Monthly Archives: December 2012

Pana la urma…

Pana la urma…

Asta e intrebarea care ma macina precum o rasnita veche de cafea de vreo cateva zile incoace. Optiunile sunt multiple, dar se stie deja ca cu cat creste numarul de alegeri posibile, cu atat incertitudinea alegatorului creste si ea. Pan’ la tavanul cabinei de vot. Aia din stinghii subtirele si cu perdeluta albastra, fara a se incerca vreo aluzie cromatica la adresa vreunui partid sau grupari politice. Urbea-i impanzita de bannere falfainde , postere supradimensionate si omusori care impart materiale “de campanie” potentialilor votanti. Si cum ma aflu departe de a detine adevarul absolut cu privire la cine merita, trebuie sau are sanse sa traga lozul alegator castigator (caci va fi ca la 6/49 pe 9 decembrie), am ales sa judec candidatii prin ochelarul meu psi. Dupa fata pe care o afiseaza la propriu. Si dupa mesaj. Si culori. Trecand peste bariera numelor care mai de care mai sonore si inedite, pe care nu prea doresc sa le mentionez, mi-au picat in mana vreo cateva exemple cel putin interesante de promovare.

Primul asupra caruia doresc sa zabovesc nitel e un domn de la un partid ce se autointituleaza “ecologist”. Hai sa ii credem pe cuvant si sa ne imaginam ca prin venele lor curge sange verde care vrea sa salveze tarisoara si implicit si planetuta noastra. Consiliat fiind de alti domni cu ceva simt al umorului si un varf de cinism, candidatul nostru zice ca daca il vom alege “va fura mai putin ca ceilalti”. Prietene, felicitari pentru momentul comic! Acum ca ne-am oprit din ras, putem merge mai departe si la campanii cu mesaje directe si la obiect. Un candidat care inca din afise decide sa fara misto de marea de alegatori, isi va perpetua apucaturile si dupa desemnarea in functie. Zic si io asa.

Un alt candidat “al poporului” se descrie pe bannerele sale mov “ca ceapa-n mancare”. Carevasazica, alegatorul nu numai ca e bombardat cu mesaje vizuale, dar se face apel si la memoria sa gustativa intr-un mod extrem de personal. Cine nu mananca ceapa categoric nu prea are cum a-l vota pe acest distins domn popular. Dar cine mananca, stie cu varf si indesat cu ce se mananca povestea asta cu votarea. Si in semn de solidaritate cu comparatia de un lirism emotionant (pana la lacrimi, caci totusi vorbim de ceapa aici), alegatorii simpatizanti de mov se pot prezenta la urne cu un fir sau doo de ceapa: alba, verde, rosie sau mov (facuta cu marker-ul permanent).

Mai rasfoim un pic revista mentala cu afise numai bune de facut cornete (electorale) si dam peste un locuitor al Romaniei Mari care ziarist cu ochelari de meserie, mentioneaza ca va fi “fara indurare pentru cei care au tinut orasul in frig”. Deci daca mai devreme alegatorului i se suplimenta mesajul vizual cu ceva accente gustative, acum se face apel la agentul termic. Daca votam cu dansul, nu ne va fi neaparat mai cald, dar cu siguranta ne vom incalzi cu gandul ca cei care au tinut tara in frig nu vor primi indurare. Excelent! Daca mai pitrocim mesajul o sa vedem ca face sens avand in vedere ca votul va fi in decembrie si parte din populatie inca alege sa se incalzeasca cu flacara de la aragaz ca sa nu dea drumul la calorifere “de pe acum”. Sau poate domnul vrea sa ieftineasca ca prin minune gigacaloria si nu a stiut sa se exprime mai concret (dee ziarist!)?

In clasamentul afiselor electorale indoielnice se ridica si cel al unui candidat care ne exprima tot prin faptul ca si-a ales o poza in care se uita in alte parte, nu la noi, poporul posesor de voturi. Si nu numai ca nu se uita la noi, dar mai si gesticuleaza cu mana dreapta pe care pot fi zarite un ghiul inel si un ceas mare si lucitor cat o zi de post. Pe fundalul ros avem o ceata de sustinatori ai candidatului nostru care stau drepti si zambitori urandu-ne nu Craciun Fericit!, ci “Dreptate pentru oameni!”. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Mai dau o fila si constat ca exista si un “Deputat al cartierului meu” intesat cu “Prietenie, respect, incredere”. Daca e sa ma iau dupa cuvintele alese de domnul in cauza, io nu-mi doresc un deputat da cartier, pe de o parte, si nici nu vreau sa fim prieteni. Vreau un deputat care sa imi reprezinte interesele intr-un mod asumat, conform cu legea si adecvat solicitarilor primite. Unde mai pui ca candidatul care, ca multi altii, promite ca va reporni inima Romaniei, apare in afis, uitandu-se in ochiul alegatorului in timp ce are o mana pe umarul unui copchil si pe cealalta (mana) pe umarul unei doamne in etate. Subliminalul deja sparge bariera sunetului. O varianta posibila de interpretare ar fi ca domnul nostru e divortat/vaduv si tot vrea sa lupte pentru patrie ceea ce merita din start aplauze si voturi. O a doua e ca sotia era cea care facea pozele electorale si nu beneficia de un aparat foto cu timer. Iar o a treia ne duce cu speranta la alocatii mari si pensii substantiale. In orice caz, produsul complet scartaie pe la incheieturi.

Pe la Craiova, consilierii de campanie useless au zis sa faca o trimitere la sportul national afirmand sus si tare “Craiova, meriti cea mai buna echipa!”. Si slova-i slova, dar cand vezi si fetele “echipei” te apuca groaza aia mare si urata. Este vorba de o diada: o dudue pe la vreo 30jde primaveri cu parul tapat nevoie mare, ochisorii accentuati cu niste negru de seara si buze care parca ar rosti “89-89-989” si un nea’ care ghici ce, are ochelari de soare! Si asta spune tot! Poate era soare in platoul de pozare electorala, nu zic nu, dar daca nici un ochii candidatului nu ma pot uita, atunci cum sa il aleg io pe distinsul craiovean? Cat despre duduea precedenta, va spun din start fara vreo urma de misoginism ca aia nu-i poza de campanie, neam, intrucat accentele seductive sunt prea puternice.

Un iesean rosu in timp ce sade cu mainile in san ne comunica faptul ca “Lucrurile importante au nevoie de timp!” si ne multumeste pentru sustinere si rabdare. Nefiind din acea parte a tarii nu ma pot gandi decat la doua variante: ori domnul e cu state mai vechi prin consiliile locale si parca ar vrea sa-si imbuneze alegatorii spunandu-le ca de fapt mnealui nu a stat cu mainile in san (asa cum sta in afis), ci chiar a muncit pentru propasirea Iasului, ori e un candidat june cu ceva anxietate la bord care stie sigur ca in primul mandat nu va face mare lucru si ne multumeste anticipat pentru rabdare si tutun. Apropo, tutunul e din partea casei rosii daca tot e sa asteptam si sa sustinem?

Facand un retur la partidul verde imi cazu pe mana un afis un pic infricosator vizual. Doi chei, extrem de asemanatori (sper ca nu-s rude!) dar despartiti temporal de vreo 10 ani, cu zambete largi si costume inchise la culoare (tot asemanatoare) ne anunta ca “Gata cu promisiunile! Schimbam totul!”. Sa mor daca nu toata suflarea candidata la alegeri are boala schimbarii ca solutie la mocirla actuala in care se adanceste zilnic masa de votanti. Oameni buni, cu suflet bun si ganduri de schimbare, aveti in vedere faptul ca o natie are nevoie in primul rand de stabilitate pe mai multe planuri. Schimbarea prea multa, brusca sau produsa intr-un timp prea scurt genereaza haos. Nu vrea haos! Vrem ZEN! Asa ca verzi sau nu, cu paduri in arriere-plan sau nu pe afisul de campanie, rogu-va mai potoliti-va cu vanturile de schimbare ca deja incepe sa puta.

Slatina ne cinsteste cu un candidat independent a carui afis m-a facut sa rad cu tentativa de a ma si bate un pic pe burta. Economist. Ochelarist. Purtator de cravata rosie. Tati norocosul si un primar muncitor si serios pentru Slatina. Pe bune?! Tati? Vrei sa iti cresti cetatenii apeland la noroc pur in timp ce muncesti cu seriozitate? Deja m-ai pierdut in spatiu cu mesajele tale contradictorii, domnule slatinean! Ori te bazezi pe noroc, ori pe munca! Ori esti serios, ori te dai in barci cu apelative gen “tati”? Mutra ta poate fi oricat de demna, daca vorbele lipsesc cu desavarsire, io zic mai bine sa stai mataluta independent acasica si sa te joci de-a tati in continuare. A nu se intelege ca aduc atingeri importantei rolului de tata, ci doar ca am o mare problema cu manipularea maselor cu apelative emotionale de genul “tati”. As putea spune lejer ca alegatorii care au probleme cu tatii se vor duce sa il voteze pe “tati norocosul” doar pentru ca e tati, nu pentru ca ar fi ceva de capul lui. Asa ca tati, scuteste-ma!

Movul care s-a extins in toata tara ca “The First Young Purple Revolution” a ajuns si la Targoviste in persoana lui Bodi care se prezinta electoral prin mesajul “Cu totii il stim pe Bodi!”. Ei bine nu! Io nu-l stiu pe Bodi, si simpla insinuare cum ca l-as stii deja ma irita. Nu tre’ sa fiu vecina cu candidatul sau sa fi iesit la o cafea inainte cu dansul ca sa il pot alege. Mi-ar placea sa fiu familiarizata cu ceea ce a realizat pana in prezent. Iar Bodi asta habar n-am ce a facut pentru Targoviste pana acum! Poate o fi vreo prezenta marcanta a orasului si nu stiu io. Targovisteni, lamuriti-ma, va rog!

Ultimul dar nu cel din urma din lista neagra a alegerilor in materie de afise si mesaje electorale e un domn cu vechime la primarie. Si cu ceva iesiri in presa mondena care nu prea ii fac cinste. Si cu o sotie mai tanara care se afla intr-o perpetua cura de slabire. Acum io n-am nimic cu viata privata a omului, atata vreme cat si-o tine… privata! Nu o vreau drept bun public, ca nu-mi place, deloc! Septagenarul ne indeamna total neinspirat sa “alegem cu inima”. Bai omule, crezi ca 23 de ani de alegeri emotionale ne-au condus spre progres si evolutie? Poate ar fi o idee sa ne folosim si creierul, nu numai inima, care si asa nu ar vota cu tine, deci sezi bland! Iar privirea aia prelunga si condescendenta nu iti intareste nicidecum mesajul, ci este inca o dovada ca una spui, alta faci.

Pana la urma, io cu cine votez?!

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Tocmai m-am oprit din plans si mi s-au uscat ceva lacrimi in colturile ochilor. Youtube-ul imi canta To Build a Home care imi prelungeste creativ latenta emotionala post-vizionare. Avantajul scurt-metrajelor e ca sunt scurte si pana sa te dezmeticesti deja iti apare genericul de final. Dezavantajul e ca ramai invariabil cu dorinta ca ai fi vrut mai mult.

N-a fost si cazul celei mai recente pelicule de dimensiuni reduse regizate de Tudor Giurgiu. Care in 11’27” a cuprins esenta vietii Aaronului de 4 ani care alege sa fie Spiderman, in ciuda trezirii la realitate aplicate de tatal sau cum ca “Spiderman nu exista, sunt doar niste benzi desenate”. Stateam asa si ruminam ca filmul putea fi si mut, iar mesajul ar fi strapuns poate si mai puternic inima publicului. Dar prezenta inflexiunilor din dialogurile tata – fiu, combinate cu accentul clujean si rasetele de copil au conferit o aura de gingasie si realism productiei.

Aaron e un baiat de 4 ani. De-o schioapa, cu parul lung si castaniu, ochi albastri si vise de salvat lumea precum un supererou. Majoritatea baietilor de varsta lui isi doresc sa fie Superman…Spiderman…sau Batman. Pentru ca sunt puternici, si stiu asta cu varf si indesat, chiar daca se mai gaseste cate-un parinte sa ii trezeasca din visare cu explicatii despre ceea ce este real si ceea ce este fictiune. Daca ar fi sa descriu intr-o expresie Superman, Spiderman or Batman, as spune ca este despre conectare emotionala.

De la inceput pana la sfarsit. Despre un cap de familie care isi mentine capul pe umeri intr-o situatie de criza si ramane disponibil emotional pentru copilul sau, pe masura ce universul sau familial se zdruncina din temelii. Despre inima unei mame care poate sa inceteze sa bata in orice secunda. Despre un copil de 4 ani care devine salvatorul mamei sale oferindu-i acesteia in dar lucrul de care are cea mai mare nevoie… o inima. De fapt mai multe, plamadite din suflet cu o sinceritate si o concretete socante.

Ca in orice material cinematografic pe final imi aleg momentul care a facut diferenta pentru mine. Si in cazul asta a fost secretul pungii celei verzi. Pe care tatal lui Aaron decide sa il respecte cu strictete, conferindu-i fiului sau putere. Sub impresia incertitudinii si a nevoii de control multi parinti nu le permit copiilor lor sa aibe secrete fata de ei, incercand sa-i goleasca permanent de informatii… pentru binele lor. Si linistea parintilor.

Si totusi Aaron a fost demn de increderea tatalui sau si a primit punga cea verde fara intrebari suplimentare. Fara DE CE?-uri inutile. Si acolo a bagat comoara cea pret pentru mama sa. Aaron e un copil matur prin simplul fapt ca intelege exact ce se intampla in jurul sau. Si alearga sa isi salveze mama. Nu cu o inima, ci nenumarate, de toate culorile si marimile, pentru ca e vorba aici si de compatibilitate cu donatorul, nu? Aaron isi ajuta tatal, ca un baiat mare, sa treaca prin experienta neputintei in relatie cu femeia pe care o iubeste si mama copilului sau.

Dupa vizionarea acestui film, mai aveti vreun dubiu in legatura cu puterea pe care o au copiii din jurul nostru asupra lumii oamenilor mari?

Chapeau-bas, Tudor Giurgiu, pentru virtuozitatea expunerii si profunzimea trairilor induse!

Prin ochi de copil

Prin ochi de copil

Cum percepe un copil calatoriile cu transportul public in comun? Din ce in ce mai multi adulti apeleaza la tot soiul de subterfugii pentru a scapa de cat mai multe elemente deranjante ori de cate ori sunt nevoiti sa circule… la gramada, in comun. Se blindeaza cu casti din care sa le rasune muzica preferata, isi atintesc ochii pe un colt de geam, preferand sa vada ceea ce se petrece inafara, decat ceea ce ii inconjoara. Au fulare imbibate cu mirosuri familiare care sa-i salveze de eventuale miresme nedorite ale celorlalti calatori. Citesc carti, ziare, ambalaje de pe produsele proaspat cumparate sa isi tina mintea ocupata pana la urmatoarea statie. La sfarsitul zilei R.A.T.B.-ul devine un rau necesar si pentru cei mari si pentru cei mici.

Numai ca puii de oameni traiesc experienta eminamente senzorial observand in cele mai mici detalii tot ceea ce se petrece pe parcursul unei calatorii cu autobuzul. Eram ieri in 133 incercand sa ajung (la timp) la Autogara Basarab. Fiind zi festiva, steguletele falfaiau langa retrovizoarea autobuzului, iar pe dinauntru calatorii erau putini si molcomi ca intr-o dupa-amiaza letargica de week-end. Imi gasisem un loc langa geam si imi pendulam privirea intre peisajele cu frunze tomnatice de pe Bulevardul Dacia si fetele preocupate ale companionilor mei de calatorie.

Pe la Facultatea de Sculptura se urca un barbat cu un carucior de copil gol si o femeie cu o bebelusa in brate. Pareau a fi impreuna. Barbatul a parcat cu grija caruciorul in spatiul disponibil de langa geam, in vreme ce doamna s-a asezat pe scaunul de langa mine impreuna cu fetita. Mi-era clar ca erau o familie. Pustoaica isi cauta cu privirea tatal, iar mama-sa o pozitiona cat mai confortabil pe unul dintre genunchii sai. Dupa ce l-a depistat in timp si spatiu pe tata-su, fetiscana falcoasa, cu buze rozalii arcuite si ochii de un albastru nebusolant si-a mutat atentia catre… mine.

Doar eram vecine de scaun. M-a masurat din cap pana in picioare cu ochii sai mari. I-am zambit si am scos limba la ea. S-a incruntat un pic si s-a dus vizual spre tata-su care, ce sa vezi, a facut acelasi lucru, respectiv a scos limba la ea, concluzionand: Ce sa-i faci! Toata lumea scoate limba la tine! Fetita balaie a inceput sa gangureasca suav si sa rada lasand sa se vada semeti cei doi dintisori de jos care isi faceau curaj sa rasara. Capsorul sau se intorcea de jur imprejur incercand sa inregistreze cat mai multe dintre lucrurile care se petreceau. Si din nou a ajuns cu ochisorii la mine. Am intins un deget spre manuta ei dreapta. A facut ochii si mai mari si cu o precizie de vanator mi-a prins degetul cu putere si a inceput sa faca rotocoale cu el prin aer.

Eram prizoniera si imi placea la nebunie. Ea radea si isi masa cu limba gingia iritata de la dintii care tocmai ii cresteau. Balele curgeau. Coafura rezista. Fata se distra de minune. Nemaiputand rezista curiozitatii o intreb pe mama: Cum o cheama? Anastasia. Si cate luni are? 6. Bebita asta jucausa tocmai imi facea o demonstratie pe viu despre cum poti sa faci dintr-o banala calatorie cu 133-ul, o adevarata aventura palpitanta. Pe masura ce ne apropiam de destinatie Anastasia a inceput sa gangureasca pe diferite tonalitati. Nu mi-am dat seama de semnificatia tuturor, dar mi s-a parut excelent ca fata comenta in felul sau ceea ce vedea in jur. Dupa ce ne-am dat jos din autobuz mi-am luat ramas bun de la botul de om facandu-i cu mana. M-a privit, pe masura ce ma indepartam, cu multa atentie. Pofta sa de viata si vioiciunea din priviri imi facusera deja ziua mai buna.

Azi ma intorcea zgribulita cu troleibuzul 86 de prin Grivita. Ochii-mi trecura roata prin troleibuz si constatai cu stupoare ca eram inconjurata de varsnici plictisiti. Castile nu le aveam cu mine (la naiba!). Muzica nu era de fel. Domnea o liniste apasatoare care imi permitea sa aud inclusiv respiratul sacadat al domnului de langa mine. Nu tineam neaparat, dar in lipsa de alti stimuli mergea si asta. Pe la Gara de Nord se urca un bunic cu un nepot si ceea ce ulterior mi-am dat seama, o mama (a copilului). Pustanul era energic, guraliv si privea realitatea printr-o pereche de ochelari rotunzi cu rame metalice rosiatice.

Nevrand sa dea ascultare sh-sh-ielilor insistente ale mama-sii, baietetul de vreo 6-7 ani se angajase intr-o discutie aprofundata cu bunica-su despre ce statie urmeaza, ce se intampla afara, care este adresa la care stateau el impreuna cu familia sa – pe care a spus-o clar, raspicat si complet, cum merge sau nu masina de spalat de acasa, ca au aparut luminitele de iarna in oras, dar de ce nu sunt aprinse (era vremea pranzului).

Elocventa si determinarea barbatelului m-au amuzat teribil incat am inceput sa zambesc. Mama lui in a carei raza vizuala ma aflam, a inceput si ea sa zambeasca complice parca transmitandu-mi fara vorbe: Da, al meu e si nu, nu am cum sa il fac sa taca din gura. Admiratia mea fata de dictia si coerenta discursului scolarului atinsese cote maxime.

Ce-ar fi daca toti copiii, pana la o anumita varsta ar verbaliza tot ce vad evident in jur? Cu siguranta s-ar dezvolta mai alert la nivel de limbaj si conexiuni cognitive, pe cheltuiala nervilor parintilor. Una peste alta, dupa cele doua experiente cu copchii in R.A.T.B. parca nu mi se mai pare asa un capat de tara sa calatoresc la comun. Pentru ca daca ai vreun copchil imprejur, vei tinde sa vezi lucrurile intr-o cu totul alta lumina.

Va doresc calatorie placuta in continuare si o iarna de copilarie! 😉