine, iar alteori imi pute tot.

DISCLAIMER: Sinceritatea dezarmanta este unul dintre trademark-urile mele, asa ca daca te-am iritat vizual cu expunerea asta, citeste-ma cu ochelari roz data viitoare.

Traitul preventiv

Traitul preventiv

History-ul de Facebook mi-a aratat poza asta insotita de un comentariu legat de traitul preventiv. Evident ca inteleg mesajul transmis, insa nu mi-am putut opri mintea sa o ia in directia in care pune sub lupa semnificatiile faptul ca trecutul previne viitorul.

Traitul e o experienta de invatare in sine. Acum ritmul in care invatam difera de multi factori, printre care cei mai importanti sunt profesorii. Cei care ne invata care-i treaba cu viata asta in general, sau in particular. Ce conteaza si ce nu conteaza. La ce trebuie sa fii atent si ce trebuie sa ignori. Cand trebuie si cand vreau. Cand gandesc si cand simt. Cum ar trebui sa arate viata mea?

Intr-o fractiune de secunda, cat mi-am aruncat o privire pe geamul plin de ploaie, mi-a revenit in minte un vechi proverb khmer care ma infurie teribil. Tradus, suna cam asa: Barbatii sunt aur, iar femeile sunt o panza alba. Morala? Daca arunci aurul in noroi il poti sterge cu usurinta dupa si straluceste in continuare. Pe de alta parte daca arunci o panza alba in noroi se va murdari si va ramane patata pe vecie. Misto nu? Nu-i asa ca asta e tocmai ce vor sa auda femeile?

Anyways, nu stiu exact daca asta are vreo legatura cu my initial trail of thoughts, dar o sa aflam pe parcurs. Oare traitul preventiv e precum condusul preventiv? Te apara de accidente si implicit de moarte? Traim ca sa ne ferim de moarte? Asta e scopul vietii noastre? Sa ne-o pastram? Inteleg logica in vremuri de amenintare si razboi. Nu o inteleg integrata in filosofia de viata: lumea-i rea, pericole-s la tot pasul asa ca fa ochii cat cepele si pazeste-ti spatele tot timpul. Cata anxietate e in treaba asta! Sa ne pregatim inarmandu-ne pana-n dinti cu toate defensele din dotare ca sa facem fata unui pericol iminent care nu stim exact cum arata, cand va veni si ce implica.

Tot ceea ce trebuie sa stii este ca in tot ceea ce faci trebuie sa ai grija.
Ai grija sa nu deranjezi!
Ai grija sa nu te murdaresti!
Ai grija sa nu te imbolnavesti!
Ai grija sa nu strici!
Ai grija ce vorbesti!
Ai grija ce faci!

In context familial mama transmite grija, iar tata contrabalanseza transmitand asumarea riscurilor. Impreuna, doar impreuna, cele doua capata un sens functional pe termen lung. E ok sa ‘ai grija’ in general pentru ceea ce te inconjoara. Sa nu arunci gunoi pe jos, sa ai grija de sufletul tau, sa ai grija de sanatatea ta. E ok sa iti pese de cei din jur si de lumea in care traiesti.

E de asemenea ok sa iti asumi riscuri. E chiar indicat, ca sa stii exact cum se simte viata. Viata se simte molcom si caldut cand ai grija. Viata se simte intens si adrenalinic cand iti asumi riscuri. Cand problematizezi toate daturile care-ti sunt oferite pe tavi conceptuale de cei din jur. Cand faci lucruri noi. Cand te arunci in noroi doar pentru ca vrei sa vezi cum e. Cand sari cu parasuta. Cand mergi in bezna. Cand te arunci in apa stiind prea bine ca nu stii sa innoti. Cand de asezi la masa fata in fata cu frica ta si decizi sa do it anyway.

Uneori am senzatia ca-s o adolescenta incurabila pentru ca am reactii organice in raport cu autoritatea si pun la indoiala toate normele. Cineva imi spunea la un moment dat ca mie imi place sa ma cert, ca discut in contradictoriu doar de dragul procesului in sine, nu neaparat al finalitatii. Tot ce se poate.

E totusi nerealist sa traiesti intr-o adolescenta perpetua in care iti tot asumi riscuri in dorinta de a iti gasi drumul in viata. Numai ca drumul in viata, o data gasit, te va duce catre alte situatii in care trebuie sa traiesti. Non-preventiv, ci pe bune.

Sa te joci implica riscuri. S-ar putea sa-ti placa atat de tare incat sa nu te mai opresti. Sa mergi implica riscuri. S-ar putea sa inveti sa o iei la sanatoasa atunci cand simti ca trebuie sa mergi mai departe, si ca drumul nu ti se opreste aici si acum. Sa vorbesti implica riscuri. S-ar putea sa ai pareri care nu sunt conforme cu norma si care declanseaza schimbare in tine si in ceilalti.

Revenind la profesorii nostri experti la materia ‘Viata’, cred ca smecheria e sa lucreze impreuna ca sa intelegi cum sa o faci fara sa ti se para un chin, dar nici sa nu o faci fara sa te gandesti la nimic in the process. Resping notiunea de ‘trait preventiv’ si aduc in schimb ‘traitul asumat’. Traitul pe bune, cu bune si cu rele, cu grija si cu riscuri, si cu o doza rezonabila de auto-reflectie care sa iti permita sa-si regasesti drumul atunci cand te duci cu oistea-n gard.

Si pana la urma ce legatura avea proverbul khmer cu prefectura? Probabil ca traitul asumat e cel care transcende rigiditati proverbiale precum ‘carpa imaculata’. Nu ma simt o carpa, si cu atat mai putin una imaculata. In traitul asumat, toate ‘invatamintele’ care nu fac altceva decat sa te ingradeasca ca om sunt maculatura. Asta e legatura.

Nuante de iubire

Nuante de iubire

heart_abstract_love_background_moods_hd-wallpaper-404984
*
Cuplu. Ea se tine zdravan de geaca lui. El ii are cuprins mijlocul cu tot bratul. Vorbesc. Rad. Se pupa. Se mai pupa o data. El ii pune mana pe fund. Ea ii da mana la o parte cu un gest brusc si rusine in privire. El ii mai pune mana pe fund o data. Mana pare sa se simta bine acolo unde e. Mangaie cu drag fundul. Tramvaiul merge. Ei se iubesc.
**
Mama si fiu puber. Ea il tine in brate, strangandu-l la piept. El se lasa strans precum un acordeon cu un zambet molcom pe chip. Schimba cateva vorbe. Ea il pupa pe obraz. Pupatura se transforma pe neasteptate in muscatura. El baga o interjectie de durere. Ea zambeste, freaca obrazul muscat, si mai musca o data. El o pupa si o musca inapoi. Ei se iubesc.
***
Femeie si pisici. Ea se demachiaza in fata oglinzii din baie. Ele torc, se gudura si sfaraie. Ea da drumul la muzica si o ia pe una dintre ele in brate la dans. Danseaza jumatate de melodie. O ia si pe cealalta la dans. Termina melodia. Le intreaba cum le-a fost ziua. Una dintre ele face mosorase pe pieptul ei. Ele se iubesc.
****
Barbat. Dor de duca pe-o naluca. Zvac de intors lumea cu fundu’-n sus si sufletul cu susu’-n jos. Mestereste neincetat. Planuieste. Cerceteaza. Piloteaza. Baloteaza. Intr-o zi se urca pe motor si o ia la sanatoasa pe sosea. Soseaua se schimba-ntr-o alta sosea, care da pe-un drum care duce invariabil acasa. El se iubeste.
*****
Femeie. In sfarsit acasa dupa o zi lunga de munca. Se gandeste ca ar fi cazul sa petreaca niste timp cu ea si gandurile ei. Vrea sa gaseasca raspunsuri la intrebarile ‘Ce vreau?’, ‘Ce imi trebuie?’, ‘Ce pot sa fac ca sa imi fie bine cu mine?’. Scrie. Canta. Danseaza. Viseaza. Simte. Lucreaza. Gandeste. Ea se iubeste.

Ceci n’est pas une histoire de faim

Ceci n’est pas une histoire de faim

Aseara, in euforie, in drum spre casa de la terapie. Am dat, n-am luat. Desi mi-ar fi prins tare bine si o reciproca, marturisesc. Nu mai mananc seara. Mama, da’ ce pofta de Nutella am!

Din aia hedonista pan’ la Dumnezeu si toti ceilalti zei care cred ca se amuzau pe tema mea. Pofta din aia de mananci Nutella din borcan cu lingura pana cand iti vine gust de sarat in gura si tot nu te opresti.

Nu! Nu mananc seara! Nu intru in Lidl sa imi iau Nutella, desi nici macar nu costa atat de mult. E la un soi de promotie. Nu si nu!

Gata! Cobor din 137 la Complex si ma duc glont spre magazinul din colt. Ma uit dupa ciocolata. Nu imi place lipsa de varietate. Macar daca ne porcim, s-o facem cu stil! Ies dintr-asta si intru in urmatorul.

Fiti amabila, ciocolata Milka aveti?

Da, mergeti la frigider si alegeti-va.

Cu menta si cu zmeura, bucati de ciocolata si alune. Le incep in drum spre casa. Nu sunt atat de bune precum ma asteptam. Sau poate gustul de ciocolata s-a intalnit cu cel de vina pe undeva pe la mijloc.

Ajung acasa si zic: una azi, una maine. Le termin pe amandoua. Ma culc. Ma trezesc si ma duc la dus. Pun muzica si incep sa dansez in fundul gol in timp ce ma spal pe dinti.

Vad ciocolatele mancate de cu seara in burta. Pfff… Baga-mi-as! Plec la munca. Ma duc in bucatarie sa imi pun cafea. Nu-i! Fac! Imi pun inainte sa se fi facut toata cana. Beau un pic.

Indeajuns de tare cafeaua asta incat sa ma trezeasca la realitate? Nu chiar, dar numai buna sa ma puna in miscare cu ce am de facut pe ziua asta. Mi-e cam foame! Rontai niste crutoane de la supa de ieri. Is ok.

Ma duc sa la treaba. Work. Plec la banca sa ma cert un pic cu beredeul. Zis si facut. Imi iau un senvis din Victoriei. Cu salata de pui. Balotez.

Ma intorc la munca. Work. Pranz. Ce-ar fi sa nu mananc supa, felul doi si gustarea una dupa alta? Mananc supa. Hmmm, mi-a prins bine senvisul de dimineata. Uite, am mancat supa si chiar o sa mai astept un pic pana la felul doi.

Work. Felul doi. Sfidez sfecla cu gratie. Imi pun broccoli cu branza in loc. Ma gandesc pentru o fractiune de secunda sa fi pus broccoli in loc de cartofii la cuptor, nu in loc de sfecla.

Ma dau pe mut si mananc. Buuuuun!

Work. Se apropie gustarea. Vin, imi iau para si checul bicolor. Intru in birou.

Se intoarce, ma vede cu para-n gura sau cu gura-n para si zice: Mananci dulce! Iar! Palmez prajitura.

Zic: Da’ e para!

Revine: Da’ e dulce.

Continui: Ma bucur ca esti my get-back-in-shape buddy. Ma faci sa ma simt prost.

Rad. Rade. Se ridica si ma pupa. Plec cu tot cu para mea. Si cu prajitura. Le gat. De la verbul a gata – gatire evident.

Work. 5 o’clock. Plec in trap saltat spre alte zari.

Still work. Intru intr-o casa de om.

Va fac o cafea?

Da, multumesc mult!

Va pun sirop de agave?

Ah, super! Chiar sunt curioasa cum e cafeaua cu sirop de agave. Buna-buna!

Dupa care apar niste jeleuri.

Luati si dvs.

Iau. Nu vreau sa las omul cu mana intinsa.

Work. Jeleu. Work. Jeleu again. Stop. Si cu work si cu jeleul. Ma duc spre casa.

Astept 10’ 41u’. Peronul se umple. 41 nu vine.

Zambesc si imi zic in sinea mea: Universul imi zice ca mi-ar prinde bine niste mers pe jos pe ziua de azi.

O iau pe jos. Ma intreb cum traversez Podul Grant pe jos. Inca un mister ramas nedeslusit. Incep sa treaca tramvaie pe langa mine. Ah, s-a solutionat blocajul. La prima ma urc in tramvai. Om la om.

Si o oama a strazii pe care o huleste toata lumea ca a indraznit sa circule si ea cu 41 in rush hour impreuna cu multitudinea sa de plase. Oama huleste ca sa fie adoratia reciproca.

Proxima estacion: Lujerului, nu Esperanza. Speranta nu-i decedata, poate doar un pic comatoasa. Vecina de salon cu motivatia de schimbare si vointa.

Intru in Cora. Nu, nu la cumparaturi de mancare. Ati uitat ca eu nu mananc seara? Si in plus, nu am frigiderul bagat in priza tocmai pentru a nu depozita mancare intr-insul. Ca sa nu mananc acasa. Doar la munca. Get it? Nu-i asa ca e un plan maiastru?

Berede strikes again. Inc-o discutie, inc-o confuzie, inc-o cerere, inc-o chitanta. Hai pa!

Ma duc dupa asta la uarclas sa ma interesez de oferte de abonament. Pe ruta de 100 m intre berede si uarclas zaresc un magazin de haine. Frumoase. Ma abat de la ruta. N-ar fi prima data. Sunt flexibila in ganduri si-n simtiri.

Intru. Ma uit. Vad cea mai faina fusta pantalon in cele mai reusite tonuri de culoare. Ma uit la masuri. Imi aleg. Probez. Nu se inchide fermoarul. Cer o masura mai mare. Tot nu se inchide. Ma apuca dracii! Autodracii!

Io refuz sa-mi cumpar ceva de imbracat de masura asta! Io nu am purtat niciodata masura asta! No fucking way! Le las si plec mancand pamantul. Ala cu siguranta nu se depune. Gonesc suta de metri standuri catre uarclas. Ajung.

La receptie doamna de serviciu.

Asteptati un pic ca s-a dus pana la baie. Astept. Incepe o muzica house data de sa-ti sara timpanul direct pe boxa. Spinning. Revine de la baie. Strig printre decibeli:

As vrea sa stiu cat costa abonamentul lunar la dvs.

Aha, am inteles, si pe 3 luni?

Aha.
….
Ce ziceti? Ah, sa va las o adresa de email sa imi trimiteti informatiile pe mail. Da, sigur.

O aud in final: Avem o oferta si pe un an.

Aveti? Da. Si cat e? Hmmm… Asta ar insemna pana in 100 lei pe luna. Exact si aveti si doua evaluari corporale incluse. Pfff…

Ochii mi se bulbuca si dracii mi se recanalizeaza functional.

Conchid: Imi fac abonament pe un an. Acum. De joi. Plata cash. Multumesc. Seara buna.

Intru in Flormar sa-mi cumpar un ruj motivational. Un ce? Da, un ruj motivational. Asa, ca sa seal the deal. Probez. Rujez. Rujuri nude.

Arat ca moarta de 3 zile. Asta nu-i motivational. Cel mult anticipeaza cum voi arata dupa primele ore de aerobic la uarclas. Nu imi iau. Suntem atenti la buget.

Merg pe jos spre casa. Dracii si ei cu mine. Asta da exercitiu de emotional self-awareness. Parca ma pot intelege cu dracii atunci cand fac lucruri care seamana cu ceva solutii la cauzele generatoare de draci.

Greu la deal cu introspectia mica! Ajung in cele din urma acasa. Se uita la mine de pe pantofar o sticla inceputa de Cola. Nu beau. Nu mananc. Vorbesc. Ascult muzica. Scriu. Scriu. Scriu. Hai ca-i bine.

Mi-e foame. Las’ ca trece pana m-oi marita. O sa beau niste apa.

Hait! Mi-a venit iar pofta de scris.

maxresdefault