Category Archives: Awareness

Apr30

Împreună

Posted on by
Împreună

E trecut bine de amiază. M-am așezat un pic pe fotoliu să-mi trag sufletul. Mă dor genunchii de la workout-ul de dimineață. Ciorba se odihnește pe aragaz. Friptura e în cuptor. Rufele se mai amestecă nițel in mașină. Pruncul înca doarme. Eu șed încinsă cu șortul de bucătărie și ascult 7 Years – Joseph and Maia și îmi las mintea și sufletul să hoinarească spre toate lucrurile pe care le-am trăit împreună de când ne știm.

Ah, piesa e pe repeat. Hai că e bine! Asta e piesa pe care am dansat la nuntă. Mai ții minte? Eram așa de emoționați amândoi și ți-am zis să te uiți doar la mine și să ne mișcăm cum simțim. Ca și cum nu se uitau 100 de oameni la noi. Și așa a fost. Ne-am privit ochi în ochi tot dansul până când un trenuleț de jucărie și-a croit drum pe ringul de dans și a rupt liniștea de dinaintea petrecerii. După care am sărit, am facut pogo, am râs în hohote și ce bine ne-a fost.

Împreună se alege în fiecare zi. Și e așa ușor de ales când ne e bine, dar al naibii de greu când nu ne e bine. Și am avut parte și de momente extraordinare, dar și de momente atât de apăsătoare că ne venea amândorura să o luăm la goană. Departe, departe, numai să scăpăm de ele, să scăpăm de părțile alea din noi sau din celălalt cu care ne e atât de greu să facem pace și cu atât mai greu să le intelegem.

Îți mulțumesc că m-ai ales să-ți fiu alături și că ai ieșit din zona ta de confort ca să vii în zona mea de haos și de nebunie. Când te-ai intors din UK și ai căzut într-un genunchi, ai scos un inel făcut special pentru mine și m-ai întrebat dacă vreau să-ți fiu soață în aeroport, după ce mi-ai dat să ascult o piesă la căști, am uitat să respir un pic. A fost ireal de frumos și neașteptat.

Pfff, ce ne mai place spontaneitatea și dorul de ducă pe-o nălucă. Mult, mult. Ne dă vânt în pupă și ne ridică moralul când e scufundat undeva sub nivelul marii. Am avut zile în care pur si simplu ne trezeam, ne echipam și plecam unde ne ducea drumul. Am avut zile în care ne trezeam, ne făceam treburile de dimineață și ne așezam în rutina zilei fiecăruia, fie împreună, fie separat. Cumva ambele sunt speciale, atâta timp cât coexistă. Atâta timp cât există cate puțin din toate în viața noastră de familie. Puțin din mine. Puțin din tine. Puțin din Dimi. Puțin din noi. Puțin din… tot, care sfârșește prin a face un mult și preaplin pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum. E așa nou și complex și câteodată înfiorător de copleșitor.

Ca în seara aia în care eram amândoi atât de frumoși și aranjați într-un loc atât de frumos și aranjat și cumva am dat-o cu mucii în fasole încercând să facem față preaplinului într-un nor de oboseală și confuzie. Și cumva ne-am gasit drumul în ceața dintre noi… în cearta dintre noi… în ceata noastra…

Am trecut prin atâtea furtuni împreună. Nici nu le mai țin socoteala, dar rămân cu mine învățămintele după fiecare ciocnire pe care o avem. Cam așa se simte când creștem împreună, nu? Ascult în continuare Joseph and Maia și am scos de pe repeat 7 Years. Ce mișto a fost Sofar-ul la care i-am ascultat prima oară! Într-un subsol de Cambridge într-o zi, cum altfel decat ploioasă, pe vremea când ne iubeam prin țări străine, departe de tot ce ne era comod și familiar.

Cum a fost si sederea noastra in Cambridge! Ce mai cursa cu obstacole pentru amândoi! Nimic nu m-a facut să realizez cam cât de mult îmi doresc să cresc și să mă dezvolt profesional într-un mediu care să mă provoace decât să lucrez într-o grădiniță britanică din UK cu salariu minim pe economie, 40 de copii în grupa și o colegă cu 10 clase care îmi era superior ierarhic și care mă tot compătimea că veneam din România orfelinatelor lui Ceaușescu. Nimic nu m-a făcut să realizez că iubesc România cu fiecare centimetru al ființei mele decât momentul în care a început Brexitul și s-a dat liber la xenobie în rândul meltenilor, dar și al educaților britanici.

Una dintre amintirile pe care le prețuiesc foarte mult este călătoria noastră călare până în Wales. Am trăit un basm străbătând cu tine țara în lung și-n lat și pe alocuri debusolant datorită sensurilor de mers inversate. Am dormit în cort cu toate hainele de pe noi, ne-am plimbat pe faleza galeză și am băut un cico la o crâșmă locală după ce am admirat casele de vacanță de pe malul mării. Drumurile erau așa de înguste și indicatoarele într-o limbă alambicată rău că aș fi putut să jur că suntem undeva prin Narnia.

Cu cât stau mai mult să reflectez, îmi dau seama că anii noștri împreună au fost cu de toate. Inclusiv cu o pandemie, urmată de o dospire de Puricel care în sine ne-a ridicat toate protecțiile posibile. După mult prea mult timp de stat în casă, izolați, făcut cumpărături online, nu tu un concert sau o bere cu prietenii, a urmat o perioadă de grijă prelungită. Să nu stau în căldură prea mare. Să nu mă zgâlțâie barca, autobuzul sau vreun avion. Să nu mănânc nu știu ce. Să nu mă mișc nu stiu cum. Hmmm… mda. Ceva total neobișnuit pentru amândoi care suntem pe stilul smuls când vine vorba de trăit. Dar până la urmă toata grija noastră a dat rod: l-am sădit, dopsit și răscopt pe Dimi. Rodul iubirii noastre. Băiețelul nostru iubit. Cel care ne-a făcut părinți și care ne învață în fiecare zi să fim oameni mai buni.

În ce direcție mă duc cu toate gândurile astea? Păi în direcția în care toate cele câte am trăit alături de tine, la bine și la greu, cu sau fără verigheta, m-au ajutat să mă maturizez în locuri lăuntrice care erau încă verzi și zălude. Sunt în continuare verde și zăludă… with a twist of wisdom, maturity and a whole lotta love. Pentru mine. Pentru tine. Pentru Dimi. Pentru familia noastră.

Sunt curioasă unde ne va duce drumul ăsta șerpuit!

Apr29

Reflectii matinale

Posted on by
Reflectii matinale
 

Ce propune Maya Angelou e un exercitiu de vointa de olimpiada.

Caci gandurile nu ne sunt niciodata potolite. Ele se amesteca in iuresul zilei, se amplifica in oboseala care se insinueaza treptat inca de la primele clipiri ale diminetii si ne dinamiteaza creierii in amurg cand defensele ne cad precum chilotii aia care au ramas fara elastic.

Viata se traieste tare fain cand esti odihnit. Dar cand esti obosit, risti sa faci accident. Nu mai esti atent la ce este in jurul tau, ci mai degraba la ce e in tine si uite asa vine o pala de realitate si te izbeste frontal cat sa te scoata din tine.

Asa ca asemenea unui sofer care a condus 20h si decide ca daca nu trage masina pe dreapta sa doarma un pic, cu siguranta va face un accident mortal, asa si omul trebuie sa fie atent la sine si la cele 20h de carmit prin viata care trebuie sa fie recompensate cu somn.

Fara vorbe, fara discutii, fara reflectii, fara ganduri, caci toate gandurile venite in oboseala sunt precum hienele care abia asteapta sa se infrupte din hoiturile zilei. The remains of the day, gen.

Asa ca hai sa ne odihnim inainte sa pocnim. Iar cand om face ochi si ne-om uita indarat, s-o facem cu compasiune… pentru noi cei de atunci, pentru modul in care ne traiam bucuriile si durerile si pentru cei dragi noua care ne erau alaturi.

Cat despre viitor, speranta si rugaciunea in sensul sau cel mai laic sa ne ghideze calea. Sa fie cu gand bun si tihnit in confortul unei minti odihnite si al unui suflet usurat.

Prezentul este despre recunostinta. Si iaca ca sunt recunoscatoare ca sed invesmantata in halat si ciorapi flausati in varful patului, cu cafeaua langa in timp ce in sufragerie omul meu hraneste puiul nostru de om si converseaza asa ca de dimineata, iar pisicile motaie in briza de sfarsit de aprilie.

Acesta nu a fost un fragment din emisiunea ‘Reflectii rutiere’ de Virgil Vochina, chiar daca s-a folosit in mod accentuat o metafora rutiera pentru ce ni se intampla noua prin viata.
Apr20

Lupta nevăzută

Posted on by
Lupta nevăzută

Zilele astea mă tot gândesc la noi, oamenii. La cum suntem construiți. La ce ne modelează interiorul. La ce ne bucură și ce ne amărăște. La cât și cum putem duce. Și la până când putem duce. La un moment dat, ascultând o prelegere pe tema psihologiei evoluționiste, mi-a atras atenția o idee: noi oamenii, prin natura noastră, suntem ‘echipați’ biologic de la mama natură să facem față unui stres acut, nu cronic.

Adică putem gestiona eficient bine-mersi faptul că ne fugărește ursul în pădure, adică să fugim de ne sfârâie călcâiele până ajungem la adăpost și răsuflăm ușurați, dar nu avem cele trebuincioase în noi să fugim de urs o viață întreagă. Nu putem trăi acea stare de disperare, frică și panică, la acele intensități o viață întreagă. Ne macină. Ne mănâncă din interior spre exterior. Ne îmbolnănește. Ne omoară.

Și cumva tot noi oamenii, credem că putem, deși parcă intuiția și experiența ne-ar șopti mocnit: ‘Nu ai cum să cari toate astea în spinare și să iți fie bine!’, noi ne ambiționăm, poate și prin prisma nevoii de coerență și sens asupra propriei existențe.

O vorbă din bătrâni zice: ‘Dumnezeu nu iți dă mai mult decât poți duce!’, și vorba asta e menită să ne dea speranță că după vremuri tulburi vin și ceruri senine, dar să ne și pondereze din iureșul în care ne poate duce mintea. ‘Omul nu trebuie lăsat prea intr-ale lui’, zicea cineva. Trebuie scos de acolo. Zona de confort nu e confortabilă. E doar familiară.

O știm prea bine și cumva ne e bine în răul nostru, pentru că e răul cunoscut, nu un rău străin. Ne e frică de răul străin. Cu răul cunoscut avem o relație de lungă durată. Răul cunoscut e o adaptare care ne-a făcut atât de bine cândva, când totul era rău în jur, așa că nu putem și poate nici nu vrem să îi dăm drumul cu una cu două. Dar în condiții de pace și ceruri senine, acest rău cunoscut sapă adânc și ne face din oameni neoameni.

Fiecare își are lupta lui nevăzută. Cu răul lui familiar. Uneori în fiecare zi. Mai intens sau mai în surdină. Unele zile sunt bune, în vreme ce altele sunt nebune, lipsite de sens, de control, de speranță. Și în fiecare zi, fiecare dintre noi încearcă să facă mai bine pentru sine.

Uneori ne iese, alteori nu. Încercarea moarte n-are. Atunci când nu mai încerci… e greu. Devine din ce în ce mai greu… de dus. Obosești și vrei să renunți. Că e mult, și greu de dus și durează de ceea ce simți a fi o eternitate. Și uneori renunți cu gândul. Iar alteori iei o pauză de la tine. Pui răul la o parte, la loc sigur, unde nimic nu-i poate face rău, și te odihnești un pic. După odihnă lucrurile apar într-o nouă lumină. După odihnă poți vedea lumina fără să mijești ochii la ea, fără să te orbească.

Odihnește-te!

Apr18

Ce poți face cu o problemă?

Posted on by
Ce poți face cu o problemă?

Zilele trecute, în timp ce făceam ultimele cumpărături de Paște, am dat peste o carte tare faină la Diverta, care se numește ‘Ce poți face cu o problemă?’ scrisă de Kobi Yamada, care este o carte atât pentru copii, cât și pentru oameni mari. Te pune pe gânduri serios legat de modul în care abordezi o problemă și o lași să pună stăpânire pe tine și de ideea că poți trata problema ca un prilej de învățare și de dobândire a unei noi înțelegeri asupra vieții.

On that note, recunosc că am o problemă și întrebarea mea e mai degrabă ‘Ce poate face o problemă cu tine?’ Mwell, foarte multe. Bogdan Ion, un om care stăpânește arta dialogului cu sens, și care mi-a fost și prof în facultate, spunea la un moment dat ceva cu grele înțelesuri, și anume că nu trebuie să ne atașăm foarte tare de propriile păreri pentru că riscăm să picăm în capcana în care nu mai vedem și alte puncte de vedere valide.

Recunosc că știrea cu Dalai Lama și puștiul hindi mi-a dat-o artistic în plex. Am un trigger imens pe lideri religioși și abuz asupra minorilor pentru ca am văzut o groază de exemple care s-au întâmplat atât în lumea vestică, cât și în cea estică, și care au fost transpuse în documentare, din care menționez: The Keepers, Waco, In the Name of God – A Holy Betrayal, Sins of Our Mother, Vatican Girl, The Family, Colonia Dignidad, Our Father, Wild Wild County și tot așa.

Acuma frati-meu, pentru că este cel puțin de analitic ca și mine, că dee, ne tragem din același vlăstar, mi-a ridicat la fileu un alt punct de vedere, văzând cât m-am aprins pe tema știrii legate de Dalai Lama și puștiul hindi și mi-a dat să văd acest clip:

Buuun. M-am uitat și l-am ascultat cu atenție pe domnul buddist tibetan care explică niște aspecte ale culturii tibetane, cât și lansează ipoteza conform căreia știrea a fost fabricată de către chinezi în proximitatea alegerii noului lama, care e din Mongolia. Cunoaștem modelul oricărei teorii ale conspirației, cât și faptul că chinezii sunt niște maeștrii ai propagandei și dezinformării, deci, se prea poate ca boții made in China să fi lucrat zi și noapte întru fabricarea acestei știri care să îl discrediteze pe Dalai Lama și să aducă ofensă tibetanilor de pretutindeni.

Domnul în cauză aduce ca argument faptul că Vestul nu înțelege Estul, când vine vorba de norme culturale și că vede sex acolo unde nu-i. Ceea ce pot spune eu, ca vestică triggeruită maxim de acel videoclip (atât în varianta lui editată, cât și needitată) este că combinația dintre lider religios și abuz sexual m-a stârnit până peste poate pentru ca se tot întâmplă, de la Est la Vest. E ceva acolo foarte nasol care le dă impresia unora dintre liderii spirituali și religioși că pot trata oamenii precum obiecte și că îi pot folosi pentru a își satisface pulsiunile sexuale reprimate de practica religioasă, sfârșind prin a face o combinație scabroasă între cele două. Între credință și sex.

Departe de mine de a fi o fină cunoscătoare a culturii tibetane sau a celei hindi. Am avut contact destul de mare cu cultura asiatică și m-au frapat o serie de diferențe culturale despre care am și scris o lucrare de psihologie, deci mă preocupă subiectul de ceva vreme.

Domnul care ne vorbește în clip pornește de la următoarea idee: cei doi exponenți, respectiv Dalai Lama și puștiul au înțeles că treaba cu limba e o glumă din folclorul tibetan și prin urmare nu e nici picior de îndoială că toată treaba ar fi abuz.

Io zic așa: cei doi exponenți nu provin din aceeași cultură. Dalai Lama e tibetan, puștiul e hindi. Cei doi nici măcar nu au aceeași limbă maternă și reușesc să comunice într-o engleză stângace, care o fi ea limba oficială în India, dar nu e atât de aproape de cultura hindi, precum limba hindi. Undeva la confluența dintre engleza puștiului și cea a lui Dalai Lama se întâmplă mesajul cu referință la vorba din bătrâni din zona Tibetului cu suck my tongue. Puștiul e hindi, nu tibetan. Oare o știi el vorba aia? Oare există o vorbă similară în folclorul hindi? Cert e că în clip se vede că se retrage din interacțiune. Nu elaborez mai mult pe tema asta pentru că e probabil să mi se activeze filtrul de profiling și să mă duc pe panta subiectivității vestice.

So, puștiul se retrage din interacțiune. Nu știm exact cum se simte. Ce emoție îi populează cutia toracică, dar știm că nu dorește treaba cu suck my tongue. Evident poate fi frică, sau surprindere, sau amuzament de genul Hei, știu că e o glumă (dacă înțelege referința implicită). Nu știm decât dacă îl întrebăm. Și nici dacă îl întrebăm nu cred că vom afla răspunsul autentic a ceea ce a simțit în acel moment pentru ca presiunea socială este atât de mare încât chiar dacă ar fi simțit ceva inconfortabil, nu ar spune ca să nu îl supere pe Dalai Lama, pe mama, pe tot neamul și pe școala pe care tocmai ce a absolvit-o.

În concluzie, accept că explicațiile videoclipului pot fi diverse în funcție de filtrul care se activează în fiecare dintre noi. Continui să mă gândesc la subiect și să mă duc pe analiza unor lucruri relativ obiective pentru a înțelege ce anume s-a întâmplat acolo. Sper ca Dalai Lama să nu fie un boșorog pedofil. Nu știu dacă e sau nu. Sper ca puștiul să fie ok și să nu rămână cu un gust amar după ce l-a venerat atâta vreme pe Dalai Lama. E nasol când oameni la care te uitai ca la niște zei, cad în mizeria umană.

Mă aștept ca organizațiile tibetane și hindi să investigheze acest incident și să aducă în lumină adevărul, pentru ca asta chiar e important pentru ei. Mă aștept de asemenea, ca toți oamenii care îl adoră pe Dalai Lama să nu lanseze amenințări cu moartea la adresa oamenilor care se întreabă A fost sau n-a fost?. E natural să o facem. Ideea e cum o facem. Eu încerc să mă așez și să o fac cu cap, după ce inițial am facut-o cu foarte multă emoție și foarte mult impuls.

Mar20

From I’m Still Standing to Outstanding

Posted on by
From I’m Still Standing to Outstanding

I will write this in English, because it’s about the school that I work in which has just received the highest rank in a British Schools Overseas re-accreditation inspection: outstanding.

What does that mean? It means that we stand out! There is no doubt about it. We do stand out through a lot of things that define our school life, but these past three years have been something else for us. We had already received the accreditation three years ago with the rank good, so we had to prove ourselves once again.

The reporting period was 2020 – 2023. You heard me right! Pandemic years included. We had to demonstrate that, not only, we continued on our path of education, but also that we have improved in years in which survival was the key word for everyone. No pressure, right?

I am currently at home, taking care of my son, but boy have I lived the past three days of inspection just as if I were there, at school. Because I love it! I love what I do and I do it with passion.

We are a great team who has learned (the hard way) to stick together through thick and thin, because the stakes were too important! The relationships that we have helped us on this journey. We worked together, fought, cried, struggled, fell, rose, tried again, got frustrated, laughed, regrouped, strategized and met each other halfway.

The feeling of having your efforts acknowledged at an international level is huge. Recognition gets my dopamine levels through the roof. It doesn’t even matter that I woke up today at 5 A.M. and that by noon I had lived several lives and breathed deep breaths to cope with not a good day for science that my son is having.

Right now, I am humming Elton John’s ‘I’m Still Standing’ and remembering all the tough times we pulled through together during the lockdown.

Do you know what I remember?

I remember Diana coming to the nursery school right before lockdown was instituted by the state and having a heart-to-heart discussion with us about what’s about to happen.

I remember teachers hyperventilating and breaking down, overwhelmed by the fear of losing their loved ones, but then getting up and coming to work and being there for the children who were counting on them.

I remember pulling all the tricks from the hat just like a magician to make online teaching meaningful and fun for pre-school children.

I remember recording myself reading personal development stories for children.

I remember the Romanian authorities visiting us, because they had received a complaint that we were doing illegal education activities, and having to prove them otherwise.

I remember endless hours of sitting in front of the laptop in Zoom meetings, team support, workshops for state schools and meetings with parents.

I remember the ‘Molecules of Joy’ initiative that Diana adopted after a workshop that Mr. Mircea Miclea held for our community, in which she highlighted the little things that help us get through those times.

I remember the comeback with all its joy, panic, distancing rules and learning to breathe, talk and teach while wearing a protective mask.

I remember reconnecting with children after lockdown and seeing their eagerness to just be together and play.

I remember planning and teaching lessons in the forest to ensure distancing.

I remember learning how to be normal once again and hugging colleagues, friends and children.

I remember the feeling of relief that I felt when we did not have to distance ourselves and wear masks in school.

I remember discovering full faces and smiles in people that I had met while wearing a mask.

I remember the first gatherings and our laughs echoing far and out to release the tension that we had accumulated.

I remember all our creative discussions focused on how to do better, how to work around the challenges of the new school year and how to maintain our core.

I remember the good, the bad, the ugly and the outstanding.

Outstanding has to be earned and we have earned it! With our blood, sweat and tears!

We are Avenor, mofos!